Whether judicial discrimination damages for salary disparity qualify as permanent salary components under the framework salary law

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL. prin mandatar VV., judecători în cadrul Curtii de Apel Timisoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei au solicitat, în temeiul art. 8 şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 27.07.2017 şi în continuare, şi după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 1 53/2017, luând în considerare coeficienţii de multiplicare 19,000-23,000 prevăzuţi în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT).

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 111/2022 din 5 mai 2022, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţii KKK., H., WW., E., V., Y., I., YY. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a admis acţiunea formulata de reclamanţii KKK., H., WW., E., V., Y., I., prin reprezentant VV., şi de reclamanta YY., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor KKK., H., WW., E., V., Y., I., YY. un nou ordin de încadrare, începând cu data de 27.07.2017 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT) şi a luat act că reclamanţii L., GGG., BB., AAA., DDD., HH., au renunţat la judecarea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că pentru a admite acţiunea, prima instanţă a argumentat că, întrucât intimaţii-reclamanţi se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti, definitive, prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se acorda indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente, raportat la coeficientul de multiplicare 19,000 începând cu 27.07.2017, pârâtul avea obligaţia, în aplicarea prevederilor Anexei V din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 303/2004, de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare în mod corespunzător.

Totodată, este de observat că prima instanţă, deşi prin considerente face trimitere la dispoziţiile Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, a omis să se pronunţe asupra limitărilor impuse de art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ, care dispune următoarele: "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariate ale magistraţilor a inclus indemnizaţiile de încadrare, precum şi sporurile, însă valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii prevăzuţi în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor şi al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariţia Legii-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, valoarea de referinţă sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, şi coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiţi în mod concret şi direct la calculul indemnizaţiilor magistraţilor sub imperiul legislaţiei anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii nr. 284/2010, doar indirect şi prin raportare la legislaţia anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizaţiilor şi sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

În schimb, ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi de aplicarea sa etapizată, indemnizaţiile nu pot fi majorate, începând cu 01.01.2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.

Aşadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de salarizare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006. respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare reglementaţi de legislaţia anterioară nu mai prezintă relevanţă.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatele KKK., H. şi I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat note de şedinţă prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecată formulată de reclamanta Y. şi, totodată, constatând că recursul formulat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, îl va admite.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

5.1. În ceea ce priveşte cererea de renunţare formulată de reclamanta Y.

La data de 7 octombrie 2022, reclamanta Y., în temeiul dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., a formulat o cerere prin care învederează instanţei că înţelege să renunţe la judecată şi, totodată, solicită să se ia act de acest lucru.

Conform dispoziţiilor art. 406:

"(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

(...)

(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.

(...)

(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă."

De asemenea, instanţa reţine faptul că manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al reclamantului care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte, analizând actele dosarului precum şi cererea formulată de reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 406 alin. (6) C. proc. civ., va lua act de renunţarea la judecata recursului de faţă.

5.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de Înalta Curte

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa de fond a reţinut că intimaţii-reclamanţi deţin o hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 2196/09.12.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020 prin care s-a dispus recalcularea drepturilor salariale prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,00, astfel că a admis acţiunea, soluţie pe care Înalta Curte nu o împărtăşeşte, aceasta fiind pronunţată cu greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material.

Pentru a putea aprecia dacă drepturile stabilite prin sentinţa civilă nr. 2196/09.12.2020 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020 pot fi incluse în indemnizaţia de încadrare este necesar ca instanţa de fond să stabilească natura acestor drepturi.

Cu alte cuvinte, este necesar ca instanţa de fond să stabilească natura juridică a drepturilor acordate prin hotărâri judecătoreşti reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A) nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2016, fiind necesar a verifica dacă aceste drepturi acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, sunt sau nu incluse în cuantumul indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 3/2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023 şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 422/09-05-2024 şi Decizia nr. 4/2024 pronunţată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, aceste drepturi au natura juridică a unor despăgubiri, fapt pentru care nu sunt incluse în cuantumul indemnizaţiei de încadrare a judecătorilor.

În considerentele Deciziei nr. 4/2024 s-au reţinut următoarele:

"92. Natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariate stabilite pe cale jurisprudenţială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispoziţiile ari. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...) .

93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariate încasate şi drepturile salariate calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salariat discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială."

Prin urmare, drepturile recunoscute prin titlul executoriu deţinut de reclamanţi au fost strict sub forma unor despăgubiri, acordate pentru starea de discriminare invocată în raport cu procurorii DNA şi DIICOT, aceste despăgubiri având natura juridică reglementată de dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.

Pretenţia recunoaşterii prin ordin a dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, şi în raport cu distincţia care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006:

- VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică şi aplicabilă indiferent de funcţia deţinută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 şi indiferent de nivelul instanţei sau parchetului în cadrul căreia/căruia îşi desfăşoară respectiva persoană activitatea);

- Coeficientul de multiplicare - element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanţelor şi parchetelor şi cu funcţia deţinută în cadrul acestora -de conducere sau de execuţie - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menţionate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie");

Astfel fiind, acest element, chiar în condiţiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătoreşti de către o parte din personalul salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006 - sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiţie au obligaţia legală (în raport cu cadrul normativ aplicabil şi cu Decizia nr. 794/2016 a CCR) să alinieze indemnizaţiile pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte are în vedere şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper " unic, de referinţă în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă.

Prin urmare, el nu are o aplicabilitate generală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Soluţia de respingere a cererii de emitere a unor ordine de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 se impune şi în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

Instanţa de fond a reţinut că intimaţii-reclamanţi deţin hotărâre judecătorească prin care s-a dispus recalcularea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, astfel că, reţinând autoritatea de lucru judecat, a obligat ÎCCJ la emiterea ordinelor de salarizare.

Acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Alba a avut ca obiect recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.OT. - O.U.G. nr. 27/2006), având în vedere existenţa situaţiei de discriminare între indemnizaţiile procurorilor din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.OT. şi indemnizaţiile judecătorilor.

Hotărârea pronunţată a fost dată în considerarea existenţei unei stări de discriminare, drepturile recunoscute prin aceasta hotărâre fiind strict sub forma unor despăgubiri, acordate pentru starea de discriminare pe care părţile au invocat-o în raport cu procurorii DNA şi DIICOT, aceste despăgubiri având natura juridică reglementată de dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000.

Între acţiunile în pretenţii având ca obiect calcularea drepturilor salariale soluţionate de instanţele specializate în litigii de dreptul muncii şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea unui ordin de salarizare, prin raportare la pretenţia de recunoaştere a coeficientului de multiplicare 19,000, nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

În prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi, în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea refuzului de emitere a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Or, reiese în mod clar că nu există identitate de obiect între cauza ce face obiectul prezentului dosar şi obiectul dosarului menţionat.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care o va casa cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Y., va anula sentinţa civilă recurată în limitele renunţării făcute de reclamantă, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în parte sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanţii KKK., H., WW., E., V., I. şi YY., ca neîntemeiată, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 406 alin. (6) C. proc. civ., ia act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Y..

Anulează sentinţa civilă recurată în limitele renunţării făcute de reclamantă.

Admite recursul declarat de recurenta – pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 111/2022 din 05 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii KKK., H., WW., E., V., I. şi YY., ca neîntemeiată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.