Parliamentary civil service contest: validity of oral interview minimum grade threshold and statutory authority of selection commission to define passing criteria.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţi de Apel Bucureşti la data de 06.07.2021, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Senatul României anularea actelor administrative reprezentate de rezultatele la proba orală din data de 04.06.2021 şi rezultatul final al concursului organizat pentru ocuparea postului temporar vacant de funcţionar public parlamentar - consultant parlamentar la Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informa, cu consecinţa declarării sale ca admis, precum şi suspendarea executării actelor administrative până la soluţionarea acţiunii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 504 din data de 24 martie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Respinge excepţia inadmisibilităţii determinată de neparcurgerea procedurii prealabile.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Senatul României.

Anulează rezultatul probei orale şi rezultatul concursului.

Constată că reclamantul a promovat concursul organizat în data de 20.05.2021, respectiv 03.06.2021, pentru ocuparea postului temporar vacant de funcţionar public parlamentar - consultant parlamentar în cadrul Comisiei comune permanente a Camerei deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii.

Respinge cererea de reparare a prejudiciului moral în cuantum de 40.000 RON, ca nefondată.

Admite în parte cererea de reparare a prejudiciului material, în sensul că obligă pârâtul să îi plătească drepturile salariale la care ar fi fost îndreptăţit, începând cu data de 10.06.2021 şi până la epuizarea raporturilor de muncă, cu luarea în considerare a caracterului temporar al postului.

Respinge, în rest, cererea ca nefondată.

Respinge capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării actului administrativ ca nefondat."

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs recurentul-pârât Senatul României, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea cauzei şi, pe fond:

- în principal, respingerea acţiunii intimatului-reclamant cu privire la toate capetele de cerere, ca nefondate şi

- în subsidiar, respingerea capetelor de cerere privind anularea actelor administrative nr. 1608 din 04.06.2021 şi nr. 1661 din 10.06.2021 respectiv, de anulare a rezultatului probei orale şi a rezultatului concursului, de constatare a promovării de către reclamant a concursului organizat în data de 20.05.2021, respectiv 03.06.2021, pentru ocuparea postului temporar vacant de funcţionar public parlamentar - consultant parlamentar; de obligare a pârâtei la plata drepturilor salariale la care ar fi fost îndreptăţit, începând cu data de 10.06.2021 şi până la epuizarea raporturilor de muncă, cu luarea în considerare a caracterului temporar al postului, ca nefondate, precum şi respingerea capătului de cerere privind constatarea ca admis a intimatului-reclamant la concursul organizat în data de 20.05.2021, respectiv 03.06.2021, pentru ocuparea postului temporar vacant de funcţionar public parlamentar - consultant parlamentar, de Senatul României, ca inadmisibil.

S-a solicitat, totodată, menţinerea soluţiei de respingere a cererii de reparare a prejudiciului moral în cuantum de 40.000 RON ca nefondată, respingerea în rest a cererii ca nefondată şi menţinerea soluţiei de respingere a capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării actului administrativ ca nefondat.

În motvarea recursului s-a arătat, cu privire la incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., că în mod nelegal instanţa de fond a constatat că reclamantul a promovat concursul organizat în data de 20.05.2021, respectiv 03.06.2021, pentru ocuparea postului temporar vacant de funcţionar public parlamentar -consultant parlamentar. În acest sens, potrivit Hotărârii Biroului Permanent al Senatului nr. 10/2006 privind aprobarea Regulamentului intern al funcţionarilor publici parlamentari din structurile de specialitate ale Senatului (în continuare Hot. nr. 10/2006 a Biroului Permanent), în vigoare la data organizării concursului, selecţia, evaluare, notarea şi stabilirea rezultatelor finale reprezintă atributul exclusiv al Comisiei de concurs, în condiţiile regulamentare anterior amintite. Pe cale de consecinţă, prin soluţia pronunţată instanţa a exercitat în mod nelegal atribuţiile Comisiei de concurs, depăşind limitele propriilor atribuţii, nefiind îndreptăţită să constate că intimatul-reclamant a promovat concursul. Consecinţa anulării rezultatului concursului o putea constitui cel mult dispoziţia de reluare a concursului.

Ca atare, cererea intimatului-reclamant prin care a solicitat se constate că a fost admis la concursul organizat în data de 20.05.2021, respectiv 03.06.2021, pentru ocuparea postului temporar vacant de funcţionar public parlamentar - consultant parlamentar, trebuia respinsă ca inadmisibilă, nefiind de competenţa generală a instanţei.

Referitor la soluţia de obligare la plata către reclamant a drepturilor salariale la care ar fi fost îndreptăţit, începând cu data de 10.06.2021 şi până la epuizarea raporturilor de muncă, recurentul a arătat că aceasta are caracter accesoriu în raport cu dispoziţia prin care s-a constatat că reclamantul ar fi promovat concursul, astfel că doar în măsura în care în mod legal s-ar fi dispus constatarea promovării concursului s-ar fi putut proceda la soluţionarea cererii privind plata de daune materiale şi numai în măsura în care erau îndeplinite şi dovedite celelalte condiţii legale şi anume, prejudiciul să existe, să fie cert, direct şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Însă, câtă vreme soluţionarea cererii de "declarare ca admis" a intimatului-reclamant excedează competenţelor instanţei, în mod corespunzător nu putea fi analizată nici cererea în despăgubiri.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că el vizează în primul rând, soluţia de anulare a rezultatului probei orale şi a rezultatului concursului.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, legiuitorul a abilitat Biroul permanent al fiecărei Camere a Parlamentului să adopte normele de organizare şi desfăşurare ale concursului sau examenului şi procedura de soluţionare a contestaţiilor, sens în care s-a adoptat Hot. nr. 10/2006 a Biroului Permanent de aprobare a Regulamentului intern al funcţionarilor publici parlamentari din structurile de specialitate ale Senatului care la pct. d al art. 25 prevede competenţa Comisiei de concurs să stabilească modul de acordare a punctajului pentru cele două probe.

Deşi Regulamentul nu prevede o notă minimă pentru promovarea probei orale, aşa cum, de altfel, nu prevede nici o notă minimă pentru promovarea concursului, acest lucru nu înseamnă că proba orală ar putea fi promovată cu orice notă de la 1 la 10 şi nici că - potrivit raţionamentului instanţei - nota minimă pentru promovarea concursului ar putea fi chiar şi nota 4 (ca medie a notei 1 la proba orală şi nota minimă 7 la scris), deoarece nu aceasta a fost intenţia legiuitorului.

Din interpretarea sistematică a normelor Legii nr. 7/2006 (Secţiunea I din capitolul II - art. 12-17) şi ale Regulamentului (dispoziţiile art. 25, art. 36 şi art. 39) rezultă că legiuitorul primar a lăsat la latitudinea instituţiei organizatoare a concursului dreptul de a stabili modul de acordare a punctajului pentru cele două probe, sub aspectul "notei minime" singura condiţie instituită de legiuitor fiind cea prevăzută pentru promovarea probei scrise, respectiv nota 7. Nici Legea nr. 7/2006 şi nici Regulamentul nu prevăd o notă minimă pentru promovarea concursului (nota finală ce reprezintă media dintre nota la proba scrisă şi cea orală) şi nici o notă minimă pentru promovarea probei orale. In condiţiile în care art. 39 alin. (1) din Regulament face referire la "nota minimă necesară promovării", iar art. 25 instituie dreptul Comisiei de concurs de a stabili modul de acordare a punctajului pentru cele două probe, concluzia care se impune este una singură şi anume aceea că, în limitele prevăzute de lege şi de Regulament, Comisia de concurs era singura îndreptăţită să facă aplicarea normelor din Regulament în sensul de a produce efecte şi pe cale de consecinţă, de a stabili inclusiv punctajul minim pentru promovarea concursului şi implicit, şi punctajul minim pentru proba orală.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 25 pct. d), art. 36 şi art. 39 alin. (1) din Hot. nr. 10/2006 a Biroului Permanent rezultă că art. 25 este situat în Titlul IV, Capitolul II din Regulament şi reprezintă norma generală sub aspectul atribuţiilor Comisiei de concurs, iar prin dispoziţiile instituite prin art. 36-40 din Regulament - situate în Capitolul IV al Titlul IV, se prevăd şi alte atribuţii ale Comisiei de concurs şi reprezintă norme speciale, în raport cu norma prevăzută la art. 25. În situaţia în care o normă specială nu acoperă toate situaţiile practice, acestora din urma li se aplică norma generală.

Potrivit art. 15 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: " (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţial la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrăndu-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri." Iar, potrivit art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, "Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept."

Potrivit pct. d al art. 25 din Regulament una dintre atribuţiile principale ale Comisiei de concurs constă în stabilirea modului de acordare a punctajului pentru cele două probe. Întrucât Capitolul IV al Titlul IV din Regulament nu prevede un prag minim de notare la proba orală, în temeiul art. 25 lit. d) din Regulament, înainte de începerea probei orale, candidaţilor li s-a adus la cunoştinţă faptul că promovarea concursului se face ca urmare a obţinerii unei note de minim 7, fapt necontestat de către intimatul-reclamant la momentul la care Comisia de concurs a făcut cunoscută această decizie. Acest fapt rezultă din procesul-verbal nr. x/03.03.2021.

Comisia de concurs nu a modificat prevederile regulamentare, dimpotrivă, a făcut aplicarea normei generale din Regulament (art. 25), normele legale fiind instituite tocmai pentru a produce efecte juridice şi nu invers, adică spre a nu fi aplicate, astfel cum în mod greşit a apreciat instanţa de fond.

Comisia a adus la cunoştinţa candidaţilor faptul că promovarea concursului se face ca urmare a obţinerii unei note de minim 7. Sintagma "promovarea concursului" din decizia Comisiei de concurs adusă la cunoştinţa candidaţilor înainte de începerea probei orale viza tocmai nota finală, adică media celor două note obţinute la fiecare din cele două probe.

Ignorând norma prevăzută la art. 25 din Regulament şi interpretând greşit dispoziţia de la art. 36 alin. (1), instanţa de fond, în realitate a adăugat la Regulament când, deşi potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge, nici interpretul nu are dreptul să distingă. În mod eronat s-a reţinut că nota minimă pentru promovarea probei orale poate fi orice notă prevăzută în cuprinsul acesteia, adică orice notă de la 1 la 10, deoarece acest aspect ar conduce la inaplicabilitatea în orice situaţie a normei art. 25 pct. d) din Regulament.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar presupune că intimatul -reclamant A. a promovat proba orală, instanţa de fond a făcut abstracţie de prevederile art. 39 alin. (1) teza finală din Regulament ce instituie condiţia obţinerii unei note minime necesară promovării concursului. Or, prevederile art. 39 alin. (1) teza finală din Regulament trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu art. 36 alin. (1) din Regulament, text prin care legiuitorul infralegal instituie o notă minimă în cuprinsul Regulamentului (într-adevăr, pentru promovarea probei scrise), astfel încât nota minimă necesară promovării concursului la care face referire art. 39 alin (1) teza finală, nu poate fi alta decât nota 7 (şapte). Prin urmare, intimatul-reclamant A. nu a promovat concursul, rezultatul final obţinut de acesta fiind 6,51, pe cale de consecinţă Comisia de concurs nu avea cum sa-1 declare admis.

Normele de organizare şi desfăşurare ale concursului sau examenului şi procedura de soluţionare a contestaţiilor sunt norme de procedură, acestea fiind de strică interpretare şi aplicare, iar Comisia de concurs era singura abilitată să facă aplicarea prevederilor regulamentare şi să stabilească o notă minimă de promovare a concursului.

Faptul că Regulamentul nu conţine norme care să prevadă o notă minimă pentru promovarea concursului şi/sau o notă minimă pentru promovarea probei orale nu reprezintă dovada că promovarea concursului s-ar putea realiza şi cu nota 4, sau că promovarea probei orale s-ar putea realiza cu orice notă de la 1 la 10, aspect ce ar conduce la nesocotirea voinţei legiuitorului infralegal.

Arată recurentul că prin interpretarea izolată şi eronată a prevederilor Secţiunii I din capitolul II - art. 12-17 din Legea nr. 7/2006 şi ale dispoziţiilor art. 25, art. 36 şi art. 39 din Regulament, instanţa de judecată a reţinut, în mod greşit, că nota minimă pentru promovarea concursului este o notă mai mică decât nota 7 - stabilită de Comisia de concurs conform procesului-verbal nr. x/3.06.2021, precum şi că nota minimă pentru promovarea probei orale poate fi orice notă de la 1 la 10, nesocotind astfel dispoziţia expresă a art. 25 lit. d) din Regulament care permite Comisiei de concurs să stabilească modul de acordare a punctajului pentru cele două probe.

Stabilirea unei note minime pentru promovarea probei scrise mai mari de 7 intră în atribuţiile Comisiei de concurs, potrivit art. 25 lit. d). Or, în condiţiile în care la art. 36 alin. (2) din Regulament se prevede că promovarea probei scrise se face ca urmare a obţinerii cel puţin a notei 7, rezultă că pentru a fi fost declarat admis, intimatul-reclamant trebuia să obţină şi la proba orală tot nota 7.

În final, s-a arătat că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile din Regulament şi a aplicat în mod greşit la cauza dedusă judecăţii dispoziţiile cuprinse în art. 618 alin. (13) şi (14) Cod administrativ. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 funcţia publică parlamentară este o funcţie publică specifică de carieră, autonomă, guvernată de norme speciale de interpretare şi imediată aplicare, acestea completându-se cu alte reglementări incidente doar în măsura susţinerii şi aplicării normelor speciale cuprinse în Legea nr. 7/2006 şi în Regulament şi numai în măsura în care nu contravin acestora din urmă.

Aşadar, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului administrativ, întrucât legea specială (Legea nr. 7/2006 şi Regulamentul adoptat în baza acesteia) derogă de la legea generală, or Codul administrativ reprezintă legea generală ce conţine dispoziţii ce contravin legii speciale.

Totodată, a arătat recurentul că actele administrative atacate au fost pronunţate în litera şi în spiritul legilor aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în cauză nefiind invocat un drept sau un interes legitim al intimatului-reclamant care să fi fost încălcate de către Comisia de concurs, astfel că hotărârea atacată cu prezentul recurs a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Tot în susţinerea incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – pârât a invocat nelegalitatea soluţiei de obligare la plata către reclamant a drepturilor salariale la care ar fi fost îndreptăţit, începând cu data de 10.06.2021 şi până la epuizarea raporturilor de muncă, cu luarea în considerare a caracterului temporar al postului, pe motiv că nu sunt îndeplinite si dovedite condiţiile existenţei unui prejudiciu cert, direct, care să rezulte din încălcarea sau atingerea, cu vinovăţie, a unui interes legitim al acestuia, şi nici condiţia legăturii de cauzalitate.

S-a arătat că nu există vreun prejudiciu creat în patrimoniul intimatului-reclamant deoarece prin promovarea concursului, în patrimoniul intimatului-reclamant s-ar fi născut numai dreptul la emiterea ordinului de numire în funcţie a candidatului declarat "admis", şi numai în situaţia refuzului de emitere a unui astfel de ordin s-ar fi produs în patrimoniul intimatului-reclamant un prejudiciu care ar fi determinat obligaţia de reparare.

Prejudiciul material stabilit de instanţa de fond constând în plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului este nelegal, nefondat, nejustificat şi necuvenit întrucât intimatul-reclamant nu a prestat muncă pentru Senatul României şi nu s-a aflat în niciun raport de serviciu cu Senatul României, care să genereze drepturi salariale, reprezentând efectiv o îmbogăţire fără justă cauză.

S-au invocat prevederile Legii nr. 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare, care la art. 4 alin. (1) pct. 6 un principiu esenţial care presupune utilizarea eficientă si în mod prudent a resurselor financiare ale statului şi anume principiul gestionării eficiente a cheltuielilor de personal plătite din fonduri publice.

Prin nepromovarea concursului, candidatului nu i s-a îngrădit în niciun fel dreptul la muncă, astfel încât acesta putea în orice moment să încheie un contract de muncă cu un alt angajator.

La nivelul Senatului României există o practică administrativă consolidată, cunoscută prin afişarea rezultatelor de concurs pe site-ul instituţiei, în toate cazurile Comisiile de concurs declarând admişi la proba de interviu candidaţii care au obţinut nota minimă 7 (şapte), astfel încât soluţia instanţei de fond privind promovarea probei orale, implicit a concursului, de către intimatul-reclamant creează un regim discriminatoriu, contrară practicii statornicite la nivelul Senatului, favorizând reclamantul.

Referitor la drepturile salariale, acordarea lor implică prestarea unei munci, care în speţă nu a fost prestată, astfel că nu sunt cuvenite.

În ceea ce priveşte vinovăţia instituţiei organizatoare a concursului, s-a invocat că nu reprezintă culpa recurentului faptul că intimatul-reclamant nu a obţinut nota necesară promovării concursului.

4. Apărările formulate de intimat

Prin întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, anularea recursului pentru nemotivare, iar în secundar respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat intimatul că toate criticile formulate se grefează pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentului intern al funcţionarilor publici parlamentari din structurile de specialitate ale Senatului, însă din această perspectivă acest regulament nu reprezintă o normă de drept material în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai apoi, s-a arătat că recurenta în mod eronat a apreciat că art. 25 din Regulament reprezintă o normă generală, iar art. 36-40 din Regulament reprezintă norme speciale. Având în vedere că regulamentul nu stabileşte nota minimă pentru promovarea probei scrise rezultă că potrivit raţionamentului instanţei, concursul poate fi promovat cu orice notă, cu condiţia ca cel declarat admis să obţină cea mai mare notă. Recurenta forţează interpretarea art. 25 din Regulament cu referire la atribuţiile comisiei, în sensul că modul de acordarea a punctajului pentru cele două probe revine acesteai, deşi admite în egală măsură că Regulamentul este lacunar.

În mod corect a apreciat judecătorul fondului că dispoziţiile legii 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar (în temeiul căreia a fost elaborat regulamentul) se coroborează cu Legea 188/1999, în prezent abrogată de Codul administrativ, care la art. 619 prevede că sunt declaraţi admişi la proba scrisă, respectiv la interviu, candidaţii care au obţinut minimum 50 de puncte, în cazul concursurilor organizate pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie.

Textul art. 25 din Regulament se referă la acordarea notelor cu ocazia susţinerii probelor, nu instituirea unor condiţii suplimentare, în privinţa pragurilor valorice ale notelor.

Intimatul a solicitat înlăturarea susţinerilor întemeiate pe existenţa unei practici consolidate potrivit căreia pentru promovarea probelor de concurs sunt declaraţi admişi doar candidaţii care au obţinut nota minimă 7, având în vedere că nu există temei pentru acestea. În condiţiile în care intimatul a candidat pentru un post de consultant parlamentar în cadrul Comisiei comune permanente pentru controlul activităţii SRI, o funcţie de execuţie şi faptul că regulamentul nu prevede o notă minimă de promovare a interviului, în mod clar nota minimă ce trebuia obţinută pentru a fi declarat admis la proba interviului este nota 5/50 de puncte, nicidecum 7, astfel cum în mod eronat şi nejustificat se acreditează de recurentă.

Se mai arată prin întâmpinare că în materia concursurilor regulile de promovare trebuie să fie scrise, clare, neechivoce şi transparente. Regulile unui concurs se stabilesc printr-un regulament în conformitate cu prevederile legale şi nu de către o comisie, iar dacă regulamentul nu este suficient/atotcuprinzător se completează cu legislaţia în vigoare. Este de esenţa unui concurs nota cu care se promovează, dar şi regulile care îl guvernează, aspect care nu poate fi lăsat în sfera de atribuţii a unei comisii. De asemenea, regulile nu pot fi modificate după bunul plac al comisiei, în timpul desfăşurării acestuia.

Nu poate fi valorificată juridic o regulă comunicată oral, înainte de începerea interviului, în condiţiile în care nu există suport legal pentru o astfel de comunicare.

Referitor la prejudiciul cauzat intimatului, s-a arătat în întâmpinare că sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea 554/2004 şi cele ale art. 1385 din C. civ., prejudiciul urmând a fi reparat integral, despăgubirea trebuind să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit. In condiţiile în care intimatul a promovat atât proba scrisă, obţinând nota 7,2 precum şi proba orală - interviul obţinând nota 5,83, în mod eronat şi nejustificat a fost declarat respins.

De altfel, intimatul a fost singurul candidat care a promovat proba orală, cu notă peste 5, iar pe cale de consecinţă urma să fie numit în funcţie, dacă ar fi fost declarat admis, nemaiavând alt contracandidat. Aşadar, este mai mult decât evident prejudiciul produs prin declararea intimatului ca respins la examen în mod nelegal, prin adăugarea unor condiţii arbitrare şi suplimentare regulamentului, dar şi prevederilor legale generale aplicabile, nefiind specificat în regulament nici o notă minimă pentru promovarea probei interviului.

În cauză sunt pe deplin îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale sub aspectul existenţei unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existenţa legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentei. Contrar susţinerilor recurentei prejudiciul există, este cert şi rezultă din încălcarea cu vinovăţie a dispoziţiilor legale, producând o vătămare a intereselor legitime ale intimatului: în mod nelegal a fost declarat respins la concurs şi a fost văduvit de drepturile salariale aferente funcţiei pentru perioada respectivă.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

5.1. Criticile de nelegalitate de natură a atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Aceste critici vor fi respinse, ca neîntemeiate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., casarea hotărârii poate fi dispusă atunci "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti". Pentru a se reţine incidenţa acestui caz de casare este necesar să se constate că judecătorul fondului a acţionat, la pronunţarea hotărârii, cu "exces de putere", respectiv cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea în atribuţiile puterii legislative sau executive, sau în alte domenii excluse puterii judecătoreşti, săvârşind un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, consfinţind cu putere de lege texte abrogate ori care încă nu ai intrat în vigoare, săvârşind acte de imixtiune în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti ori încălcând principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituţie sau de o lege organică, sau refuzând să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incomplete.

În speţă, în legătură cu incidenţa cazului de casare menţionat recurentul-pârât Senatul României a invocat, în primul rând, faptul că instanţa ar fi nesocotit competenţa specială a Comisiei de concurs cu privire la selectarea, notarea, evaluarea şi stabilirea rezultatelor finale ale concursului, prin aceea că l-a declarat promovat pe intimatul-reclamant.

Înalta Curte va observa însă că, prin sentinţa recurată, soluţia privind promovarea intimatului a fost pronunţată ca urmare a constatării nelegalităţii actelor administrative şi operaţiunilor prealabile, în acord cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, aceasta reprezentând unul dintre remediile dispuse de instanţă ca urmare a constatării prejudicierii intereselor private ale contestatorului, prin actele a căror nelegalitate a fost confirmată prin hotărâre.

Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (..)".

În considerarea rolului instanţei de contencios administrativ, de a se pronunţa nu doar asupra legalităţii actelor contestate, ci şi de a dispune remediile necesare pentru înlăturarea consecinţelor acestor acte, legiuitorul a instituit aşadar un contencios de plină jurisdicţie, care îi permite instanţei să dispună inclusiv măsuri de înlăturare a efectelor produse de actul administrativ nelegal şi de restabilire a situaţiei juridice care s-ar fi impus în lipsa acestuia.

O astfel de măsură este şi cea prin care, efect al constatării nelegalităţii actelor finale privind rezultatele probei interviului şi al concursului, instanţa a reţinut că, în lipsa viciilor constatate cu privire la aceste acte, intimatul-reclamant ar fi fost declarat promovat, sens în care s-a şi pronunţat prin sentinţa recurată.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine incidenţa în cauză a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 Codul de procedură fiscală, soluţia de constatare a promovării concursului de către intimatul-reclamant încadrându-se în limitele în care potrivit Legii nr. 554/2004 se putea pronunţa instanţa de contencios administrativ, învestită cu analiza legalităţii actelor finale de declarare a rezultatelor concursului.

În ceea ce priveşte depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti cu ocazia soluţionării cererii în despăgubiri, Înalta Curte observă că prin cererea de recurs criticile au fost motivate prin raportare la caracterul accesoriu al acestei cereri, în raport de cererea în anularea rezultatelor concursului şi constatarea promovării intimatului-reclamant.

Or, în considerarea aceluiaşi raport de accesorialitate, prin raportare la dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se va reţine potrivit considerentelor anterior expuse că nici cu privire la acest capăt de cerere nu se poate afirma o nerespectare a limitelor puterii judecătoreşti, acordarea de despăgubiri ca efect al constatării existenţei unui act nelegal reprezentând unul dintre remediile prevăzute de lege asupra căruia instanţa poate dispune.

5.2. Criticile de nelegalitate invocate în susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va observa că şi aceste critici sunt nefondate, impunându-se respingerea lor.

Un prim aspect invocat de recurentul-pârât în susţinerea cazului de casare este reprezentat de nelegala interpretare a dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, a prevederilor art. 618 alin. (13) şi (14) din Codul administrativ şi a dispoziţiilor art. 25, 36 şi art. 39 din Regulamentul intern al funcţionarilor publici parlamentari, cu ocazia pronunţării asupra inexistenţei unor dispoziţii referitoare la nota minimă de promovare a concursului.

Prioritar, instanţa de recurs constată că dispoziţiile Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar nu conţin prevederi referitoare la notele minime de promovare a concursului de numire în funcţie a funcţionarului public parlamentar, iar potrivit art. 16 alin. (2) din actul normativ, ce face parte din Capitolul III - Selectarea, numirea, evaluarea şi promovarea funcţionarului public parlamentar: "(2)Normele de organizare şi desfăşurare ale concursului sau examenului şi procedura de soluţionare a contestaţiilor se aprobă de Biroul permanent al fiecărei Camere a Parlamentului, la propunerea secretarului general al Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz".

În aplicarea acestor dispoziţii, Biroul permanent al Senatului a aprobat prin Hotărârea nr. 10/2006 Regulamentul intern al funcţionarilor publici parlamentari, care a fost ulterior modificat şi completat.

Potrivit formei în vigoare la data declanşării concursului – 14.04.2021 – în art. 25 invocat de recurent se precizează că atribuţiile Comisiei de concurs constau în: selectarea dosarelor de concurs; stabilirea subiectelor pentru proba scrisă; stabilirea planului probei orale şi realizarea acesteia; stabilirea modului de acordare a punctajului pentru cele două probe; notarea fiecărei probe a concursului; transmiterea rezultatelor concursului, pentru a fi comunicate candidaţilor.

Contrar susţinerilor recurentului, în Regulament nu sunt prevăzute competenţe ale Comisiei de concurs cu privire la stabilirea notei minime de promovare la cele două probe ale concursului şi nici stabilirea notei minime de promovare a concursului. Totodată, astfel de competenţe nu sunt prevăzute nici de dispoziţiile art. 14 -20 din Legea nr. 7/2006. Aşadar, în lipsa unor astfel de atribuţii recunoscute prin lege/regulament, Comisia de concurs avea obligaţia de a-şi desfăşura activitatea exclusiv în limitele anterior precizate, orice altă activitate ce depăşeşte aceste limite neavând suport legal ori regulamentar.

În consecinţă, în mod legal instanţa de fond nu a valorificat apărările din întâmpinare ale recurentului Senatul României, cu privire la aducerea la cunoştinţă de către Comisia de examinare şi organizare a concursului, prin informare orală a candidaţilor, anterior susţinerii probei orale, asupra faptului că pentru promovare este necesară obţinerea notei minime 7,00 (aspect consemnat în procesul-verbal nr. x din 03.06.2021), având în vedere că determinarea condiţiilor de promovare nu face parte dintre atribuţiile Comisiei de examinare şi organizare a concursului, o astfel de atribuţie rămânând în competenţa Biroului permanent al Senatului, potrivit art. 12 şi art. 16 din Legea nr. 7/2006.

Or, astfel cum rezultă din Regulamentul aprobat de Biroul permanent, în vigoare la data declanşării concursului, singurele condiţii prevăzute pentru declararea candidatului "admis" sunt cele reglementate la art. 36 -39.

Potrivit art. 36 din Regulament, deşi emitentul menţionează la alin. (1) că probele de concurs se notează cu note de la 1 la 10, în alineatele următoare precizează doar cu privire la proba scrisă că promovarea acesteia se face ca urmare a obţinerii cel puţin a notei de 7.

Referitor la proba interviului, nu este precizat decât faptul că participarea la această a doua etapă este condiţionată de obţinerea notei minime 7 la proba scrisă, şi că notarea interviului se realizează în 24 ore – maxim 3 zile de la susţinerea lui. De asemenea, mai dispune Regulamentul în sensul că nota finală se calculează ca medie aritmetică a notelor de la cele două probe.

Conform prevederilor art. 39 alin. (1) din acelaşi Regulament, "se consideră admis la concursul pentru ocuparea unei funcţii publice parlamentare vacante candidatul care a obţinut cea mai mare notă dintre candidaţii care au concurat pentru aceeaşi funcţie, cu condiţia ca aceştia să fi obţinut nota minimă necesară promovării".

Având în vedere aceste prevederi regulamentare, Înalta Curte va reţine că, în legătură cu proba interviului, nu există menţiuni explicite referitoare la obţinerea unei anumite note minime, iar extinderea domeniului de aplicare a prevederilor speciale referitoare la notarea probei scrise inclusiv asupra probei interviului nu are suport nici în lege şi nici în alte dispoziţii din Regulament.

Nu se poate susţine în mod valid că menţiunile regulamentului referitoare la condiţiile de declarare ca admis a candidatului care "a obţinut nota minimă necesară promovării" ar putea fi interpretate în sensul că această notă minimă ar trebui să fie minim 7, o astfel de concluzie neputând fi dedusă pe cale de interpretare din celelalte prevederi ale actului administrativ.

În concret, din mod de redactare a acestuia rezultă că emitentul a intenţionat să trateze distinct cele două probe de concurs şi, doar cu privire la proba scrisă, să insereze în conţinut prevederi speciale de promovare, care condiţionează însă doar participarea la următoarea etapă, a interviului. Referitor la proba interviului, se observă că aceasta este supusă propriilor măsuri derogatorii în legătură doar cu intervalul de timp în care se realizează notarea, fără a exista însă precizări cu privire la nota minimă de promovare. Fiind aşadar vorba despre probe distincte, fiecare supusă propriilor reguli speciale de notare, analogia nu poate fi aplicată.

În consecinţă, în mod legal instanţa fondului a concluzionat în sensul că aplicarea criteriului notei minime 7, specific probei scrise, inclusiv pentru promovarea probei interviului, în lipsa unor dispoziţii în acest sens, excedează voinţei emitentului Regulamentului de concurs şi, implicit, voinţei legiuitorului exprimate prin Legea nr. 7/2006 astfel că, în aplicarea principiului legalităţii, actele administrative emise de recurentul-reclamant sunt nelegale şi trebuie anulate.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, printr-o interpretare eronată a prevederilor art. 36 alin. (1) din Regulament, instanţa de fond ar fi adăugat la lege în mod nepermis, lăsând fără aplicare prevederile art. 25 lit. (d) din acelaşi act, Înalta Curte va reţine că textul art. 36 se referă la notarea probelor de concurs, care se realizează de la 1 la 10, iar art. 25 lit. d) are legătură cu competenţa Comisiei de a stabili modul de acordare a punctajului. Niciunul dintre cele două texte nu priveşte obligativitatea obţinerii punctajului minim 7 la ambele probe de concurs, iar atribuţia Comisiei de a dispune asupra modului de acordare a punctajului nu are legătură cu obţinerea de către candidat a unui punctaj de minim 7 la ambele probe.

Modul de acordare a punctajului are legătură cu procedura de evaluare, pe când obţinerea unui punctaj minim reprezintă rezultatul evaluării, sub aspectul încadrării acestuia în anumite limite de promovare, fiind vorba aşadar despre două chestiuni diferite, ultimul fără legătură însă cu atribuţiile Comisiei.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiei de la art. 39 alin. (1) din Regulament, referitoare la obţinerea "notei minime necesare promovării", Înalta Curte va observa că recurentul-reclamant nu a fost în măsură să indice care este prevederea din conţinutul actului care stabileşte nota minimă necesară promovării concursului, iar nu doar a unei probe din concurs.

În aceste condiţii, pentru a nu fi lăsată inaplicabilă prevederea regulamentară, în completare devin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7/2006 în temeiul căreia a fost elaborat Regulamentul, care prin art. 98 trimite la completarea cu prevederile Statutului funcţionarilor publici: "Prezenta lege se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu cele ale Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, republicată, cu cele ale Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu orice alte dispoziţii legale, în măsura în care nu contravin prezentei legi".

Cum începând cu data intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 57/2019 Statul funcţionarilor publici reglementat de Legea nr. 188/1999 a fost abrogat, fiind înlocuit de dispoziţiile Codului administrativ, trimiterea din conţinutul art. 98 va fi avută în vedere ca trimitere la acest din urmă Statut, care are caracter de normă generală îndepărtată de la aplicare doar în ipoteza reglementată de art. 366: "Prezenta parte constituie cadrul general în materia funcţiei publice şi a funcţionarilor publici şi se aplică şi funcţionarilor publici cu statut special, acolo unde legea specială nu prevede altfel."

Aşadar, în lipsă de dispoziţii speciale în Statutul funcţionarului public parlamentar, cu privire la nota minimă de promovare, vor fi avute în vedere prevederile art. 618 alin. (14) din Codul administrativ (forma în vigoare la data declanşării concursului), potrivit cărora: "(14) Sunt declaraţi admişi la proba scrisă, respectiv la interviu, candidaţii care au obţinut: a) minimum 50 de puncte, în cazul concursurilor organizate pentru ocuparea funcţiilor publice de execuţie". În mod evident, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte nota minima necesară promovării probei scrise, dat fiind că în temeiul atribuţiilor date în sarcina sa prin legea nr. 7/2006 Biroul permanent al Senatului României a înţeles să deroge, însă ele devin aplicabile în ceea ce priveşte punctajul minim la proba interviului, cu privire la care nu există menţiunii derogatorii.

În consecinţă, este legală soluţia instanţei de fond prin care, reţinând că intimatul-reclamant a obţinut nota minimă 7 la proba scrisă, si o notă mai mare de 5 de proba interviului, precum şi faţă de aceea că, potrivit clasamentului final, acesta " a obţinut cea mai mare notă dintre candidaţii care au concurat pentru aceeaşi funcţie" (art. 39 alin. (1) din Regulament), el trebuia declarat admis, iar nu respins, astfel cum a comunicat recurentul-pârât prin actele administrative contestate.

Având în vedere toate cele expuse anterior, Înalta Curte va concluziona în sensul că soluţia de anulare a rezultatului probei interviului şi a rezultatului concursului, precum şi de constatare a faptului că reclamantul a promovat concursul pentru ocuparea postului temporar vacant în baza punctajului obţinut la cele două probe de concurs, a fost dată cu o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material analizate, nefiind incident cazul de casare invocat prin cererea de recurs.

În ceea ce priveşte incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. asupra soluţiei de obligare a recurentului-pârât la plata drepturilor salariale, Înalta Curte va reţine că şi aceste critici sunt neîntemeiate.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat greşita interpretare a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum şi a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., arătând că în mod eronat instanţa fondului a apreciat că remediul pentru anularea actelor contestate este reprezentat de plata drepturilor salariale, precum şi că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte primul set de critici, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/2006: "(1) Pe baza rezultatelor definitive, secretarul general emite ordinul de numire în funcţie a candidatului declarat «admis»". Din modul de redactare a normei nu rezultă că, la emiterea ordinului de numire în funcţie, emitentul actului ar proceda la verificări suplimentare în scopul emiterii acestuia, ori că ar avea un drept de apreciere cu privire la oportunitatea întocmirii actului de numire. Condiţia prevăzută de lege pentru emiterea actului de numire este reprezentată de definitivarea rezultatelor concursului, prin declararea candidatului admis.

Pe cale de consecinţă, faptul că instanţa de fond nu a obligat în prealabil secretarul general la emiterea actului de numire în funcţie, nu reprezintă impediment în determinarea existenţei unui prejudiciu cauzat de emiterea actelor nelegale, ori în evaluarea întinderii acestui prejudiciu. Contrar susţinerilor din recurs, prin declararea intimatului ca "admis" în urma publicării rezultatelor finale, acesta nu ar fi avut dreptul doar la emiterea actului de numire în funcţie, ci inclusiv dreptul la plata salariilor cuvenite, aferente postului pentru ocuparea căruia a participat la concurs. Or, din această perspectivă, instanţa de fond a procedat în mod legal la aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, obligând recurentul la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul acestor salarii.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia prejudiciul nu ar fi avut caracter cert, pe motiv că plata salariilor ar fi fost condiţionată de emiterea actului de numire în funcţie, Înalta Curte va observa că, în condiţiile în care emiterea actului de numire în funcţie nu impunea derularea de proceduri suplimentare/îndeplinirea unor condiţii suplimentare de către beneficiar, ori aprecieri proprii ale emitentului, nefiind aşadar o obligaţie condiţionată de factori externi ori de alte demersuri, lipsa actului de numire nu este de natură a afecta certitudinea prejudiciului. În realitate, în măsura în care intimatul-reclamant ar fi fost declarat "admis", în aplicarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 acesta ar fi fost numit în funcţie şi, pe cale de consecinţă, ar fi încasat salariul lunar aferent funcţie ocupate prin concurs.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea set de critici, privind neîndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 1357 C. civ. pentru atragerea răspunderii, recurentul Senatul României s-a limitat în a contesta îndeplinirea condiţiei vinovăţiei şi a susţinut lipsa unui prejudiciu pe motiv că munca nu a fost efectiv prestată.

Potrivit art. 1357 C. civ., care completează în mod corespunzător prevederile art. 18 din Legea contenciosului administrativ: "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă."

În cauză, este necontestat faptul că recurentul-pârât este emitentul actelor nelegale, tot astfel cum este cert că aceste acte au împiedicat intimatul să desfăşoare activitatea specifică postului pentru care a concurat şi pentru care ar fi trebuit declarat "admis".

Nu se poate susţine în mod valid că recurentul nu ar purta nicio vină în emiterea actelor nelegale, în condiţiile în care acestea au reprezentat rezultatul aplicării unor criterii de selecţie neprevăzute de Legea nr. 7/2006 şi de Regulamentul de concurs, actele fiind emise deci cu încălcarea principiului legalităţii. Din această perspectivă, este evident că cel chemat să răspundă este chiar recurentul-pârât, care avea obligaţia de a se asigura că actele sale respectă întocmai legea care le guvernează.

În ceea ce priveşte lipsa unui prejudiciu pe motiv că munca nu a fost în mod efectiv prestată, Înalta Curte va observa că potrivit art. 1352 C. civ.: "(1) La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe. (2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului. (3) Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată."

În cauză, prin emiterea actelor nelegale anulare, recurentul -pârât a împiedicat intimatul să încaseze venituri din prestarea muncii specifice postului pentru care a concurat, iar ipoteza avansată în recurs, conform căruia acesta ar fi avut posibilitatea încasării altor venituri de la un alt angajator, nu poate fi reţinută deoarece nu reprezintă un element cert de natură a înlătura sau diminua pierderea unei şanse, ci doar o eventualitate, nesusţinută pe tărâm probator de dovezile administrate în cauză.

În aceste condiţii, observând că efectul direct al emiterii actelor nelegale a fost împiedicarea intimatului să obţină veniturile salariale în considerarea cărora a aplicat pentru ocuparea postului scos la concurs, Înalta Curte va concluziona în sensul că în cauză a fost probat inclusiv prejudiciul cauzat, aspect reţinut în mod corespunzător şi de instanţa de fond.

În consecinţă, obligarea recurentului la plata de despăgubiri în cuantum egal cu cel al drepturilor salariale de care ar fi beneficiat dacă ar fi ocupat postul pentru care trebuia declarat "admis" a fost dată cu corecta interpretare a normelor de drept material, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rap. la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul recurentului Senatul României, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatului de obligare a recurentului la plata cheltuielilor ocazionate de judecata recursului, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge, având în vedere dispoziţiile art. 451 -453 C. proc. civ. şi faptul că această cerere nu a fost probată, la dosarul de recurs nefiind înaintate înscrisuri care să facă dovada existenţei şi cuantumului acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Senatul României împotriva sentinţei civile nr. 504 din data de 24 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimatului-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.