Appeal dismissed: Salary recalculation claim rejected due to three-year extinction prescription and lack of unequivocal waiver in administrative order

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 februarie 2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi fiscal, sub număr unic de dosar x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând anularea soluţiilor de respingere a contestaţiilor pe care le-au depus împotriva Ordinelor nr. 2295/07.12.2021 şi nr. 2310/09.12.2021, precum şi a Deciziei nr. 2311/09.12.2021, toate emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce le-au fost comunicate reclamanţilor prin adresele P.Î.C.C.J. nr. 2311/C/2021 din 19 ianuarie 2022, respectiv nr. 3793/2021 (151/C/1056/VI-13/2022) din 21 ianuarie 2022, privitoare la stabilirea drepturilor salariale ale acestora şi în consecinţă, anularea în parte a Ordinelor nr. 2295/07.12.2021 şi nr. 2310/09.12.2021, precum şi a Deciziei nr. 2311/09.12.2021, toate emise de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul înlăturării art. 2, 3 şi 4 din fiecare dintre cele trei acte administrative de salarizare antemenţionate, recunoscându-se astfel dreptul reclamanţilor de a fi salarizaţi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu începere efectivă de la 01 august 2016 şi fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea atacată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 2499 din 16 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2499 din 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi C., G., K., A., E. şi I., fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Printr-un prim set de critici, recurenţii-reclamanţi au învederat, în esenţă, că motivarea hotărârii atacate este superficială, nu s-au analizat suficient problemele care suscitau o examinare riguroasă, iar argumentele prezentate sunt confuze şi/sau inexacte.

De asemenea, sentinţa recurată conţine motive străine de natura pricinii, întrucât au fost examinate preponderent elemente care nu au făcut obiectul acţiunii, respectiv pretinsele critici reţinute de prima instanţă ca fiind la adresa constituţionalităţii art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în timp ce analiza aspectelor invocate de aceştia lipseşte, inclusiv în ceea ce priveşte necesitatea anulării parţiale a ordinelor/dispoziţiei contestate ca urmare a lipsei motivării restrângerilor pe care partea adversă le-a instituit prin art. 2 - 4.

Printr-un alt set de critici, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, analiza trebuia să pornească de la constatarea că, la momentul elaborării şi adoptării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile acestora de încadrare erau calculate greşit, deoarece nivelurile prevăzute în grila anexă se raportau la o valoare de referinţă sectorială de numai 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON.

Viciul se datora faptului că începând cu anul 2007, angajatorii din sistemul judiciar nu au aplicat la timp, corect, integral şi unitar legile succesive de salarizare, cu toate că drepturile băneşti trebuiau plătite în continuare pe baza formulei de calcul reglementată de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (aprobată prin Legea nr. 45/2007), date fiind prevederile exprese cu caracter tranzitoriu ale art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, care au menţinut în plată drepturile salariale stabilite la nivelul lunii decembrie 2009 precum şi art. 7 din Legea nr. 284/2010, la care se adaugă cele cuprinse în actele normative anuale ulterioare de reglementare a unor măsuri cu caracter fiscal-bugetar, prin care au fost păstrate în plată, în mod repetat, drepturile salariale stabilite în anul precedent.

Referitor la prescripţia extinctivă, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile legale incidente, nesocotind în acelaşi timp principiile de drept aplicabile.

Valorificarea corectă a dispoziţiilor legale incidente ar fi impus instanţei de fond să constate că prevederile art. 1 din cele trei acte administrative contestate se materializează într-o recunoaştere certă, cu caracter unilateral, în formă scrisă, a faptului că drepturile acestora salariale trebuie determinate pe baza unei valori de referinţă sectorială majorată (de la 484,18 RON), cu începere din 01 august 2016, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ.

Având loc după împlinirea termenului de prescripţie, recunoaşterea reprezintă practic o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, în speţă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2507 C. civ.

Drept urmare, potrivit art. 2510 alin. (1) C. civ., de la data emiterii ordinelor/dispoziţiei a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani.

Nu în ultimul rând, legat de relativitatea efectelor hotărârilor judecătoreşti la care s-a făcut referire pe parcursul procesului, discutată pe larg în considerentele sentinţei civile nr. 2499/16.12.2022 (pag. 11, paragraful 4 şi pag. 13, paragraful 4 - pag. 14, paragraful 2), recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa de fond a distorsionat parte din afirmaţiile acestora, contrazicând în acelaşi timp, fără vreo justificare rezonabilă, conţinutul unor decizii cu caracter obligatoriu ale Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care nu au făcut altceva decât să prezinte pasaje relevante pentru pretenţiile deduse judecăţii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat note scrise, prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect, în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia rămânerii fără obiect, invocată de intimatul - pârât, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi primită în cauză, în raport de motivele invocate de partea intimată, în condiţiile în care pe de o parte, Ordinul nr. 551/12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu vizează şi personalul auxiliar de specialitate, iar pe de altă parte, prin ordinul respectiv nu se face menţiune sub aspectul stabilirii dreptului salarial pretins de recurenţi începând cu data de 01 august 2016.

În ceea ce priveşte fondul recursului, Înalta Curte constată că, desi recurenţii-reclamanţi nu au indicat unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., din modul în care au fost formulate criticile prin cererea de recurs, acestea se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel că le va analiza din această perspectivă.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Faptul că recurenţii-reclamanţi nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător ori că ar fi refuzat în mod nelegal să judece cauza pe fond.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect care sunt problemele de drept ce se impuneau a fi dezlegate în cauză, procedând la analiza acestora, iar considerentele privind problema plafonării reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi apreciate ca fiind străine de natura cauzei.

În orice caz, pentru a fi incidentă această ipoteză prevăzută de cazul de casare analizat se impunea ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a stabilit faptele şi a aplicat dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză, reclamanţii reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 3 şi 4 din Ordinele nr. 2295/07.12.2021 şi nr. 2310/09.12.2021, precum şi din Decizia nr. 2311/09.12.2021, toate emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul înlăturării art. 2, 3 şi 4 din fiecare dintre cele trei acte administrative de salarizare antemenţionate, recunoscându-se astfel dreptul reclamanţilor de a fi salarizaţi prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu începere efectivă de la 01 august 2016 şi fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, pe de o parte cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar pe de altă parte, cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605,225 RON, solicitând calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01 august 2016 şi pentru viitor.

Referitor la criticile recurenţilor-reclamanţi privind aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, reţinând, pe de o parte, că reclamanţii nu invocă/demonstrează hotărâri judecătoreşti executorii sau definitive pronunţate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022 de Legea-cadru nr. 153/2017, caz în care ar fi fost incident principiul autorităţii de lucru judecat, ce corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială şi, pe de altă parte, că egalizarea prin deplafonare se poate realiza doar în limitele impuse de intervenţia prescripţiei extinctive.

Criticile cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605,225 RON sunt, de asemenea, nefondate.

Instanţa de control judiciar constată în primul rând că recurenţii - reclamanţi nu invocă vreo hotărâre judecătorească definitivă care să le fi recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON în raport de o anumită dată.

În aceste condiţii, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii actului administrativ litigios o obligaţie stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie şi/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită este dacă ordonatorul de credite trebuia să fi recunoscut dreptul litigios începând cu data emiterii actului respectiv sau şi pentru perioada anterioară.

Modul de soluţionare a problemei amintite este determinat de faptul că aplicarea conformă a legii a fost raţiunea esenţială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoaşterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON. Or, într-o astfel de situaţie, recunoaşterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuţie, iar nu doar pentru viitor, sub condiţia însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat regresiv în raport de data emiterii actului.

Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere în mod retroactiv a actului administrativ de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 şi astfel preexistent actelor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaşte în acord cu legea dreptul respectiv este aceea a termenului de prescripţie, dincolo de care acesta se poate prevala de aplicarea legii în scopul sancţionării pasivităţii creditorului.

Înalta Curte reaminteşte în acest sens că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus aşadar termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor menţiuni exprese în conţinutul ordinului referitoare la renunţarea la prescripţie potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanţii erau îndreptăţiţi să obţină din partea primei instanţe dreptul la recalcularea valorii de referinţă sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoaşterea pretenţiilor, întrerupând cursul prescripţiei.

Cât priveşte alegaţiile recurenţilor-reclamanţi privind renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01 august 2016, menţionată la art. 1 din actele contestate, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actele administrative în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de emitere a actelor contestate, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele contestat, emitentul acestora a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actele contestate.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii actelor contestate, limitarea prevăzută la art. 4 nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, aşa cum s-a reţinut şi anterior, drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Prin urmare, soluţia primei instanţe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunţării sale, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia rămânerii fără obiect, invocată de intimatul-pârât şi va respinge recursul formulat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia rămânerii fără obiect, invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., G., K., A., E. şi I. împotriva sentinţei civile nr. 2499 din 16 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 30 octombrie 2024.