Application of guarantee cap per insurance claim versus per creditor in subrogation cases under the Guaranty Fund law

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19858/12.04.2019 emisă de Comisia Specială a F.G.A. solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la plata sumei de 3771,58 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1346 din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 19858/12.04.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/17.05.2017.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul deciziei contestate s-a apreciat că solicitarea formulată nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, societatea fiind considerat un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţa, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plata de către Fond a creanţelor de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment.

Arată că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, cu atât mai mult al obligaţiilor asigurătorului, in faliment. Caracterul independent şi statutul juridic de autoritate distinctă ale Fondului de garantare conferă acestuia legitimare procesuală activă să solicite acoperirea, din averea societăţii de asigurare debitoare, a creanţelor pe care Ie-a plătit creditorilor de asigurări, aşa cum am arătat mai sus. Eventuala diferenţă neplătită de către F.G.A. poate fi ceruta de către petenta din averea debitoarei A. S.A. având acelaşi rang de preferinţă ca şi F.G.A.

Astfel, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzuta de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din acest act normativ.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) se va înscrie cu sumele plătite către creditorii de asigurare, iar creditorii de asigurare au dreptul de a fi îndestulaţi de la Fond, în limita plafonului stabilit, în baza creanţei lor de asigurare, în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări prin care Fondul de Garantare acoperă creanţele de asigurări.

În ceea ce priveşte depăşirea plafonului maxim de 450 000 RON prev. de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015:

Prin actul administrativ atacat pârâtul nu a negat dreptul reclamantei de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului.

Prin plăţile efectuate către B. A.A.R. până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON reclamantul a recunoscut implicit calitatea de creditor de asigurare.

În cauza de faţă dreptul asigurătorului la acţiunea în regres împotriva terţului responsabil derivă din subrogarea în drepturile asiguratului în limita indemnizaţiei plătite şi este valorificabil pe calea dreptului comun, nefiind vorba despre un raport juridic contractual, direct, între asigurător şi asigurat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se afla B., prin preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale acesteia conform prevederilor art. 36 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, a formulat cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/17 mai 2017, prin care a solicitat plata din disponibilităţile F.G.A. a sumei de 3.771,58 RON, ca urmare a evenimentului rutier din data de 15.07.2014.

Prin Decizia nr. 19858/12 aprilie 2019 emisă de FGA, s-a dispus respingerea cererii, pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON.

Având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin dispozitivul deciziei nr. 29/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 509/15 iun. 2020, raportat la textul sesizării formulate de secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, se reţine că, ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

În consecinţă, se consideră creanţe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanţele izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment.

În ceea ce priveşte noţiunea de "creditor de asigurare", reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, instanţa reţine că aceasta include persoana îndreptăţită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie că este persoana asigurată, fie că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât şi persoana juridică, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică.

În cazul subrogaţiei în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale. Prin efectul subrogaţiei, acesta dobândeşte toate drepturile şi, implicit, calitatea creditorului plătit. Drept urmare, va dobândi inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absenţa plăţii despăgubirii de către F.P.V.S. (B.A.A.R.).

Cât timp recurentul Fondul de garantare a asiguraţilor a recunoscut reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la protecţie, ca urmare a insolvenţei asigurătorului RCA, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele ilicite, nu poate exista nicio justificare pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate în mod direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului de garantare.

Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraţilor presupune recunoaşterea existenţei unor creanţe derivate fiecare din poliţe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidenţa plafonului de garantare să fie evidenţiată pe creanţă de asigurare, şi nu pe creditor de asigurare.

În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deşi este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", organismul de compensare are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă şi nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al celor despăgubiţi, întrucât această interpretare nu reflectă situaţia juridică reală vizată de legiuitor.

În raport de acest context juridic, se impune interpretarea conform căreia, prin norma menţionată, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, fără a se putea susţine, în lipsa unei dispoziţii legale neechivoce, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor.

În concluzie, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de organismul de compensare ca urmare a subrogării în numele persoanei despăgubite, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1346 din 4 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.