Moral damages in RCA insurance: failure of insurer guarantee fund to pay claims based on criminal reconciliation and inadequacy of compensation for non-patrimonial prejudice

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.07.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând -anularea deciziei F.G.A. nr. 20558/04.07.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumelor de:

- 62.307 euro cu titlu de despăgubiri materiale,

- 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale,

- 176.995 euro penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate, conform art. 37 din Normele R.C.A. – Ordinul CSA nr. 14/2011, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 21.12.2014, până la data de 16.02.2017 - data deschiderii procedurii de faliment, adică 788 zile, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1374 din 11 octombrie 2021, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia FGA nr. 20558/04.07.2019 în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de plată vizând daunele morale, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către partea reclamantă a sumei de 45.000 RON cu titlu de daune morale, a menţinut în rest decizia nr. 20558/04.07.2019, a obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a sumei de 648 RON cheltuieli de judecată şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamantul A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs.

3.1. Reclamantul A., în motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arată că prin decizia recurată, instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 1391 C. civ. şi ale art. 1.385 C. civ. şi ale art. 58, 61, 252, 1355 C. civ. deoarece în pofida faptului că a admis contestaţia formulată de reclamant, a acordat acestuia o sumă simbolică faţă de prejudiciile extrem de grave suferite de victimă, respectiv 45.000 de RON despăgubiri morale.

Instanţa de fond a refuzat să ia în considerare gravitatea vătămărilor suferite de victimă şi să acorde o despăgubire proporţională prejudiciului grav şi permanent produs acestuia.

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere criterii de evaluare, precum conţinutul subiectiv şi importanţa socială a valorilor lezate prin săvârşirea infracţiunii, personalitatea şi vârsta părţii vătămate, gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice resimţite de acesta, repercusiunile asupra situaţiei sale sociale, inclusiv în plan familial şi profesional. Totodată, trebuia avut în vedere şi criteriul echităţii, respectiv ca daunele morale să exprime cu adevărat cerinţele de dreptate şi echitate.

Dreptul la sănătate, alături de dreptul la viaţă, sunt cele mai naturale drepturi al omului şi sunt protejate prin lege. Aceste drepturi sunt unele esenţiale, înscrise în Declaraţia Universală a Drepurilor Omului şi în Legea fundamentală a statului - Constituţia. Pronunţarea unei hotărâri prin care s-au nesocotit normele de drept material ce protejează aceste valori şi stabilesc mijloacele concrete şi eficiente de ocrotire a valorilor umane, reprezintă, în opinia noastră, un grav motiv de nelegalitate.

Astfel că, prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a neglijat - contrar practicii CEDO - o serie de aspecte ce se impuneau a fi avute în vedere în analiza şi dimensionarea unei componente a prejudiciului, respectiv gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciilor - despăgubirile acordate trebuie să vină în raport cu toate consecinţele dăunătoare, prezente sau viitoare ale faptei ilicite, astfel încât să ofere victimei şansa de a fi repusă, pe cât posibil, în situaţia anterioară producerii acestui eveniment.

Repararea prejudiciului adus victimei este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile acestui caz, să ofere părţii prejudiciate o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.

În prezentul dosar, sumele solicitate au fost evaluate în raport cu circumstanţele concrete ale acestui caz, în funcţie de traumele psihice suferite şi constatate prin evaluarea psihologică depusă la dosar de partea civilă şi susţinute de probatoriul pe care administrat în cauză şi în deplină conformitate cu jurisprudenţa română şi europeană cu semnificaţie în domeniu.

Aprecierea cuantumului daunelor morale şi materiale nu se poate rezuma la determinarea strictă a cheltuielilor făcute ori a preţului suferinţei fizice şi psihice ce sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestuia, pe toate planurile: personal, social şi profesional a persoanei prejudiciate.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., arătând în esenţă că soluţia Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi neîntemeiată în ceea ce priveşte interpretarea data normelor de drept material aplicabile raportat la acordarea daunelor morale

Astfel, solicită respingerea acestei cereri având în vedere împăcarea intimatului cu făptuitorul. Nu există nicio dovadă sau argument care să susţină pretenţiile reclamantului cu privire la suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, această sumă necorespunzând caracterului rezonabil ce trebuie să caracterizeze acest tip de despăgubire, aplicarea principiului acordării unei despăgubiri echitabile, conform jurisprudenţei naţionale, trebuie să ducă în mod necesar la acordarea despăgubirilor până la o sumă care să respecte atât criteriul echităţii si evitarea îmbogăţirii fără justă cauză, cât şi cel al proporţionalităţii dintre prejudiciul suferit şi suma acordată cu titlu de despăgubire, aceste aspecte fiind valabile şi cu raportare la suma de 45.000 RON acordată de instanţa de judecată.

Prin hotărârea instanţei de fond s-a obligat FGA la plata daunelor morale şi nu la analiza dosarului de daună

Instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 49 din Norma aprobată prin Ordinul CSA 14/2011.

4. Apărările formulate în cauză

Ambele părţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului părţii adverse, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat, iar recursul formulat de recurentul-pârât este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

5.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamant

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. 20558/04.07.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), în soluţionarea cererii de plată nr. x/12.04.2017, s-a dispus respingerea cererii de plată formulate de A. în ceea ce priveşte sumele pretinse de 62.307 euro daune materiale, 50.000 euro daune morale şi 176.995 euro penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 21.12.2014 – 16.02.2017.

În motivarea deciziei litigioase, pârâtul a arătat, printre altele, că între făptuitorul B. şi partea vătămată A. a intervenit împăcarea raportat la prevederile art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. în vigoare la data evenimentului. Astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 159 alin. (2), împăcarea părţilor, în cazurile prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă. În consecinţă, orice pretenţie pecuniară, izvorând din accidentul rutier în speţă, formulată de numitul A. după împăcarea cu făptuitorul (asigurat RCA la S.C. C.) este neîntemeiată. (…).»; totodată, FGA a respins solicitarea de acordare a penalităţilor de întârziere, arătând în esenţă faptul că acestea nu se circumscriu categoriei creanţelor de asigurări, neavând temei într-un contract de asigurare, ci reprezentând o sancţiune în contextul neîndeplinirii obligaţiilor asigurătorului.

Instanţa de fond a admis cererea, în parte, soluţia pe care Înalta Curte nu o împărtăşeşte.

Instanţa de control judiciar are în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ arată că "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".

De asemenea, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor defineşte la lit. b) şi d) creditorul de asigurări şi despăgubirea ca fiind "persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", respectiv "suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege".

Totodată, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Cât priveşte despăgubirile pentru prejudiciile morale, în lipsa unei reglementări legale detaliate în referire la determinarea cuantumului lor, acestea sunt lăsate la aprecierea judecătorului, care stabileşte sumele ce se cuvin persoanei prejudiciate, odată întrunite criteriile impuse de răspunderea civilă delictuală care dă loc la asemenea despăgubiri. Aprecierea este circumscrisă unor criterii concrete, proprii cauzei deduse judecăţii, atât de natură subiectivă, legate de persoana păgubită, dar şi de natură obiectivă, legate de circumstanţele de fapt proprii faptului ilicit care a produs suferinţa. Ca urmare, judecătorul, care este liber să stabilească cuantumul despăgubirii, nu se poate supune liberului său arbitru, ci este ţinut de criteriile specifice cauzei care concură la formarea aprecierii sale la determinarea şi individualizarea despăgubirii cuvenite cu acest titlu.

În lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marja de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petentului, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma în vigoare la data evenimentului rutier) prevedea la art. 49 că "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, (…)", iar la art. 50 că "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri." [s.n.].

Aşadar, în cazul particular al prejudiciilor produse prin accidente de circulaţie, plata despăgubirilor revine societăţii de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă pentru autovehicul condus de persoana vinovată de eveniment.

Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor a stabilit un mecanism de garantare a asiguraţilor împotriva riscului de faliment al asigurătorului, art. 15 alin. (2) din Lege stabilind că "Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.".

Este de necontestat faptul că reclamantul A. a fost vătămat corporal în accidentul rutier produs la 10.08.2013 din culpa conducătorului unui autovehicul asigurat la societatea C. S.A., potrivit poliţei de asigurare RCA nr. x.

În speţă, nu putem vorbi de lipsa unei juste cauze, raportul juridic obligaţional luând naştere în urma unei fapte ilicite ce a cauzat prejudicii grave reclamantului.

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere criterii de evaluare, precum conţinutul subiectiv şi importanţa socială a valorilor lezate prin săvârşirea infracţiunii, personalitatea şi vârsta părţii vătămate, gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice resimţite de acesta, repercusiunile asupra situaţiei sale sociale, inclusiv în plan familial şi profesional. Totodată, trebuia avut în vedere şi criteriul echităţii, respectiv ca daunele morale să exprime cu adevărat cerinţele de dreptate şi echitate.

Aprecierea cuantumului daunelor morale şi materiale nu se poate rezuma la determinarea strictă a cheltuielilor făcute ori a preţului suferinţei fizice şi psihice ce sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestuia, pe toate planurile: personal, social şi profesional a persoanei prejudiciate.

Principiile definitorii privind apărarea şi garantarea dreptului la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică alături de principiile ce guvernează răspunderea civilă delictuală privind dreptul la reparaţie integrală a celui prejudiciat, completate cu prevederile legale în materie de asigurări, reprezintă temeiul de drept al despăgubirilor cuvenite.

Înalta Curte apreciază că suma cu titlu de daune morale nu acoperă integral, în expresie pecuniară, întreaga întindere a prejudiciului moral suferit de reclamant şi nu este de natură a reflecta dezdăunarea integrală a acesteia pentru atingerile aduse drepturilor sale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la integritatea corporală şi sănătate, respectiv dreptul de a dispune asupra modului său obişnuit de viaţă, potrivit vârstei, stării depline de sănătate şi pregătirii profesionale.

Întrucât cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, etc.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale implică şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În altă ordine, prin sentinţa civilă nr. 4241/14.07.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat B., fiind obligată pârâtă la plata către partea reclamată a sumei de 10.000 euro (în echivalent în RON la data plăţii), reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va obliga pârâtul FGA la plata către reclamant a sumei totale de 50.000 de RON, cu titlu de daune morale, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte obligă recurentul-pârât la plata către recurentul-reclamant a sumei de 200 de RON, reprezentând taxă de timbru.

5.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Contrar celor susţinute de FGA, Înalta Curte apreciază că în mod greşit pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamant sub motiv că în procesul penal a intervenit prin rezoluţia din 07.11.2013 emisă în dosarul nr. x/2013 neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitor, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., întrucât făptuitorul s-a împăcat cu persoana vătămată.

Într-adevăr, C. proc. pen. (1968) prevedea la art. 10 alin. (1) că "Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: … h) … părţile s-au împăcat …, în cazul infracţiunilor pentru care … împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.", iar potrivit art. 11 "Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10: 1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune: … c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit…. h), … când exista învinuit sau inculpat în cauză.".

Din probele administrate nu rezultă faptul că reclamantul s-ar fi constituit parte civilă în dosarul nr. x/2013, dl. A. figurând în rezoluţia din 07.11.2013 în calitate de persoană vătămată, în plus, în cauza respectivă s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Potrivit art. 132 alin. (1) C. pen. (1968) "Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă.".

Din lectura acestui text legal reiese diferenţa terminologică folosită de legiuitor între răspunderea penală, cu privire la care dispune că intervine o înlăturare a sa, şi răspunderea civilă, ipoteză în care se indică o stingere a acţiunii civile. Aşadar, art. 132 alin. (1) C. pen. nu impune o exonerare de răspundere civilă a autorului unei fapte penale pentru care a intervenit împăcarea părţilor, ci doar o stingere a acţiunii civile exercitate în cursul procesului penal, astfel încât acesta să înceteze. Împăcarea părţilor trebuie să fie însă totală şi necondiţionată, vizând atât consecinţele penale, cât şi celelalte consecinţe ale infracţiunii pretinse, inclusiv eventualele despăgubiri vizate de persoana vătămată.

Cu toate acestea, nu rezultă cauza pentru care a fost exclusă de către pârât răspunderea asigurătorului RCA – societatea C. S.A. prin decizia litigioasă nr. 20558/04.07.2019, nefiind menţionat de FGA, dincolo de chestiunea împăcării părţilor, faptul că dl. A. ar fi exonerat de orice răspundere civilă persoana vinovată de producerea accidentului de circulaţie din 10.08.2013 în urma căruia solicită prejudicii materiale şi morale.

Înalta Curte are în vedere faptul că art. 27 din aceeaşi Normă prevede că " Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru:

1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs:

a) într-un caz de forţă majoră;

b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate;

c) din culpa exclusivă a unei terţe persoane, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 26 alin. (2) pct. 5;

2. prejudiciile produse bunurilor aparţinând conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, precum şi cele produse ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia, indiferent cine solicită aceste despăgubiri;

3. următoarele situaţii:

a) prejudiciile au fost produse bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau persoanelor juridice, dacă au fost provocate de un vehicul asigurat RCA, aflat în proprietatea sau utilizat de aceeaşi persoană fizică sau juridică şi care este condus de un prepus al aceleiaşi persoane juridice ori de o altă persoană pentru care răspunde persoana fizică sau persoana juridică;

b) bunul avariat şi vehiculul asigurat fac parte din patrimoniul comun al soţilor;

c) bunul avariat este utilizat de proprietarul vehiculului asigurat, care a produs dauna;

4. prejudiciile cauzate în situaţiile în care nu se face dovada valabilităţii la data accidentului a asigurării obligatorii RCA sau asigurătorul RCA nu are răspundere;

5. partea din prejudiciu care depăşeşte limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA, produs în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate şi de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului;

6. amenzile de orice fel şi cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului;

7. cheltuielile făcute în procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar dacă în cadrul procesului penal s-a soluţionat şi latura civilă;

8. sumele pe care conducătorul vehiculului răspunzător de producerea prejudiciului este obligat să le plătească proprietarului sau utilizatorului care i-a încredinţat vehiculul asigurat, pentru avarierea ori distrugerea acestui vehicul;

9. prejudiciile produse bunurilor transportate, dacă între proprietarul sau utilizatorul vehiculului care a produs accidentul ori conducătorul auto răspunzător şi persoanele prejudiciate a existat un raport contractual la data producerii accidentului;

10. prejudiciile produse persoanelor sau bunurilor aflate în vehiculul cu care s-a produs accidentul, dacă asigurătorul poate dovedi că persoanele prejudiciate ştiau că vehiculul respectiv era furat;

11. prejudiciile produse de dispozitivele sau de instalaţiile montate pe vehicule, atunci când acestea sunt utilizate ca utilaje ori instalaţii de lucru;

12. prejudiciile produse prin accidente survenite în timpul operaţiunilor de încărcare şi de descărcare, acestea constituind riscuri ale activităţii profesionale;

13. prejudiciile produse ca urmare a transportului de produse periculoase: radioactive, ionizante, inflamabile, explozive, corozive, combustibile, care au determinat sau au agravat producerea prejudiciului;

14. prejudiciile cauzate prin utilizarea unui vehicul în timpul unui atac terorist sau război, dacă evenimentul are directă legătură cu respectivul atac sau război;

15. pretenţiile ca urmare a diminuării valorii bunurilor după reparaţie."

De asemenea, art. 47 din Norma ASF nr. 14/2011 prevede că "În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă:

1. potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor;

2. deşi hotărârea instanţei penale a rămas definitivă şi irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior;

3. deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor:

a) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată şi persoana prejudiciată îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia;

b) sau, din actele încheiate de autorităţile publice, rezultă atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât şi vinovăţia penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs şi persoana prejudiciată îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia."

Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, constată că împăcarea părţilor nu se regăseşte printre situaţiile enumerate de art. 27 din Norma nr. 14/2011 a ASF pentru care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar pe de altă parte, că art. 47 pct. 1 din aceeaşi Normă nr. 14/2011 prevede în mod expres că în situaţia în care acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă.

Articolul 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011 stabileşte în sarcina entităţii obligate la plata despăgubirilor în temeiul unui contract de asigurare de răspundere civilă auto, obligaţia de a evalua şi plăti despăgubirile chiar dacă există un dosar penal în curs de soluţionare, pornind de la ideea că vinovăţia penală nu este stabilită definitiv şi păgubitul trebuie să beneficieze de repararea integrală şi cu promptitudine a prejudiciului, iar temeiul răspunderii asigurătorului/entităţii chemate să plătească despăgubească pentru asigurătorul RCA este răspunderea civilă delictuală a asiguratului sau a altei persoane care conduce vehiculul.

Astfel, potrivit art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011: "în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă, dacă:

1. potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor;"

Prin urmare, nu există niciun text de lege care să prevadă că împăcarea persoanei vătămate cu suspectul/învinuitul/inculpatul din procesul penal stinge dreptul la acţiune civilă separată împotriva asigurătorului RCA, aceasta tocmai pentru că răspunderea civilă contractuală a asigurătorului RCA este grefată pe răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

Înalta Curte constată că împăcarea părţilor nu se regăseşte printre situaţiile enumerate de art. 27 din Norma nr. 14/2011 a ASF pentru care asigurătorul nu acordă despăgubiri, iar art. 47 pct. 1 din aceeaşi Normă nr. 14/2011 prevede în mod expres că în situaţia în care acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, despăgubirile se stabilesc pe ale amiabilă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Aşadar, Norma amintită nu exclude răspunderea asigurătorului RCA în ipoteza în care a intervenit împăcarea părţilor ca mod de încetare a procesului penal, ci prevede că despăgubirea se stabileşte pe cale amiabilă.

Ceea ce poate exclude însă răspunderea asigurătorului RCA este exonerarea de orice răspundere civilă pe care victima accidentului rutier o acordă autorul acestuia, dar o astfel de conduită are semnificaţia renunţării la drept, motiv pentru care trebuie să fie dovedită o manifestare expresă de voinţă în acest sens cu privire la toate daunele existente şi previzibile avute în vedere de dl. A..

Un înscris emanând însă de la partea reclamantă A. care să ateste că a renunţat la orice despăgubire în raport de dl. B. nu a fost administrat în cauză de partea pârâtă, care s-a întemeiat exclusiv pe menţiunea rezoluţiei din 07.11.2013 emisă în dosarul nr. x/2013 ce consemna împăcarea părţilor.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va obliga pârâtul FGA la plata către reclamant a sumei totale de 50.000 de RON, cu titlu de daune morale, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate, va obliga recurentul-pârât la plata către recurentul-reclamant la plata sumei de 200 de RON, reprezentând taxă de timbru şi va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1374 din 11 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Obligă pârâtul FGA la plata către reclamant a sumei totale de 50.000 de RON, cu titlu de daune morale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Obligă recurentul-pârât la plata către recurentul-reclamant la plata sumei de 200 de RON, reprezentând taxă de timbru.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.