Insurance guarantee fund liability: applicability of statutory late-payment penalties versus penal interest under Law 554/2004 and OUG 13/2011

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat instanţei de judecată să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta a formulat cerere adiţională – modificatoare prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 31397,6 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivare, a arătat, în esenţă, că respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018 se bazează pe o interpretare eronată a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la cererea modificatoare, solicitând pe cale de excepţie respingerea acesteia în principal ca inadmisibilă, iar în secundar ca tardivă sau ca prescrisă, iar pe fond ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 186 din 4 februarie 2022, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 9471,29 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.179 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru si onorariu de avocat.

A respins în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 186 din data de 04.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., cât şi reclamanta A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs cu privire la excepţia prescripţiei, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a arătat că în sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

În concluzie, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În prezenta cauză reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/19.01.2017 şi până la plata debitului solicitat prin această cerere. Cuantumul acestora este, în teza principală, de 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, şi în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În acord cu reclamanta, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererii de despăgubiri, precum şi că se completează din acest punct de vedere cu Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. l lit. h) stabileşte "h) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;", astfel încât termenul de 30 de zile în care trebuie soluţionată o cerere administrativă se aplică şi cererilor de despăgubiri de la pârâtă.

Instanţa de fond a constatat că, despăgubirile solicitate prin prezenta acţiune nu constituie creanţe de asigurări aşa cum este definită sintagma la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ca să li se aplice termenele prevăzute de art. 13 din Legea 213/2015, nici cel prevăzut de alin. (5) şi nici cel prevăzut de alin. (6), ci constituie despăgubiri pentru comportamentul pârâtei, apreciat ca nelegal de către reclamantă raportat la modalitatea de soluţionare a cererii de plată nr. x/17.01.2017, şi sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor şi procedurilor prevăzute de aceasta lege.

Susţinerea reclamantei că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti este nereală, având în vedere că, reclamanta a depus prezenta acţiune înainte de această dată.

De asemenea, este nereală susţinerea reclamantei că prezenta acţiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri, sau de pronunţarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acţiune a fost depusă înainte de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019, şi anume data de 13.10.2021, şi, pe de altă parte, în Decizia ICCJ dată în RIL cu numărul x/2019 se arată foarte clar că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

În speţă, reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta fiind termenul la care pârâta avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată, iar cuantumul penalităţilor/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, şi a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal de către reclamantă, precum şi a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalităţi/dobânzi la care se considera îndreptăţită.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început sa curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu.

Chiar dacă s-ar aprecia că, întrucât despăgubirile solicitate constau în penalităţi/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripţie pentru fiecare în parte este data scadenţei acesteia, termenul de prescripţie este de asemenea împlinit faţă de faptul ca data scadenţei ultimei posibile despăgubiri acordate este data de un an şi o zi faţă de data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/17.01.2017, pentru soluţionarea cu întârziere a cererii de plată, şi de 1 an şi o zi faţă de data de 07.05.2018, şi, deci, data finalizării termenului de prescripţie de 1 an calculat pentru ultima zi de penalitate/dobânda este de 2 ani şi o zi raportat la aceste momente. După împlinirea termenului de prescripţie de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalităţi.

În acest context, recurentul-pârât susţine că cererea de plată nr. x/17.01.2017 a fost soluţionată în sensul admiterii acesteia, fără a fi emis un act administrativ.

Or, cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Aşadar, efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârât nu este recunoaşterea dreptului pretins ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată, Ia verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea în raport de prevederile legale în materie dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu la suma solicitată.

A statua altfel înseamnă a contesta autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 care nu a dispus plata directă a sumelor care au făcut obiectul cererilor de plată, ci reanalizarea acestora din urmă.

Faptul că în urma verificării dosarului de daună autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are importanţă în litigiul de faţă în care reclamanta a înţeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosinţă a unei despăgubiri care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, cauza juridică a acţiunii de faţă fiind expres indicată de reclamantă.

În continuare, recurentul-pârât arată că în dispozitivul sentinţei recurate se menţionează: "Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 5.406,5 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021".

Art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 dispune că, "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%" şi art. 3 alin. (3) din C. civ. dispune: "Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ".

Potrivit art. 3 alin. (2) şi alin. (3) din C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, iar exploatarea unei întreprinderi reprezintă exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Este adevărat că noul C. civ. cuprinde dispoziţii derogatorii privind profesioniştii, însă această împrejurare nu este suficientă pentru ca, pe calea interpretării extensive, să se ajungă la concluzia că toate raporturile juridice în care intră un profesionist au o anumită specificitate, în condiţiile în care ele rămân, aproape toate, raporturi civile, în viziunea noului C. civ.

În prezenta cauză, raportul juridic dedus judecăţii, deşi se leagă între un profesionist şi FGA, nu are ca fundament "pretinsa încălcare a raporturilor contractuale de asigurare, prin neexecutarea obligaţiei de plată de către asigurătorul falit" ci raporturi juridice de drept administrativ care iau naştere o dată cu adresarea cererii de plată de către creditorul de asigurare.

Prin urmare, izvorul raportului juridic dedus judecăţii nu este o faptă contractuală, stricto sensu, un act sau fapt juridic care să se circumscrie definiţiilor regăsite în art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, respectiv celor referitoare la "activităţi de producţie, de comerţ sau de prestări servicii". De altfel, reclamanta societate a efectuat o subrogare în temeiul unui act juridic civil pur, aşa cum este reglementată subrogarea de art. 2210 C. civ.

Faţă de faptul că FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care deţine mai multe creanţe de asigurare, că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi a faptului că, legiuitorul a obligat FGA să analizeze şi să instrumenteze dosarele de daună, ceea ce a dispus şi instanţa de fond şi ICCJ, atât timp cât FGA a procedat la analizarea şi instrumentarea dosarului de daună după îndeplinirea obligaţiei dispusă de ICCJ în dosarul nr. x/2018, recurentul-pârât solicită admiterea excepţiilor invocate şi a recursului astfel cum a fost formulat şi respingerea cererii de chemare în judecată, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. a arată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 C. civ. având în vedere că atât timp cât A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

În continuare, recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Prin urmare, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciem că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă invocă greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 motivat de faptul că, ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare". În speţă, FGA, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Aşadar, în speţă este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, iar rejudecând pe fond admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 29.01.2016.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât şi recursul declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/17.01.2017 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare; a respins ca neîntemeiate excepţiile prematurităţii şi lipsei de interes, invocate din oficiu; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 9471,29 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021 şi a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

5.1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Însă, în speţă, recurentul-pârât nu dezvoltă critici cu privire la acest caz de casare ceea ce conduce la concluzia că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat pur formal.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părţi, în contextul factual stabilit, expunându-şi în mod logic şi concis argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, considerentele sentinţei recurate îndeplinind astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raţionamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia admiterii în parte a acţiunii reclamantei.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât nu este fondat şi va fi respins.

5.2. În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de recurenta-reclamantă, cât şi de recurentul-pârât, Înalta Curte va analiza hotărârea primei instanţe din perspectiva respectării şi aplicării normelor de drept material.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Prin motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă se susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Sub acest aspect se susţine că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor trebuia obligat la plata de daune interese moratorii pentru perioada cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la data efectivă a despăgubirilor.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Conform art. 1535 din C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/17.01.2017 în ceea ce priveşte suma de 9471,29 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia, iar emiterea deciziei sus-menţionate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptăţită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 9471,29 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susţinută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 atât timp cât aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/29.01.2016, iar în speţa dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/29.01.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie nr. 14452/03.05.2018 nu poate atrage vreo sancţiune atât timp cât pentru soluţionarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)". De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că: "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă." Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată – 29.01.2016 şi data emiterii deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x/03.05.2018, creanţa reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluţiona cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamanta a formulat o acţiune în contenciosul administrativ abia la data de 29.03.3021, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care, Înalta Curte constată că acest capăt de cerere a fost corect respins de prima instanţă.

Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziţii: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.".

De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că, raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 9,471,29 RON cu titlul de creanţă de asigurări intră în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 9,471,29 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

5.3. Analizând cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că prin prima critică se susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei, prin raportare la două momente.

Primul moment este marcat de expirarea termenului de 30 de zile de la data la care reclamanta a cunoscut producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termen a cererii de plată depusă la data de 29.01.2016.

Cel de-al doilea moment este marcat de data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/17.01.2017.

În raport de aceste două momente prima instanţă trebuia să aibă în vedere că termenul de prescripţie de un an este împlinit şi, pe cale de consecinţă, trebuia să admită excepţia prescripţiei dreptului material, aspect faţă de care recurentul-pârât susţine că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, caz de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum şi de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele dosarului de fond rezultă că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 29.03.2021 şi modificată la data de 28.06.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/17.01.2017 a sumei de 9471,29 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A., inclusiv cererea de plată nr. x/17.01.2017, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/17.01.2017.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanţei judecătoreşti (08.03.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 9.471 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie se invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susţine pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată şi nici nu a fost obligat de către o instanţă de judecată la plata sumei de 9471,29 RON aferentă cererii de plată nr. x/17.01.2017, iar cererea formulată pe cale separată de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat şi dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins şi emiterea actelor administrative.

Pe de altă parte, recurentul-pârât susţine că cererea de plată nr. x/17.01.2017 a fost soluţionată în sensul admiterii acesteia, fără a fi emis un act administrativ.

Or, în această situaţie, recurentul-pârât nu poate pretinde recurentei-reclamante să prezinte o hotărâre judecătorească prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, atât timp cât emiterea actului administrativ intră în atribuţiile sale, iar acesta a recunoscut că cererea de plată a fost admisă fără a se emite un act administrativ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurenţi sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat atât recursul declarat de recurenta-reclamantă cât şi recursul declarat de recurentul-pârât şi, în consecinţă, va menţine sentinţa primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 186 din 4 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.