Insurer’s FGA liability limited to insurance indemnities, excluding late interest penalties, court costs, and enforcement fees as non-insurance claims arising from culpable delay.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2020 la data de 21.12.2020, reclamanta A. S.A. în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 25205/26.11.2020 prin care a solicitat să se dispună următoarele: anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică; obligarea intimatului la plata sumei de 6190,37 RON reprezentând rest debit principal, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu,

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 555 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 555 din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A. a declarat recurs susţinând că, hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este ea definită de art. 4 alin. (1) lit a) din Legea 213/2015 şi cum a fost ea interpretată prin Decizia nr. 29/2020 pronunţată de ÎCCJ, în completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

În opinia recurentei, este în mod evident lipsită de bază legală susţinerea instanţei în sensul că, Decizia nr. 29/2020 nu ar fi aplicabilă în speţă, cum lipsită de bază legală este şi scoaterea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată din cuprinsul noţiunii de creanţă de asigurare pe care FGA este obligat să o plătească. Lămurirea dată de ÎCCJ noţiunii de creanţă de asigurare, analiza şi descrierea exhaustivă care stau la baza dispozitivului Deciziei nr. 29/2020 sunt pe deplin aplicabile şi lămuritoare cu privire la cuprinsul noţiunii de creanţă de asigurare.

Concluzionează recurenta că, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ şi textului legal.

Cu privire la încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi Normei ASF nr. 16/2015 şi ale principiilor generale de drept, prima instanţă susţine că, prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul a stabilit în sarcina FGA doar obligaţia de a achita strict despăgubirea decurgând din producerea riscului asigurat, deoarece doar aceasta ar fi creanţă derivată din contractul de asigurare, în timp ce penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi aceste obligaţii de plată nu sunt preluate de FGA.

Această interpretare contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, aşa cum rezultă el din Legea 213/2015.

FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plăţii creanţelor decurgând din contractele de asigurare, imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimonial propriu obligaţiile de plată a creanţelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată faţă de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligaţii de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăşi plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-âr fj datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţii sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, nu se poate susţine că penalităţile şi cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. în realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci ele se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plata a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Interpretarea primei instanţe în sensul că penalităţile şi cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală faţă de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa încalcă principiul: ubi tex non distingutt, nec nos distinguere debemus.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de plată formulată de reclamantă s-a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata următoarelor sume: 5336,10 RON - despăgubiri; 2774,77 RON - penalităţi de întârziere calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 9134/23.06.2015 până la data de 03.12.2015; 4057,14 RON - cheltuieli de judecată, conform aceluiaşi titlu executoriu, anexat la cererea de plată; 2741,82 RON, cheltuieli de executare silită.

Prin Decizia nr. 25205/26.11.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată pentru suma totală de 14.909,83 RON, reţinând cu privire la debitul principal în cuantum de 5336,10 RON că în cadrul instrumentării dosarului de daună s-a constatat că acest debit principal a fost achitat de B. conform borderoului de plată nr. x/27.02.2015, iar în privinţa celorlalte sume solicitate la plată că acestea nu reprezintă creanţe de asigurări.

Instanţa de control judiciar observă că, în prezenta cauză, recurentul nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci plata penalităţilor de întârziere (creanţe conexe) a căror cauză juridică este neplata la termen de către asigurător a despăgubirilor.

Prin urmare, penalităţile de întârziere reprezintă sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu şi în consecinţă obligaţia plăţii acestor sume revine exclusiv societăţii de asigurare, asigurătorul dând naştere acestei obligaţii prin inacţiunea sa de a achita despăgubirile.

Instanţa de control judiciar apreciază că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, penalităţile de întârziere sunt expresia unei răspunderi civile delictuale ce aparţine societăţii de asigurare ca urmare a nerespectării termenului de plată a despăgubirilor, găsindu-şi fundamentul în art. 36 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sub nr. x/2011.

Sub acest aspect, este nerelevantă acordarea de Legea nr. 213/2015 în beneficiul Fondului de Garantare a Asiguraţilor a unui drept de înscriere la masa credală privitoare la procedura de faliment a B. S.A. pentru sumele achitate asiguraţilor, deoarece sunt avute în vedere creanţele de asigurări corespunzătoare îndeplinirii obligaţiilor ce revin în mod legal părţii pârâte, iar nu simplul fapt de a fi plătit orice sumă de bani unui petent.

Invocarea de către recurentă a prevederilor art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu poate schimba concluzia privind inexistenta obligaţiei Fondului de Garantare a Asiguraţilor de plată a sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere.

Astfel, se observă că, din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi pentru penalităţile de întârziere, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Trebuie subliniat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Totodată, instanţa are în vedere dispoziţiile art. 2214 C. civ., care prevăd în mod expres că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite". Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, se poate observa că B. S.A. datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 9134/23.06.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014, precum şi cheltuielile de executare, nu în baza unui contract de asigurare încheiat cu recurenta-reclamantă, ci ca urmare a culpei sale în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi a culpei procesuale în demararea litigiilor.

Prin urmare, corect s-a reţinut că, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată şi cheltuieli de executare nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului falit.

În concluzie, penalităţile de întârziere, cheltuielile de judecată şi cheltuieli de executare nu reprezintă creanţe de asigurări, motiv pentru care intimatul-pârât nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa. Penalităţile de întârziere, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., iar pentru recuperarea acestora recurenta-reclamantă are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Instanţa de control judiciar mai reţine că, invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu schimbă concluzia inexistenţei obligaţiei intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a achita sumele pretinse de reclamantă constând în penalităţile de întârziere, cheltuielile de judecată şi cheltuieli de executare.

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se impune a fi subliniat că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are un obiect strict determinat, sub aspectul problemei de drept care a făcut obiectul dezlegării, motiv pentru care dezlegarea dată nu poate fi extinsă la alte dispoziţii legale şi nici la alte situaţii de drept care sunt conexe cu norma juridică interpretată pe calea acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 555 din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 9 februarie 2023.