Prosecutors’ salary equalization: distinction between general sector reference value adjustments and specific multiplier coefficients classified as damages under Law No. 153/2017.

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au solicitat:

- anularea în parte a Ordinului nr. 3206 emis la data de 29 noiembrie 2019 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- obligarea pârâtului să emită ordine prin care salarizarea reclamanţilor să se realizeze după cum urmează:

- în perioada 09 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015 având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON;

- în perioada 01 decembrie 2015 - 01 august 2016 având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON;

- începând cu 01 august 2016 şi în continuare având în vedere valoarea de referinţă sectorială ce 605,225 RON;

- recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19;

- recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente prin luarea în considerare vechimii în funcţie (pentru reclamantele F., N. şi P.);

- plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectiva a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care suntem îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

2. Hotărârea atacată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 550 din 24 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât;

- a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 09 aprilie 2015 – 30 noiembrie 2016 ca fiind prescrisă;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a anulat în parte ordinul nr. 3206/29.11.2019 emis de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a diferenţei dintre drepturile salariale efectiv plătite şi drepturile salariale cuvenite conform prezentei sentinţe, sumă ce va fi actualizată în raport cu indicele de inflaţie la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective;

- a respins în rest cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 550 din 24 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 20 martie 2017 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, admiterea excepţiei rămânerii fără obiect şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul exprimat de acesta fiind unul justificat.

Totodată, recurentul-pârât a apreciat, în esenţă, şi că prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2517 şi art. 2523 C. civ., art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431, art. 432 C. proc. civ. şi art. 435 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1), art. 22 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2)din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (11) – (14) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 şi ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la hotărârile judecătoreşti menţionate în considerentele sentinţei atacate.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, în mod greşit instanţa de fond a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, soluţia fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi ale art. 2517 şi art. 2523 C. civ.

Recurentul-pârât a înţeles totodată, ca în baza art. 247 alin. (1) şi a art. 194 lit. c) C. proc. civ., să invoce excepţia rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295 din 07 decembrie 2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu 01 august 2016, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, în condiţiile acestui ordin.

Totodată, începând cu 01 ianuarie 2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Ulterior, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a susţinut că soluţia primei instanţe se fundamentează, în esenţă, pe sentinţa civilă nr. 183 din 24 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2019 într-un litigiu de muncă în care reclamanţii nu au fost părţi, astfel că sentinţa nu le este opozabilă, şi care nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare.

Având în vedere obiectul obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 183 din 24 februarie 2020 a Tribunalului Vâlcea, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, esenţiale în ceea ce priveşte executarea acestei hotărâri.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale.

Prin respectivele decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Drepturile acordate de prima instanţă nu se regăsesc printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01 ianuarie 2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivele drepturi nu pot fi acordate după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Totodată, din coroborarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiaşi act normativ rezultă că, începând cu 01 ianuarie 2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit în atare situaţie, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale şi la coeficienţi de multiplicare este realizabil doar până la 31 decembrie 2017.

Începând cu 01 ianuarie 2018, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenţa drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, fară existenţa unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În consecinţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, începând cu 01 ianuarie 2018, s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, iar în aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a acordat coeficientul de multiplicare 19 ulterior datei de 01 ianuarie 2018.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a mai învederat că sunt incidente în cauză şi considerentele Deciziilor CCR nr. 289/2005 şi nr. 693/2006, precum şi deciziile CEDO pronunţate în cauza Kechko c. Ucrainei şi în cauza Wieczorek c. Poloniei.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele următoare:

În fapt, litigiul s-a născut în legătură cu Ordinul nr. 3206 emis la data de 29 noiembrie 2019 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, la art. 1 s-a stabilit că în perioada 01 decembrie 2016 – 31 decembrie 2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, iar potrivit art. 2 din ordin, începând cu 01 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamanţii au pretins că drepturile lor salariale nu au fost corect calculate, ordinul emis neavând în vedere VRS 605,225 RON şi coeficientul de multiplicare 19,000, recunoscute în familia ocupaţională Justiţie, altor magistraţi care deţin funcţii şi condiţii de vechime identice cu ale lor, prin hotărâri judecătoreşti definitive.

În ceea ce priveşte VRS 605,225 RON, reclamanţii au invocat sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, prin care a fost admisă cererea de recalculare a drepturilor salariale prin utilizarea VRS 484,18 RON la care s-a adăugat majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 08 august 2016 .

De asemenea, în ceea ce priveşte coeficientul 19, reclamanţii au invocat sentinţa civilă nr. 183/24.02.2020 pronunţată de Tribunalul Vâlcea – secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, prin care această pretenţie a fost recunoscută începând cu data de 06 noiembrie 2016, hotărâre definitivă prin decizia civilă nr. 3438/18.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia I civilă în dosarul nr. x/2019 . Deopotrivă, reclamanţii au mai invocat sentinţa civilă nr. 59/18.01.2018, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1311/26.05.2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2007, dar şi sentinţa civilă nr. 205/2404.2008 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1446/09.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2007 .

Aşadar, reclamanţii au invocat drept cauză juridică a acţiunii egalizarea indemnizaţiei în plată a reclamanţilor în raport de indemnizaţia altor magistraţi care, având aceleaşi condiţii de vechime, au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se stabili indemnizaţia de încadrare lunară în raport de VRS 605,225 RON, respectiv în raport de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

Prin sentinţa criticată, printre altele, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19.

Criticile formulate de recurentul-pârât privind rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt nefondate.

Astfel, instanţa de recurs reţine că potrivit art. 4 din ordinul invocat de recurentul-pârât, în cazul personalului căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, aşa cum este şi cazul reclamanţilor din prezenta cauză dedusă judecăţii, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculate în raport de data emiterii ordinului (07 decembrie 2021), respectiv de la o dată ulterioară datei de la care s-a solicitat şi s-a admis în cauză acordarea acestui drept prin dispoziţiile sentinţei recurate.

Prin urmare, nu poate fi primită în cauză critica referitoare la rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, în condiţiile în care Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a recunoscut integral dreptul litigios pretins de intimaţii-reclamanţi.

Neîntemeiate sunt şi criticile recurentului-pârât privind soluţia instanţei de fond referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Intimatul-pârât a invocat în faţa instanţei de fond excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 20 martie 2017, prin raportare la data formulării cererii de chemare în judecată, reiterând această excepţie şi prin cererea de recurs, sub formă de critică de nelegalitate a sentinţei pronunţată de prima instanţă.

Înalta Curte reaminteşte că dreptul încălcat prin modalitatea concretă de emitere a ordinului contestat este un drept salarial, supus aşadar termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, potrivit art. 171 din Codul muncii. Astfel, în lipsa altor menţiuni exprese în conţinutul ordinului referitoare la renunţarea la prescripţie potrivit art. 2507-2508 C. civ., rezultă că termenul până la care reclamanţii erau îndreptăţiţi să obţină din partea primei instanţe dreptul la recalcularea valorii de referinţă sectorială era limitat la 3 ani anteriori datei emiterii ordinului contestat, câtă vreme emiterea acestuia echivala cu recunoaşterea pretenţiilor, întrerupând cursul prescripţiei.

În consecinţă, în raport de data emiterii ordinului contestat în cauză, respectiv 29 noiembrie 2019, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 09 aprilie 2015 – 30 noiembrie 2016 ca fiind prescrisă.

Referitor la capătul de cerere privind recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a stabilit că se impune egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale. S-a reţinut în paragraful 26 din decizia evocată că "hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)".

La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale în normele de la art. 6 lit. b) şi c) din această lege, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

De asemenea, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024 "principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale". Acesta este şi cazul valorii de referinţă sectorială, chestiune dezlegată explicit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin mecansimele de unificare a practicii judiciare, respectiv Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragraful 73) şi Decizia nr. 80/2023- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (paragraful 81).

Prin urmare, în mod just prima instanţă a reţinut că, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanţilor de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie.

Faţă de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, raportat la faptul că reclamanţii au dovedit că drepturile lor salariale nu au fost corect calculate, ordinul emis neavând în vedere VRS 605,225 RON, recunoscut în familia ocupaţională Justiţie, altor magistraţi care deţin funcţii şi condiţii de vechime identice cu ale lor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, se impune obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile recurentului-pârât referitoare la soluţia dată capătului de cerere privind obligarea acestuia la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 în considerarea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-a soluţionat un litigiu vizând recunoaşterea stării de discriminare şi repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la acest petit, prima instanţă a admis acţiunea, reţinând, în esenţă, că hotărârile judecătoreşti prin care au fost acordate respectivele drepturi vizează situaţii cu aplicabilitate generală, astfel încât reprezintă temei pentru înlăturarea inechităţilor salariale.

Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că "Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri". S-a reţinut astfel că "respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială" (considerentul nr. 94).

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată" (considerentul nr. 72). Or, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 se reţinuse că: "Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va constata că, printr-o greşită aplicare a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de intimaţii-reclamanţi impun obligarea recurentului-pârât la emiterea ordinului prin raportare la un coeficient de multiplicare 19.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 550 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi să caseze, în parte, sentinţa recurată, în sensul că va respinge cererea privind obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să se recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, ca neîntemeiată, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 550 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată, în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, începând cu data de 01 decembrie 2016, prin care să se recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 30 octombrie 2024.