Scope of state authority to review church internal election quorum versus mandatory acknowledgment of leadership for public funding

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Biserica Evanghelică Română a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, anularea în tot a adreselor nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018, nr. w/13.02.2019, emise de către Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, obligarea pârâtului să ia act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor privind Biroul executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1266 din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Biserica Evanghelică Română, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, ca neîntemeiată şi a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului formulată de Biserica Creştină Evanghelică Însurăţei.

Împotriva sentinţei de mai sus a declarat recurs reclamantul Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 5233 din data de 8 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurentul-reclamant Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română împotriva sentinţei civile nr. 1266 din 4 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că adresele nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018 şi nr. 651/13.02.2019 nu constituie acte administrative individuale în sensul Legii contenciosului administrativ, deoarece, chiar dacă sunt emise de o autoritate publică, nu sunt acte administrative, prin acestea pârâtul prezentând punctul de vedere referitor la nerespectarea condiţiilor prevăzute de Statutul Bisericii Evanghelice Române, aprobat prin H.G. nr. 629/2008 în ceea ce priveşte alegerile organelor de conducere ale reclamantei.

S-a mai reţinut că, deşi avea obligaţia să analizeze pretenţiile deduse judecăţii în modalitatea în care acestea au fost formulate, prima instanţa a respins acţiunea, reţinând că "în mod corect a refuzat Secretariatul de Stat pentru Culte să ia act de Hotărârea Adunării Generale, întrucât aceasta nu a respectat condiţiile de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, aprobat prin H.G. nr. 629/2008", ceea ce excede celor cerute de reclamant, pronunţând o hotărâre nelegală, ce se impune a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Astfel, aşa cum a precizat reclamanta atât prin acţiune, cât şi prin cererea de recurs, modul de calcul al cvorumului nu făcea obiectul judecăţii, reclamanta neînvestind instanţa cu asemenea verificări, ci reclamanta a solicitat explicit obligarea pârâtului să ia act de Hotărârea Adunării Generale, invocând o imposibilitate legală a pârâtului de a refuza acest lucru (practic se invocă de către reclamantă o obligaţie automată a pârâtului – decurgând din textele legale invocate de reclamantă – de a lua act de această Hotărâre). Or, ceea ce trebuia să verifice prima instanţă era tocmai aspectul dacă există o asemenea obligaţie în cuprinsul legii şi dacă pârâtul putea sau nu, conform prevederilor legale, să verifice aspectul cvorumului sau trebuia să procedeze automat la recunoaşterea Hotărârii Adunării Generale, care i se impunea în mod formal.

3. Hotărârea instanţei de fond, recurată în prezenta cauză

Prin sentinţa nr. 917 din 26 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte şi intervenienta Biserica Creştină Evanghelică Însurăţei;

A obligat pârâtul să ia act de Hotărârile Adunării Generale a Reprezentanţilor Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română din 28.07.2018 privind Biroul Executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română;

A respins cererea de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtului formulată de Biserica Creştină Evanghelică Însurăţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 917 din 26 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii în integralitate a acţiunii formulate de reclamanta Biserica Evanghelică Română, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond din primul ciclu procesual a stabilit în mod corect că adresele nr. x/27.09.2018, nr. y/24.10.2018, nr. z/12.12.2018 şi nr. 651/13.02.2019 nu constituie acte administrative individuale în sensul Legii contenciosului administrativ şi nici nu cuprind un act administrativ în conţinutul lor.

Cu privire la al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, tot prima instanţă din primul ciclu procesual a reţinut, în mod corect, faptul că Secretariatul de Stat pentru Culte a refuzat să ia act de hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor, întrucât aceasta nu a respectat condiţiile de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008, instanţa concluzionând că în speţă nu este vorba de un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, deoarece Secretariatul a răspuns solicitării reclamantei prin adresele atacate.

În ceea ce priveşte sentinţa pronunţată în rejudecare, arată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamanta Biserica Evanghelică Română şi nu de către Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română (potrivit Anexei 1 privind Lista cultelor recunoscute în România din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, la poziţia nr. 13 este înscrisă Biserica Evanghelică Română).

Mai arată că cererea de chemare în judecată are două capete de cerere, iar instanţa de fond, admiţând în parte acţiunea, s-a pronunţat numai cu privire la al doilea capăt de cerere, fără să dispună şi cu privire la primul capăt de cerere, reţinând în mod greşit că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare doar în ceea ce priveşte petitul al doilea al acţiunii, deşi sentinţa civilă nr. 1266 din 04.12.2020 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual a fost casată în integralitate prin Decizia nr. 5233 din data de 08.11.2022.

Consideră că instanţa de fond, în rejudecare, a nesocotit dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, încălcând în acest mod prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, cu privire la obligaţia de a lua act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor din data de 28.07.2018 privind Biroul Executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte, arată că problema care s-a pus este aceea dacă Secretariatul de Stat pentru Culte are atribuţii în sensul controlului legalităţii adoptării actelor prin care membrii cultelor recunoscute de lege procedează la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere.

Precizează că acest aspect a mai făcut obiectul următoarelor dosare ale Curţii de Apel Bucureşti: dosarul nr. x/2022, secţia a II-a penală, dosarul nr. x/2014, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi dosarul nr. x/2019, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. În aceste dosare s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că, începând cu anul 2013, în cadrul Bisericii Evanghelice Române există în paralel două Birouri Executive şi fiecare dintre acestea se consideră ca reprezentând interesele bisericii în relaţiile cu statul sau cu terţe persoane, contestând legitimitatea celuilalt, iar această situaţie se menţine şi în prezent, existând în cadrul Bisericii Evanghelice Române în paralel două Birouri Executive.

De asemenea, tot cu autoritate de lucru judecat, aceste instanţe au mai reţinut că în raport de existenţa celor două grupări din cadrul Bisericii Evanghelice Române, care, fiecare în parte, afirmă legitimitatea propriului Birou executiv şi contestă procedura de alegere a membrilor care compun Biroul executiv al celeilalte facţiuni, Secretariatul de Stat pentru Culte s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a recunoaşte conducerea reală a Cultului în momentul în care s-a solicitat ca, în temeiul art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte să ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, potrivit legii.

Susţine că din modul de redactare al pct. 14 al art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013, rezultă că Secretariatul de Stat pentru Culte nu ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere numai în scopul de a ţine evidenţa acestora, ci şi în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, potrivit legii.

Critică, astfel, considerentul instanţei de fond în sensul că "Secretariatul de Stat pentru Culte ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere" spre a ţine o evidenţă a acestora, fără a reţine şi scopul alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, potrivit legii.

Având în vedere prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi ale Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Secretariatul de Stat pentru Culte, pe baza criteriilor stabilite de lege, verifică modul de utilizare a sprijinului financiar, verificare ce nu presupune şi încălcarea autonomiei cultelor.

Susţine că, întrucât în cadrul Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română nu există certitudine cu privire la persoanele alese în calitate de membri ai Biroului Executiv, Secretariatul de Stat pentru Culte, în calitatea sa de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, gestionar al unor fonduri publice de la bugetul de stat destinate salarizării personalului cultelor, avea obligaţia de a verifica căror persoane cu funcţii de conducere le va aloca sprijinul financiar reglementat de art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013.

Critică faptul că instanţa de fond în al doilea ciclu procesual a apreciat că dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 44/2013 nu permit Secretariatului să realizeze un control de fond al legalităţii actelor Bisericii Evanghelice Române referitoare la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere în cadrul acestui cult, ci doar de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013.

Precizează că documentele prin care se dovedesc alegerile persoanelor de conducere ale cultelor se depun la Secretariatul de Stat pentru Culte, în conformitate art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013, în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, şi nu doar pentru a ţine evidenţa persoanelor cu funcţii de conducere.

Subliniază faptul că la nivelul anului 2018, în cadrul Bisericii Evanghelice Române, existau două Adunări Generale ale Reprezentanţilor şi două Birouri Executive alese în paralel.

Susţine că instanţa de fond a observat că art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 reprezintă corolarul normei enunţate în art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 care precizează că înfiinţarea unităţii de cult trebuie să fie comunicată, spre evidenţă, Ministerului Culturii şi Cultelor, iar potrivit Rectificării publicată în Monitorul Oficial nr. 387/26.05.2014, Secretariatului de Stat pentru Culte; însă, consideră că instanţa face confuzie între înfiinţarea unei unităţi de cult, care trebuie comunicată, spre evidenţă, Secretariatului de Stat pentru Culte, conform art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 şi alocarea sprijinului financiar de la bugetul statului pentru salarizarea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere în cadrul unui cult, ca urmare a alegerilor acestora, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013.

Astfel, al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, de a obliga Secretariatul de Stat pentru Culte să ia act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor privind Biroul Executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română, este întemeiat pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013 şi nu pe dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006.

Întrucât Secretariatul de Stat pentru Culte are competenţe de a verifica modul de utilizare a fondurilor alocate de la bugetul de stat, consideră că acesta nu putea să procedeze automat la recunoaşterea Hotărârii Adunării Generale, ci era obligat să verifice dacă s-au respectat prevederile Statutului Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008 cu privire la modul de convocare a delegaţiilor la Adunarea Generală, luând în considerare şi faptul că în cadrul Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română funcţionează două Birouri Executive.

Menţionează că, în aceste condiţii, începând cu anul 2013 şi până în prezent, personalului de conducere al acestor două birouri executive nu îi este alocat sprijinul financiar de la bugetul statului pentru salarizare.

De asemenea, Adunarea Generală a Reprezentanţilor prin care a fost ales Biroul Executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română din anul 2018 nu respectă condiţiile de convocare şi de cvorum prevăzute de art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008.

Arată că potrivit art. 72 alin. (1) din Statutul Bisericii Evanghelice Române, Adunarea generală a reprezentanţilor este formată din reprezentanţii bisericilor locale din ţară şi filiale, indicele de reprezentare al acestora fiind de un reprezentant la 50 de membri, iar bisericile cu un număr mai mic de 50 de membri pot trimite câte un reprezentant.

Însă, conform documentelor depuse la dosar (răspunsul la întâmpinare depus la fond), Biserica Evanghelică Română a arătat modul de calculare a cvorumului necesar Adunării Generale, astfel: s-a împărţit numărul de membri ai cultului la 50, rezultând cifra ce indică un reprezentant la 50 de oameni, conform statutului, astfel că nu a fost respectat art. 73 alin. (1) teza a II-a din Statutul Bisericii Evanghelice Române.

Mai mult, învederează că alegerile din anul 2018 au fost organizate de Biroul Executiv din anul 2013, despre care instanţele judecătoreşti investite cu judecarea cauzei în dosarul nr. x/2014, au constatat că nu este statutar, întrucât nu a fost ales cu respectarea prevederilor Statutului Bisericii Evanghelice Române. recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008.

Cu privire la recunoaşterea domnului A. în funcţia de Prim-delegat (preşedinte) al Bisericii Evanghelice Române, precizează că Decretul Preşedintelui României nr. 216/05.04.2004 privind recunoaşterea în funcţia de preşedinte al Bisericii Evanghelice Române a fost emis în baza art. 21 din Decretul-lege nr. 177/1948, având un mandat limitat de timp şi, chiar dacă nu a fost abrogat în mod expres, Decretul respectiv a avut ca efect doar perioada 2004-2008, în care exercitarea funcţiei de preşedinte a fost asigurată de către domnul A., mandatul acestuia încheindu-se în anul 2008.

Astfel, potrivit dispoziţiilor Statutului Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008, durata mandatului prim-delegatului se face potrivit dispoziţiilor "art. 62 - Biroul executiv este compus din 3 delegaţi, dintre care unul este prim-delegat. Funcţia de prim-delegat, echivalentă cu funcţia de preşedinte" şi ale "art. 63 - Membrii Biroului executiv sunt aleşi pe funcţii de către Sfatul de fraţi pe ţară pentru o perioadă de 5 ani".

Pe de altă parte, arată că Decretul-lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase din România, în baza căruia a fost emis Decretul Prezidenţial de confirmare în funcţie, a fost abrogat potrivit art. 51 din Legea nr. 489/2006, iar după intrarea în vigoare a noului act normativ nu s-au mai emis decrete de recunoaştere a şefilor de cult sau ierarhilor cultelor, întrucât această procedură nu este prevăzută de legea mai sus menţionată.

Faţă de susţinerile domnului A., consemnate de către instanţa învestită cu rejudecarea fondului, că prin adresele nr. x/20.01.2014 şi nr. y/30.07.2014, Secretariatul de Stat pentru Culte îl recunoaşte ca preşedinte al Bisericii Evanghelice Române, învederează că sintagma a fost folosită ca urmare a generării în format electronic a unor circulare către cele 18 culte recunoscute din România, potrivit Anexei 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, aspect ce a fost analizat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, respectiv prin sentinţa nr. 1231/30.04.2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 561/14.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la aspectele reţinute de către instanţa de fond prin sentinţa recurată, referitoare la încălcarea, în raport cu anumite texte legale şi hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, a drepturilor fundamentale ale reclamantei Biserica Evanghelică Română, invocă cele reţinute de către instanţa de fond din primul ciclu procesual în sensul că Secretariatul de Stat pentru Culte nu a făcut altceva decât să expună o opinie, un punct de vedere, fără a modifica ceva în ordinea juridică existentă sau să aducă la cunoştinţa destinatarilor un fapt sau o decizie administrativă. Astfel, consideră că cele patru adrese de răspuns nu pot fi calificate drept intervenţii în organizarea internă a cultului şi încălcări ale autonomiei, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora, şi nici ingerinţe şi control în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor ce ţin de organizarea internă a cultului.

Dincolo de aceste aspecte, arată că, analizând încălcarea de către Secretariatul de Stat pentru Culte a art. 29 alin. (3) şi (5) din Constituţie, art. 8 şi art. 14 din Legea cultelor, art. 2 şi art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G. nr. 44/2013, art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin hotărârea recurată, instanţa de fond a încălcat competenţele şi limitele investirii date atât de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, cât şi de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis spre rejudecare sentinţa recurată pentru ca instanţa să verifice dacă Secretariatul de Stat pentru Culte avea sau nu obligaţia de a verifica aspectul cvorumului sau dacă trebuia să procedeze automat la recunoaşterea Hotărârea Adunării Generale, iar reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată ca Secretariatul de Stat pentru Culte să fie obligat să ia act de Hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor din anul 2018, şi nu a solicitat să se constate că recurentul i-ar fi încălcat anumite drepturi şi libertăţi sau autonomia acesteia.

Susţine că, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, nu se poate reţine un refuz nejustificat de soluţionare a solicitărilor adresate de către reclamantă, în condiţiile în care recurentul a răspuns cererilor primite, indicând motivele avute în vedere la soluţionarea acestora.

5. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă Biserica Evanghelică Română a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului.

Susţine că observaţia recurentului-pârât că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Biserica Evanghelică Română, şi nu de Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română, este irelevantă, Cultul Creştin fiind denumirea generică a acestor entităţi.

6. Cererea de renunţare la judecată

Intimata-reclam Biserica Evanghelică Română a formulat cerere de renunţare la judecată, prin care arată că la data de 02.09.2023, cu ocazia Adunării Generale a Reprezentanţilor au avu loc noi alegeri, având în vedere că a trecut perioada de 5 ani şi că a expirat mandatul Biroului Executiv anterior, conform art. 63 din statut.

7. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 30 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

8.1. În ceea ce priveşte cererea de renunţare la judecată, formulată de intimata-reclamantă Biserica Evanghelică Română, Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată de Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română, reprezentată de Biroul executiv compus din B. – Prim-delegat, C. şi D. – delegaţi, care au şi semnat cererea de renunţare la judecată.

De asemenea, se constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Biserica Evanghelică Română prin Biroul executiv compus din A. – Preşedinte, E. şi F. – membri ai Sfatului de fraţi pe ţară.

Înalta Curte constată că art. 406 C. proc. civ. reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată, aceasta reprezentând un alt act procesual de dispoziţie, acordat de către legiuitor iniţiatorului demersului judiciar în vederea stingerii litigiului.

Cum reclamantul este cel care a iniţiat demersul judiciar, este firesc ca acesta să aibă şi dreptul de a renunţa la judecată, în anumite condiţii, fără vreo obligaţie de a justifica în vreun fel manifestarea sa de voinţă şi fără vreo constrângere de ordin temporal în privinţa acesteia.

Soluţia este aceeaşi, chiar dacă nu reclamantul este cel care a exercitat calea de atac, întrucât norma nu distinge, ceea ce înseamnă că este admisibilă renunţarea la judecată şi în calea de atac exercitată de către pârât.

Cu toate acestea, în speţă, se constată că cererea de renunţare la judecată a fost formulată de printr-un alt pretins reprezentat legal al reclamantei decât cel care a semnat cererea de chemare în judecată. Or, în contextul în care în care există multiple divergenţe între membrii Cultului în privinţa alegerii organelor reprezentative de conducere şi în care acţiunea vizează tocmai solicitarea reclamantei de a se lua act de alegerea organelor reprezentative de conducere din data de 28.07.2018, printre care şi semnatarul cererii de chemare în judecată, se constată că manifestarea de voinţă în sensul renunţării la judecarea prezentului demers judiciar provine de la o altă entitate decât cea care a formulat acţiunea introductivă de instanţă. Or, renunţarea la judecată este o prerogativă ce aparţine doar persoanei care a iniţiat demersul judiciar şi nu altor părţi sau participanţi la proces.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea de renunţare la judecată, astfel cum a fost formulată.

8.2. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăţi a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare s-a invocat faptul că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată are două capete de cerere, iar instanţa de fond, admiţând în parte acţiunea, s-a pronunţat numai cu privire la al doilea capăt de cerere, fără să dispună şi cu privire la primul capăt de cerere, reţinând în mod greşit că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare doar în ceea ce priveşte petitul al doilea al acţiunii, deşi sentinţa civilă nr. 1266 din 04.12.2020 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual a fost casată în integralitate prin Decizia nr. 5233 din data de 08.11.2022.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de fond din al doilea ciclu procesual în mod corect nu a mai analizat aspectul referitor la adresele atacate, în condiţiile în care prin decizia de casare nr. 5233 din data de 8 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a pronunţat asupra caracterului de act administrativ a adreselor de răspuns emise de pârâtul Secretariatul de Stat pentru Culte, reţinând că acestea nu sunt acte administrative în sensul Legii contenciosului administrativ.

În condiţiile în care instanţa de recurs din primul ciclu procesual, prin decizia de casare, a dezlegat aspectul privind lipsa caracterului de act administrativ al adreselor atacate, acesta nu mai putea face obiectul rejudecării de către instanţa de fond din al doilea ciclu procesual, intrând în puterea de lucru judecat.

Astfel fiind, din considerentele deciziei de casare reiese în mod clar împrejurarea că trimiterea spre rejudecare s-a făcut doar în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere.

De altfel, prin aceeaşi decizie de casare s-a stabilit în mod expres că, întrucât modul de calcul al cvorumului nu făcea obiectul judecăţii, reclamanta neînvestind instanţa cu asemenea verificări, ci solicitând explicit obligarea pârâtului să ia act de Hotărârea Adunării Generale, se impunea casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., stabilindu-se în mod expres în sarcina instanţei de fond ca în rejudecare să procedeze la verificarea împrejurării dacă există o asemenea obligaţie în cuprinsul legii şi dacă pârâtul putea sau nu, conform prevederilor legale, să verifice aspectul cvorumului sau trebuia să procedeze automat la recunoaşterea Hotărârii Adunării Generale.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză, prin sentinţa recurată, nu au fost depăşite sau încălcate limitele învestirii, astfel cum au fost acestea stabilite prin decizia de casare.

Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât în sensul că instanţa de fond în rejudecare ar fi nesocotit dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. prin aceea că nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, sunt nefondate, astfel că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-pârât a susţinut că atribuţia controlului efectuat de către Secretariatul de Stat pentru Culte cu privire la legalitatea adoptării actelor prin care membrii cultelor recunoscute de lege procedează la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere a mai făcut obiectul unor dosare ale Curţii de Apel Bucureşti, respectiv: dosarul nr. x/2022, secţia a II-a penală, dosarul nr. x/2014, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi dosarul nr. x/2019, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în care s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că, începând cu anul 2013, în cadrul Bisericii Evanghelice Române există în paralel două Birouri Executive şi fiecare dintre acestea se consideră ca reprezentând interesele bisericii în relaţiile cu statul sau cu terţe persoane, contestând legitimitatea celuilalt, iar această situaţie se menţine şi în prezent, existând în cadrul Bisericii Evanghelice Române în paralel două Birouri Executive.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ.: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage, deci, exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.

Efectele autorităţii de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ., republicat, sunt:

(1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicţia între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti;

(2) efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părţi să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Excepţia autorităţii de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorităţii de lucru judecat.

Elementele autorităţii de lucru judecat, atunci când se urmăreşte blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: (a) părţile, (b) obiectul şi (c) cauza, care trebuie să fie aceleaşi în ambele procese.

În privinţa efectului pozitiv, Înalta Curtea reţine că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) C. proc. civ. poate fi opusă ca apărare de fond.

În speţă, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută niciuna dintre formele autorităţii de lucru judecat.

Astfel, în ceea ce priveşte efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, ce presupune tripla identitate de părţi obiect şi cauză, Înalta Curte constată că în dosarul nr. x/2019 s-a soluţionat cererea de chemare în judecată formulată de reclamatul G., prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Biserica Evanghelică Română şi Secretariatul de Stat pentru Culte, să fie recunoscut ca preşedintele al cultului şi al Biroului executiv al Bisericii Evanghelice Române, d-nul A., şi să se dispună obligarea pârâtului Secretariatul de Stat pentru Culte la acordarea sprijinului financiar anual ce i se cuvine în calitate de predicator al Bisericii Evanghelice Române.

În dosarul nr. x/2014 s-a soluţionat cererea formulată de reclamantul Cultul Creştin Biserica Evanghelică Română, prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Guvernului - Secretariatul de Stat pentru Culte, prin care a solicitat obligarea pârâtului să ia act de alegerea persoanelor care ocupă funcţii de conducere şi reprezentare în cadrul Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română şi a personalului laic în cadrul Adunării Generale a Reprezentanţilor din 31.08.2013 şi confirmate prin Adunările din 07.12.2013, 15.03.2014, 28.06.2014; obligarea pârâtului la plata sprijinului financiar constând în indemnizaţiile de conducere pentru membrii Biroului executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română, prin reluarea plăţilor; obligarea pârâtului la plata sumelor cu titlu de sprijin financiar pentru indemnizaţiile de conducere pentru membrii Biroului executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română, aferent perioadei aprilie 2014 la zi.

De asemenea, în dosarul penal nr. x/2022 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a judecat plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 499/P/2021, emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin urmare, în raport cu cele trei dosare invocate prin cererea de recurs, nu se relevă vreo încălcare a autorităţii de lucru judecat prin raportare la aspectele deduse judecăţii în cauza pendinte, nefiind întrunită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Cu privire la existenţa unui eventual efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nici acesta nu poate fi reţinut, în condiţiile în care, în concret, aspectele deduse judecăţii atât în dosarul de faţă nu prezintă legătură suficientă cu cele din dosarele invocate deoarece vizează reprezentativitatea organelor alese ale Cultului la momente diferite.

Tot nefondat se constată a fi şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că din modul de redactare al pct. 14 al art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2013 nu rezultă că Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie doar să ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere şi că, întrucât este vorba şi de alocarea unui sprijin financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, recurentul-pârât ar avea inclusiv competenţa de a verifica legalitatea procedurii de alegere a organelor de conducere ale Cultului, respectiv dacă aceasta corespunde Statutului Bisericii Evanghelice Române, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 629/2008.

Recurentul-pârât a susţinut în calea de atac a recursului că o asemenea atribuţie îi revine cu atât mai mult cu cât în cadrul Cultului se contestă procedura de alegere a organului statutar de conducere al acestuia.

Potrivit art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea nr. 44/2013 privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Culte: "Secretariatul de Stat pentru Culte are următoarele atribuţii: (...)

14. ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere, precum şi a personalului clerical şi laic din cadrul cultelor recunoscute de lege, inclusiv din învăţământul teologic neintegrat în învăţământul public, în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, potrivit legii".

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, din interpretarea textului de lege de mai sus reiese că atribuţia Secretariatului de Stat pentru Culte constă doar în a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere, precum şi a personalului clerical şi laic din cadrul cultelor recunoscute de lege, fără efectuarea unei operaţiuni suplimentare, cum ar fi aceea de verificare a procedurii de alegere sau numire a respectivelor persoane în structurile de conducere ale Cultului.

Cu alte cuvinte, în baza textului de lege de mai sus, Secretariatul de Stat pentru Culte nu este abilitat să procedeze la verificarea aspectelor privind legalitatea Adunării generale a reprezentanţilor Cultului, cum ar fi cele legate de convocarea adunării, cvorumul şi reprezentativitatea participanţilor şi nici să se prevaleze de aceste aspecte pentru respingerea cererii reclamantului.

Interpretarea recurentului-pârât în sensul că, întrucât această operaţiune are drept consecinţă acordarea unor fonduri de la buget, i s-ar conferi şi atribuţia suplimentară de a verifica legalitatea alegerii sau numirii organelor de conducere ale Cultului, nu poate fi primită, câtă vreme textul de lege este clar, în sensul că această entitate ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere, precum şi a personalului clerical şi laic din cadrul cultelor recunoscute de lege, inclusiv din învăţământul teologic neintegrat în învăţământul public, tocmai în vederea alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat.

De asemenea, este nefondată şi susţinerea recurentului-pârât în sensul că instanţa de fond ar fi făcut confuzie între atribuţia prevăzută la art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea nr. 44/2013 şi cea de la art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor: "(3) Înfiinţarea unităţii de cult trebuie să fie comunicată, spre evidenţă, Secretariatului de Stat pentru Culte."

Astfel, atribuţia Secretariatului de Stat pentru Culte prevăzută la art. 4 alin. (1) pct. 14 din Hotărârea nr. 44/2013 se referă la obligaţia acestei entităţi de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere în cadrul Cultului în scopul alocării sprijinului financiar de la bugetul de stat pentru salarizarea personalului cultelor, în vreme ce art. 14 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 se referă la comunicarea către Secretariatul de Stat pentru Culte a înfiinţării unităţii de cult, spre evidenţă.

Prin urmare, cele două aspecte vizează momente succesive, în sensul că anterior se comunică Secretariatului de Stat pentru Culte înfiinţarea unităţii de cult, spre evidenţă, iar ulterior, Secretariatul de Stat pentru Culte ia act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere, în vederea alocării sprijinului financiar.

Din această perspectivă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile H.G 44/2013 nu permit Secretariatului să realizeze un control "de fond" al legalităţii actelor Bisericii Evanghelice Române referitoare la alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere în cadrul acestui cult, atribuţia Secretariatului rezumându-se la aceea de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere, conform art. 4 alin. (1) pct. 14 din H.G 44/2013, respectiv că situaţia în care hotărârea adoptată în cadrul adunării generale nu ar fi reflectat voinţa majorităţii membrilor, ca şi eventualele dezacorduri şi contestaţii cu privire la deciziile luate cu ocazia adunării generale, evocate şi de intervenienta Biserica Creştină Evanghelică Însurăţei, ar fi putut şi ar fi trebuit să fie soluţionate în cadrul Bisericii Evanghelice Române, potrivit principiului autonomiei cultelor, eventual prin adoptarea ulterioară a unei hotărâri contrare, iar nu prin ingerinţa şi controlul Secretariatului de Stat pentru Culte în ceea ce priveşte adoptarea hotărârilor ce ţin de organizarea internă a cultului.

În acord cu aspectele jurisprudenţiale reţinute de către instanţa de fond, Înalta Curte constată că, în speţe similare cu cea de faţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a art. 9 din Convenţie în următoarele cauze în care s-au reţinut următoarele aspecte: intervenţia Guvernului bulgar în alegerea liderilor comunităţii musulmane, prin recunoaşterea, fără motiv sau explicaţie, a liderilor părţii adverse reclamanţilor ca fiind singurii reprezentanţi legitimi ai comunităţii în ansamblu (Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei); ingerinţa statului într-un conflict care a scindat Biserica Ortodoxă Bulgară, conflict la apariţia căruia a contribuit guvernul însuşi în mod direct în 1992, când a declarat nevalidă alegerea H. ca şef al bisericii şi a numit în locul său o conducere temporară, în care Curtea a reţinut intervenţia statului în treburile interne ale unei comunităţi scindate între două conduceri, fiecare dintre acestea considerând-o pe cealaltă necanonică, situaţie în care statul bulgar nu şi-a îndeplinit obligaţia de neutralitate [Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Mitropolitul Inokent) şi alţii împotriva Bulgariei].

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că eventuala nerespectare a regulilor statutare pentru adoptarea hotărârilor de către Adunarea generală a reprezentanţilor Cultului, poate fi dedusă judecăţii de către membrii cultului, interesaţi în acest sens. În lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să infirme legalitatea acestei hotărâri, ea este prezumată ca legală, iar recurentului îi revine obligaţia de a o recunoaşte şi, pe cale de consecinţă, de a lua act de alegerea sau numirea persoanelor care urmează să ocupe funcţii de conducere în cadrul Cultului.

Aşadar, în mod judicios, curtea de apel a reţinut refuzul nejustificat al recurentului-pârât de a lua act de hotărârea Adunării Generale a Reprezentanţilor Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română din data de 28.07.2018 prin intermediul căreia au fost aleşi membrii Biroului Executiv al Cultului Creştin Biserica Evanghelică Română.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

9. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte împotriva sentinţei nr. 917 din 26 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de renunţare la judecata cererii de chemare în judecată.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte împotriva sentinţei nr. 917 din 26 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.