Retroactive application of uniform sectorial salary reference value limited by three-year statute of limitations

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. N., O. P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA. BB. CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP. şi QQQ., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Curţii De Apel Timişoara şi Curtea de Apel Timişoara au solicitat anularea Hotărârii nr. 3/04.02. 2022 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Timişoara, recalcularea şi acordarea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 770 din 5 mai 2023, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanţii arată că au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Curţii De Apel Timişoara.

Prin Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialitate al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

La nivelul familiei ocupaţională "Justiţie" există la acest moment personal auxiliar de specialitate care este salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016. Prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de cele menţionate mai sus, precum şi de situaţia personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (căreia i se aplică Ordinul nr. 224/29.10.2020), a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor aflate în raza teritorială a Curţii de Apel Constanţa şi a Curţii de Apel Tg. Mureş precum şi de valoarea de referinţă sectorială aplicată la nivelul acestor instanţe judecătoreşti, rezultă că valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională Justiţia - 605,225 RON, de la aceeaşi dată - 01.08.2016 şi pentru aceeaşi perioadă.

Potrivit Deciziei nr. 8/08 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2020, completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 337 din 02 aprilie 2021 s-a reţinut faptul că:

"705. Dispoziţiile art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017sunt aplicabile în situaţia în care există salariaţi în cadrul autorităţilor/instituţiilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, astfel încât în aceste situaţii nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. Noţiunea de funcţie similară, prevăzută de alin. (1) al art. 39, este cea definită de art. 7 lit. g) din aceeaşi lege, după cum urmează: "funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care Implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă".

Aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că toate considerentele expuse de Curtea Constituţională nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 se verifică şi în privinţa textelor de lege menţionate anterior. S-a arătat, de asemenea, că a accepta o interpretare contrară ar însemna să fie golit de conţinut raţionamentul avut în vedere în decizia mai sus citată şi să fie negat rolul Curţii Constituţionale de aşezare a interpretărilor legale în acord cu Legea fundamentală.

Astfel, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice.

Trebuie menţionat că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială - care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut ÎCCJ în decizia mai sus menţionată. în aceste condiţii devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariate în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.

S-a reţinut de către Curtea de Apel Timişoara, în motivarea Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Timişoara nr. 3/04.02.20022 prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 219/RU din 22.12.2021 emisă de către Preşedintele Curţii de Apel Timişoara faptul că "în justificarea recunoaşterii drepturilor salariale pentru perioada celor trei ani anteriori emiterii deciziei, apreciem ca fiind relevante o serie de prevederi legale cuprinse în Codul Muncii. Aşadar, potrivit art. 171 alin. (1) din Codul muncii, dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate", iar potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ "Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: (...) "c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator".

Cu privire la reţinerea incidenţei termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul muncii, recurenţii consideră că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripţia dreptului la acţiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanţei de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situaţia în care se aflăm aceştia de a se adresa ordonatorului de credite care stabileşte şi plăteşte salariile.

Chiar dacă ar exista posibilitatea invocării termenului general de prescripţie, instituţia prescripţiei sancţionează pasivitatea debitorului, însă reclamanţii arată că nu au stat în pasivitate, neavând practic posibilitatea de a li se admite o astfel de cerere având în vedere că nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. 111 din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probaţiune, nu au beneficiat de recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, stabilindu-se dreptul reclamanţilor de a beneficia de VRS 605 începând cu data de 08.08.2016.

În cazul consilierilor de probaţiune, nu a fost recunoscut acest drept de către angajator, deci acest drept nu a fost recunoscut şi stabilit prin acte administrative ale ordonatorilor de credite anterior pronunţării primei hotărâri, situaţie în care Curtea de Apel Timişoara avea obligaţia de a cerceta dacă reclamanţii au respectat termenul de prescripţie (prin ipoteză acesta începând să curgă de la data de 01.08.2016), ci acest drept a fost recunoscut doar prin intermediul cererilor de chemare în judecată formulată de reclamanţii consilieri de probaţiune, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa termenului general de prescripţie si aplicarea VRS 605,225 RON cu respectarea acestui termen.

Reclamanţii consideră că, anterior pronunţării primei hotărâri prin care este recunoscut altor salariaţii din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, nu au avut absolut nicio posibilitate reală şi efectivă de a li se admite o astfel de cerere. Or, accesul la justiţie doar pentru a le fi respinsă o astfel de cerere, încalcă dispoziţiile art. 6 CEDO.

În opinia reclamanţilor, nu se poate reţine motivarea primei instanţe atunci când reţine faptul că "în conformitate cu prevederile art. 171 Codul muncii, aplicabil în materia drepturilor salariale, termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 22.12.2021, prin urmare, în aplicarea acestor prevederi legale s-a acordat reclamanţilor un salariu de bază brut lunar calculat prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 22.12.2018,", aceasta deoarece aceste prevederi reglementează prescripţia dreptului material la acţiune, adică a dreptului de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată instanţei de judecată, nicidecum situaţia emiterii unei decizii administrative.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Curtea de Apel Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte reţine că principala critică formulată prin cererea de recurs priveşte data de la care au fost acordate respectivele drepturi, recurenţii cerând ca această dată să fie cea de 01.08.2016 şi nu 22.12.2018, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 219/22.12.2021.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, recurenţii enumera o serie de acte administrative prin care a fost acordată diferitelor categorii de personal din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" o salarizare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, solicitând să le fie aplicat acelaşi tratament juridic cu privire la data de la care sunt acordate drepturile salariale prevăzute prin Decizia nr. 219/28.12.2021.

Cu privire la aceste acte invocate de către recurenţii-reclamanţi, prima instanţă, în mod temeinic a reţinut că acestea nu sunt relevante, întrucât nu vizează raporturile cu reclamanţii.

Mai susţin recurenţii reclamanţi că prevederile legale care reglementează instituţia prescripţiei extinctive, sting prin intervenţia acesteia doar dreptul material la acţiune, nu şi dreptul subiectiv, care continuă să existe astfel încât acordarea să poate fi aplicată începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la această susţinere a reclamanţilor prima instanţă a reţinut, în mod temeinic că "decizia de salarizare a avut în vedere, în mod corect, termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale, conform art. 171 din Codul muncii.

Recurenţii susţin că instituţia prescripţiei sancţionează pasivitatea debitorului, iar întrucât nu se poate considera că ei au stat în pasivitate, această instituţie nu le este aplicabilă.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a realizat o prezentare temeinică şi în conformitate cu prevederile legale a instituţiei prescripţiei, arătând care sunt temeiurile pentru care nu se poate susţine că prin actul administrativ emis s-au recunoscut aceleaşi drepturi salariale recurenţilor şi pentru perioada anterioară celei pentru care a fost emisă Decizia nr. 219/22.12.2021.

Prin urmare, în mod corect, s-au stabilit drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare, cu respectarea atât a titlurilor executorii, cât şi a termenului de prescripţie extinctivă.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a constatat că recurenţii reclamanţi nu au făcut dovada că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.216.

Recurenţilor- reclamanţi li s-a acordat un salariu de bază brut lunar calculat prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 22.12.2018, respectiv în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti, în cazul personalului care are hotărâri judecătoreşti executorii, precum reclamanţii.

Prin urmare, pentru situaţia în care pârâta a fost obligată, prin hotărâri judecătoreşti, la plata unei diferenţe de drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, este incident art. 3 din decizie, recalcularea şi plata drepturilor urmând a se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti, care au autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte alte acte administrative, emise de alte autorităţi, cum ar fi decizia preşedintelui Curţii de Apel Constanţa şi Târgu Mureş, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt relevante în cauză, întrucât nu vizează raporturile cu reclamanţii.

Prin urmare, în mod corect, s-au stabilit drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare, cu respectarea atât a titlurilor executorii, cât şi a termenului de prescripţie extinctivă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre . legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii – reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM. şi NNN. împotriva sentinţei nr. 770 din 5 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.