Tax reassessment of audiovisual license transfers: statute of limitations for profit tax and procedural duty to analyze evidence in transfer pricing disputes

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov la data de 09.12.2021, reclamata A. S.R.L. a solicitat anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 113/07.04.2021 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice înregistrată sub nr. F-BV 104/14.03.2016, precum şi a raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/14.03.2016, ambele emise de A.J.F.P. Braşov - Activitatea de inspecţie fiscală.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 68 din data de 17 mai 2023 Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Anulează în parte decizia de impunere nr. x/14.03.2016 şi raportul de Inspecţie Fiscală nr. F-BV 91/14.03.2016, ambele emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, cu privire la suma de 1.992.147 RON stabilită cu titlu de impozit pe profit şi suma de 4.116.375 reprezentând accesorii ale acestuia, aferente anului 2007, ca urmare a prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale aferente anului 2007.

Anulează în parte decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 113/07.04.2021 emisă de pârâta A.N.A.F - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, respectiv cu privire la sumele menţionate mai sus.

Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de anulare a actelor administrativ fiscale atacate cu privire la obligaţiile fiscale aferente anului 2008.

Obligă pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 15.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (100 RON) şi parte din onorariul apărătorului ales (15.000 RON)."

Anterior, prin încheierea din data de 08 martie 2022 aceeaşi Curte de Apel Braşov a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special al S.C. A. S.R.L., precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., cât şi recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală.

Recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală a declarat recurs şi împotriva încheierii din data de 08 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov .

3.1. Recursul exercitate de recurenta-reclamantă A. SRL

Prin cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., a fost invocată incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

a/Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de fond a efectuat o analiză superficială a cauzei şi a tuturor aspectelor invocate de către părţi, sentinţa atacată necuprinzând în mod real şi efectiv motivele care au dus la soluţia de admitere doar în parte a acţiunii şi de anulare a actelor fiscale contestate.

În privinţa pretenţiilor respinse, judecătorul fondului s-a limitat a menţiona că vor fi respinse, fără a dezvolta raţionamentul logico -juridic ce a fundamentat această soluţie.

Faţă de complexitatea cauzei sau a numeroaselor considerente şi dispoziţii legale sau aspecte de fapt şi de drept reţinute în cadrul litigiilor derulate anterior sau în paralel cu prezentul litigiu, prima instanţă a tratat cauza cu maximă superficialitate, dat fiind că nu există considerente privind motivele reţinute de organele de control care au stat la baza deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale, sau faţă de motivele care au stat la baza suspendării şi a reluării procedurii de soluţionare a contestaţiei fiscale.

Argumentele multiple invocate, dintre care: unicitatea controlului, prescripţia, aspecte legate de TVA, lipsa unei relaţii de afiliere, imposibilitatea organului de a recalifica operaţiunile în baza art. 11 Codul fiscal, etc. reprezentau fără urmă de îndoială aspecte care necesitau o atenţie sporită. Aspectele relevate de raportul de expertiză, referitoare la lipsa oricărui prejudiciu adus statului, nelegalitatea aplicării art. 11 alin. (1) Codul fiscal şi a recalificării tranzacţiilor cu licenţe de către organul fiscal, importanţa distincţiei dintre noţiunile de fond de comerţ, activul net al unei societăţii, natura licenţelor, dispoziţiile legale specifice în materia radiodifuziunii care interzic transferul licenţelor, calitatea necontestată a Statului Român de proprietar asupra licenţelor de radiodifuziune, trebuiau analizate de instanţa de fond, pentru a se dezlega în mod corespunzător situaţia de fapt.

Nici motivele de procedură îndreptate împotriva modalităţii de derulare a activităţii de inspecţie fiscală sau a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 113/07.04.2021 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu au fost analizate, cu titlu de exemplu fiind menţionate nemotivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, ignorarea concluziilor instanţei penale.

A arătat recurenta că instanţa a ignorat aspectele legate de faptul că derularea controlului fiscal ce a stat la baza Deciziei de impunere nr. x/14.03.2016 a avut loc la cererea sa, iar rezultatele controalelor fiscale anterioare pe aceiaşi temă au fost pe deplin favorabile contribuabilui. Aceste elemente, invocate cu scopul să demonstreze buna credinţă a contribuabilului şi lipsa oricărei intenţii frauduloase nu au făcut obiectul analizei.

Totodată, s-a invocat în recurs lipsa oricărei analize referitoare la jurisprudenţa CJUE privind noţiunea de preţ de piaţă şi influenţa acesteia în analiza libertăţii contractuale, deşi criticile sale au fost formulate încă din etapa contestaţiei fiscale.

Nici chestiunile ce ţin de modul de reglementare a licenţelor ca fiind imobilizări necorporale si/sau de natura juridică a licenţelor nu au fost observate de instanţă şi nu au format obiect al verificărilor, cu toate că proba cu expertiza a fost încuviinţată şi administrată în condiţiile C. proc. civ., fiind câştigată judecăţii.

Recurenta-reclamantă a invocat lipsa oricărei analize a criticilor legate de jurisprudenţa CJUE în materie de libertate economică şi de reguli anti-abuz, deşi în temeiul art. 148 şi art. 20 din Constituţia României, acceptarea priorităţii dreptului Uniunii Europene în dreptul intern, era în mod evident o obligaţie consacrată expres inclusiv în cadrul art. 3 C. proc. civ. Nicăieri în cadrul raţionamentului primei instanţe nu se regăsesc argumente care să motiveze de ce concluziile expertizelor fiscale au fost înlăturate şi/sau care este de fapt acel presupus avantaj fiscal urmărit de către contribuabil la momentul efectuării tranzacţiilor cu licenţele.

Instanţa de fond în mod greşit a omis să analizeze motivele de fapt şi de drept invocate de către organul fiscal în cadrul deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi care însoţeau actul administrativ atacat.

Totodată, instanţa de fond a adăugat la raţionamentul organului fiscal, chestiuni noi, care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor. Totodată, dacă instanţa dorea să ridice problema faptului că operaţiunile verificate au avut ca obiect dreptul de a exploata o licenţă şi nu licenţa în sine, ar fi trebuit în egală măsură să justifice de ce a înlăturat în acest sens total concluziile raportului de expertiză fiscală emise de C.. Instanţa era în primul rând ţinută să clarifice temeiul juridic al reîncadrării tranzacţiilor economice de către echipa de control în etapa inspecţiei fiscale şi nu ulterior în etapa litigiului fiscal. Cu toate acestea instanţa de fond, fără o minimă argumentare a elementelor care au dus la această concluzie, reţine că "reîncadrarea operaţiunilor de cesionare a licenţelor s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal".

În continuare, recurenta-reclamantă a invocat în recurs că reîncadrarea tranzacţiilor în baza art. 11 alin. (1) Codul fiscal era excepţională, putând avea loc doar în anumite situaţii, iar pe de altă parte, în baza art. 11 alin. (2) Codul fiscal, nu era posibilă reconsiderarea evidenţelor, realizată de autoritatea fiscală, în scopul reflectării preţului de piaţă al bunurilor şi serviciilor între persoane juridice afiliate, fiind stipulată din punct de vedere legal interdicţia organului fiscal de a reconsidera preţul unor tranzacţii între persoane juridice afiliate române, până la intrarea în vigoare a Legii 76/2010.

Referitor la reîncadrarea tranzacţiilor în baza art. 11 alin. (1) Codul fiscal, instanţa a ignorat complet criticile formulate, neaducând minime argumente cu privire la soluţia dispusă. Deşi opinia instanţei de fond se contrazice cu cea a experţilor, nu se motivează de ce a înţeles să înlăture în proporţie de 100% concluziile expertizei.

Prin cererea de recurs recurenta reclamantă a mai invocat faptul că acţiunea introductivă conţine inclusiv critici referitoare la nemotivarea deciziei de impunere, sub aspectul existenţei unei relaţii de afiliere, aspecte invocate mai apoi şi în legătură cu decizia de soluţionare a contestaţiei. Instanţa de fond a ignorat complet aceste argumente care nu au fost analizate sub nicio formă reţinând într-o manieră extrem de sumară că relaţia de afiliere nu ar fi fost contestată de reclamantă care a şi confirmat-o.

Instanţa de fond nu a analizat sub nicio formă aspectele ce ţin de stabilirea TVA suplimentară de plată, deşi se impunea o analiză distinctă asupra aspectelor de nelegalitate a stabilirii impozitului pe profit suplimentar, respectiv TVA, cu atât mai mult cu cât diferă temeiul juridic al acestora, faptul generator, condiţiile de aplicare şi inclusiv excepţiile de la regulile care reglementează aceste obligaţii fiscale. Instanţa a ignorat complet şi orice fel de argumente privind încălcarea principiului proportionalităţii atât în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale, dar în special în materia accesoriilor. Deşi existau critici concrete formulate prin cererea introductivă.

S-a mai arătat că în cuprinsul sentinţei atacate nu se regăseşte o analiză a principiilor de drept invocate - principiul unicităţii fiscale, principiul securităţii juridice, principiul încrederii legitime sau principiul proporţionalităţii.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că, referitor la distincţia dintre fondul de comerţ şi cesiunea de licenţe audiovizuale, instanţa a reţinut că deşi vânzarea licenţelor nu se confundă cu cesiunea părţilor sociale, din deciziile atacate nu rezultă că organul fiscal ar fi realizat o asemenea asemănare, arătând că ceea ce a stabilit organul fiscal a fost preţul real cu care ar trebui cesionate cele, 33 de licenţe audiovizuale (mai exact dreptul de a exploata frecvenţa ce era conferit prin licenţă) ţinând seama de preţul obţinut din cesiunea de părţi sociale care a fost influenţat în foarte mare măsură de existenţa în patrimoniul cedentului a drepturilor de exploatare a frecvenţelor audivozuale. Totuşi, având în vedere că instanţa este de acord cu organul fiscal sub aspectul faptului că preţul licenţelor ar fi fost subevaluat, ar fi trebuit corelativ să observe că la momentul stabilirii presupusului preţ real al licenţelor s-a pornit de la preţul ce rezultă din tranzacţia ulterioară de cesiunea a părţilor sociale, ceea ce confirmă o echivalarea a preţului activelor cu preţul cesiunii de părţi sociale. b/Referitor la incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Critica a fost justificată prin aceea că motivarea hotărârii face referire la argumente esenţiale care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, fiind încălcate inclusiv principiile oralităţii, dreptului la apărare sau al rolului activ al judecătorului.

Instanţa nu putea da o altă calificare actelor juridice ce au stat la baza controlului fiscal, cum sunt contractele de cedare-dobăndire licenţe/contractele de cesiune de părţi sociale, calificare neavută în vedere în etapa inspecţiei fiscale, de părţi, şi deci inclusiv de către organul fiscal, procedând astfel încălcând principiile anterior menţionate.

Instanţa de fond a înlăturat nemotivat concluziile raportului de exeprtiză, precum şi declaraţia martorului D. (jurist şi membru al CNA în perioada 2006-2012), ca şi înscrisurile depuse prin cererea din data de 17.05.2022, care dovedesc controalele fiscale anterioare şi concluziile acestora, precum şi buna credinţă a contribuabilului, printre care se regăsesc şi acordurile individuale ale CNA cu privire la fiecare tranzacţie în parte, existente în dosarul fiscal al contribuabilului cu privire la legalitatea contractelor de cedare a licenţelor, etc. În acest mod, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, protejat de art. 6 din C. proc. civ.

c/Referitor la incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat de recurenta-reclamantă că instanţa de fond a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale potrivit cărora o tranzacţie poate fi declarată drept artificială. Atâta timp cât un contribuabil poate demonstra de bună credinţă că o tranzacţie a generat beneficii, avantaje economice sau profituri, atunci tranzacţia respectivă are scop economic şi nu poate fi sancţionată cu neluarea în considerare, chiar dacă în mod conjunctural determină o situaţie fiscală mai favorabilă pentru contribuabil.

S-a arătat că a fost ignorat faptul că autorităţile fiscale aveau obligaţia de a motiva măsura de a nu lua în considerare o tranzacţie/activitate sau măsura de reîncadrare a formei unei tranzacţii/activităţi, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul şi conţinutul tranzacţiei ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum şi a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta.

Deşi expertul a concluzionat în cauză că cesiunea de părţi sociale nu intră în sfera TVA-ului şi, prin urmare, chiar şi în situaţia în care cesiunea de părţi sociale ar fi intervenit în mod direct dinspre A. S.R.L. către E. S.R.L. şi F. S.R.L., nu putea avea consecinţe fiscale la TVA, că licenţele nu pot face obiectul material al vreunei transfer, ci obiectul unor acte juridice translative de drepturi şi obligaţii în raport de CNA, astfel că nu pot face obiectul analizei preţului de transfer între persoane afiliate din perspectiva art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 şi nici a alin. (1) privind regulile speciale, instanţa în analiza realizată a ignorat toate aceste dispoziţii legale.

Din punct de vedere al TVA întrucât societatea G. S.R.L. este persoană impozabilă în sensul art. 125 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 571/2003, transferul de active în sumă de 491.547 RON era în fapt neimpozabil şi deci nu putea reprezenta o livrare de bunuri în sensul art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003.

Recurenta reclamantă a invocat nelegalitatea sentinţei din perspectiva nerespectării prevederilor Ordinului 1752/2005 şi a legislaţiei contabile, sub aspectul modalităţii în care trebuie tratate din punct de vedere contabil imobilizările necorporale cum sunt licenţele primite cu titlu gratuit, deşi prin Raportul de expertiză s-a reţinut în mod corect că din perspectivă contabilă, licenţele primite cu titlu gratuit se înregistrează ca imobilizări (active) necorporale la valoarea justă, care se substituie costurilor pentru dobândirea lor (taxe pentru eliberare, etc.) achitate bugetului de stat la valorile stabilite prin actul normativ a CNA, după caz, achitate altor radiodifuzori.

În speţă obligaţia înregistrării costurilor aferente dobândirii autorizaţiilor de desfăşurare a activităţilor de radiodifuziune ca imobilizări şi nu ca şi costuri ale perioadei în care au fost realizate, are la bază un raţionament economic general, potrivit căruia cheltuielile care afectează/condiţionează obţinerea de venituri pe perioada de valabilitate (9 ani) a autorizaţiilor vor fi recuperate în cadrul acestui termen. Însă din punct de vedere juridic, autorizaţiile (de radiodifuziune şi emisie) nu conferă titularului lor (reclamanta A. SRL) vreun drept de proprietate şi implicit transferului acestui drept, ci aceste autorizaţii nasc în sarcina titularului drepturi şi obligaţii administrative determinate faţă de autoritatea publică CNA, în contextul unui raport juridic de drept administrativ, (de subordonare şi nu pe poziţii de egalitate).

Instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a ignorat prevederile legale în materie de licenţe audiovizuale, respectiv disp. Legii 504/2002, potrivit cărora cedarea licenţelor era posibilă către terţi cu acordul CNA, şi cu asumarea de către noul titular a tuturor obligaţiilor decurgând din licenţă. În speţă, contractele de cedare a licenţelor au fost supuse controlului prealabil şi regulilor de aprobare a cesiunii de către CNA şi îndeplineau toate cerinţele legale. Ori CNA-ul este singurul organ în măsură să se pronunţe cu privire la legalitatea sau nelegalitate unei cesiuni de licenţe audiovizuale.

Legea nu prevedea posibilitatea vânzării licenţelor audiovizuale, ci că acestea vor putea fi cedate către un terţ în anumite condiţii, distincţia instituită de legiuitor în cuprinsul art. 56 din Legea 504/2002 fiind deosebit de importantă.

Serntinţa recurată ignoră prevederile art. 10 alin 1 din Legea 504/2002, recalificarea contractului de cedare dobândire a licenţelor audiovizuale fiind una nelegală şi constituind o ingerinţă gravă în dreptul fundamental la libertate economică.

A precizat recurenta-reclamantă că a invocat în faţa instanţei că licenţele audiovizuale nu au în sine o valoare economică, aspect subliniat şi de martorii audiaţi în dosarul penal, însă instanţa a ignorat în mod nelegal aceste critici.

Transferul activităţii posturilor de radio H. de către reclamanta A. S.R.L., a cuprins active corporale şi cheltuielile de drepturi administrative înregistrate contabil ca active necorporale. Prin urmare independent de ceea ce se consideră că a făcut obiect al cesiunii cu titlu gratuit de la A. S.R.L. către G., obligaţiile fiscale rămâneau aceleaşi, neputând fi stabilite impozite suplimentare.

S-a invocat şi faptul că sentinţa atacată încalcă dispoziţiile art. 72 din Directiva 2006/112/CE, dat fiind că în speţă nu se analizează o veritabilă livrare de bunuri, nu există tranzacţii comparabile, fiind vorba despre active care nu sunt supuse comercializării.

În mod nelegal, instanţa de fond a permis aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal, chiar în lipsa unei motivări corespunzătoare.

S-a mai arătat că instanţa nu a ţinut cont de faptul că în speţă nu există o ascundere a bazei impozabile, aspect care rezultă cu putere de lucru judecat din decizia penală nr. 87/AP/16.02.2021, prin care s-a dispus achitarea inculpaţilor.

Neexistând o ascundere a bazei impozabile, nu există niciun prejudiciu adus în bugetul statului, aspect confirmat fără putinţă de tăgadă de toate expertizele de specialitate întocmite în dosarele aflate pe rolul instanţelor.

S-a arătat în recurs că echipa fiscală şi organul de soluţionare a contestaţiei au creat o gravă confuzie între cesiunea licenţelor audiovizuale şi respectiv cesiunea părţilor sociale. în acest sens, cesiunea tuturor părţilor sociale implică o cesiune a unui fond de comerţ. Instanţa de fond nu a ţinut cont de principiul libertăţii contractuale şi al libertăţii economice, ori de reglementările specifice în materia licenţelor audiovizuale şi modul în care acestea pot fi dobândite ori transmise către un terţ.

Referitor la reaprecierea preţului licenţelor audiovizuale, în raport de preţul cesiunii părţilor sociale, s-a invocat că baza impozabilă a fost stabilită în mod greşit.

Cesiunea tuturor părţilor sociale are drept principală consecinţă faptul că cedentul, iese din societatea respectivă, pierzându-şi calitatea de asociat, în timp ce cesionarul, continuă activitatea societăţii, prin dobândirea calităţii de asociat al acesteia. Comerciantul, prin voinţa sa, stabileşte care sunt bunurile necesare desfăşurării activităţii comerciale şi le dă această destinaţie. Fondul de comerţ se constituie în vederea desfăşurării activităţii comerciale, al cărei scop este atragerea clientelei şi, implicit, realizarea unui profit.

Cesiunea nu s-a rezumat la o simplă transmitere a unor active, astfel încât pe baza unui calcul pur matematic să poată fi neapreciată "valoarea de piaţă reală" a licenţelor. Subsecvent, este greşit raţionamentul potrivit căruia preţul cesiunii bunurilor se rezumă la un cumul al valorii activelor astfel transferate.

A arătat recurenta-reclamantă că în mod nelegal i s-a aplicat tranzacţiei privind licenţele vândute de către A. S.R.L. o taxă pe valoare adăugată în funcţie de preţul cesiunii părţilor sociale, având în vedere că această din urmă operaţiune nu putea fi taxată din punct de vedere al TVA.

Instanţa de fond a făcut abstracţie de obiectul şi cauza juridică a convenţiilor analizate, calificând dincolo de competenţa sa cesiunea părţilor sociale ca fiind o simplă vânzare a unor active ale societăţii, care a stat la baza calculului pur matematic prin care s-a stabilit valoarea unei licenţe audiovizuale. Nelegalitatea obligaţiilor fiscale stabilite rezidă şi din încălcarea principiului libertăţii contractuale şi al libertăţii economice.

Noţiunea de preţ al unui contract reprezintă expresia principiului libertăţii economice, ceea ce înseamnă că preţurile se determină în mod liber şi independent pe piaţă, ca urmare a interacţiunii dintre cerere şi ofertă. Organul fiscal nu poate impune un preţ prestabilit pentru cesionarea licenţelor audiovizuale, întrucât acest aspect aduce atingeri grave libertăţii economiei. Subsecvent, organul fiscal nu poate concluziona în mod arbitrar că transferul licenţelor audiovizuale s-ar fi efectuat la un preţ subevaluat, nici măcar efectuând o comparaţie pur matematică cu convenţiile prin care o parte dintre aceste licenţe au fost achiziţionate de către societatea A. S.R.L..

Referitor la relaţia de afiliere, instanţa de fond a ignorat raţionamentul expertului, potrivit căruia relaţia de afiliere, chiar dacă s-ar fi apreciat că există, era neutră atât de cedarea licenţelor audiovizuale cât şi în raport de cesiunea de părţi sociale întrucât cele două operaţiuni au avut loc între persoane juridice distincte.

În continuare, recurenta a invocat încălcarea principiului ne bis in idem, apreciind că instanţa de fond a analizat într-un mod extrem de sumar aceste critici de nelegalitate.

Prin sentinţa recurată a fost nesocotită încălcarea principiului securităţii juridice, cât timp tocmai organul fiscal este cel care a confirmat iniţial, cu ocazia controlului din 2007 şi 2008 legalitatea tranzacţiilor.

În cauza pendinte, aceeaşi faptă delictuală - cesiunea licenţelor audiovizuale - a făcut obiectul atăt judecăţii în procesul penal, cât şi în procesul fiscal derulat în paralel. Astfel, supunerea aceleiaşi fapte analizei în două proceduri paralele în contextul în care există deja o soluţie definitivă pronunţată în procesul penal, periclitează grav dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Conv. E.D.O.

Mai mult decât atât, normele interne obligă autoritatea fiscală ca la pronunţarea soluţiei cu privire la contestaţia fiscală să aibă în vedere soluţia pronunţată de către instanţa penală.

Instanţa de fond nu a analizat sub nici o formă argumentele legate de nelegalitatea aplicării unor obligaţii fiscale accesorii de către organul fiscal prin Decizia de impunere, deşi există motive autonome ce atrag nulitatea accesoriilor. Totodată, nu au fost analizate nici criticile privind încălcarea principiului proporţionalităţii.

În final, recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la modul de soluţionare a cererii privind plata cheltuielilor de judecată.

3.2. Recursul exercitat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Recurenta pârâtă a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat prin aceea că instanţa fondului a încălcat dispoziţiile art. 23, art. 91 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare pe durata inspecţiei fiscale) şi art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la soluţia de anulare a obligaţiilor fiscale aferente anului 2007, pe motivul prescrierii dreptului organului fiscal de a le stabili, recurenta ANAF a arătat că soluţia a fost dată cu greşita aplicare a prevederilor art. 23 şi 91 din O.G. nr. 92/2003, precum şi a prevederilor art. 474 alin. (2) si 4 C. proc. civ., fiind nelegală aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 21/2020 unor situaţii anterioare publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, în acest mod fiind încălcat principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

S-a mai arătat că potrivit prevederilor art. 91 alin. (1) şi alin. (2), art. 92 alin. (2) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie de 5 ani se calculează de la 01 ianuarie a anului următor constituirii bazei de impunere, iar baza de impunere se nconstituie după depunerea declaraţiilor potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Aşadar, termenul de prescripţie a început să curgă de la 01.01.2009, iar nu de la 01.01.2008, împlinindu-se la 01.01.2014, astfel că la momentul iniţierii acţiunii de inspecţie fiscală, respectiv 02.12.2013 dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare reprezentând impozitul pe profit pentru anul 2007 nu era prescris.

În continuare, recurenta ANAF a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 451 - 453 din C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată parţiale în cuantum de 15.100 RON, arătând că deşi potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanţa avea posibilitatea să reducă motivat partea din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaţilor, nu a procedat la aplicare corespunzătoare a normei.

3.3. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, formulat atât împotriva sentinţei, cât şi a încheierii de şedinţă din data de 08.08.2022

Prin această cerere de recurs recurenta a invocat incidenţa cazurilor de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., arătând că încheierea de şedinţă cuprinde motive contradictorii, fiind dată cu aplicarea greşita a legii privitor la termenul în care se poate formula o acţiune in contencios, iar sentinţa recurata a fost pronunţata cu aplicarea eronata a prevederilor Codul de procedură fiscală privitor la stabilirea obligaţiilor fiscale/prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale.

Referitor la încheierea de şedinţa publica din 08.08.2023, prin care s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special al S.C. A. S.R.L., in insolventa, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a invocat greşita aplicare a normelor de procedură.

S-a arătat că prin raportare la data comunicării de către parata ANAF a Deciziei nr. 113/14.07.2021 respectiv data de 15.04.2021 (data poştei de pe confirmarea de primire nr. x), data de 18.04.2021 reprezentând data de primire a deciziei, asa cum se regăseşte pe confirmarea de primire nr. x) si dat fiind că acţiunea a fost introdusă la 9 decembrie 2021, în mod evident a fost depăşit termenul de 6 luni reglementat de Legea nr. 554/2004.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că actele administrativ fiscale trebuiau comunicate şi administratorului special, prin comunicarea deciziei 113/2021 administratorului judiciar s-a asigurat înaintarea acesteia şi administratorului special. Faptul că nu se poate verifica, din actele depuse, conţinutul documentelor care au fost comunicate administratorului special, pe email, de către administratorul judiciar, nu conduce la concluzia că, în speţă, intimata-reclamanta a respectat termenul legal de formulare/introducere a cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale. Doar decizia nr. 113/2021 emisa de ANAF a fost comunicata administratorului-judiciar, nu şi actele administrativ-fiscale emise de AJFP Braşov.

Aşadar, nu s epoate reţine interpretarea instanţei de fond conform căreia comunicarea actului nu s-a efectuat de către organul fiscal, AJFP Braşov, in condiţiile în care Decizia nr. 113/2021 a fost emisă de ANAF.

Pe cale de consecinţă, în mod nelegal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei prin raportare la prevederile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la sentinţa instanţei de fond, s-a arătat că este nelegală prin prisma anulării obligaţiilor fiscale aferente anului 2007, pentru incidenţa prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii suplimentare.

În mod nelegal a fost invocată Decizia nr. 21/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie data în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin(1) şi alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prin Codul de procedură fiscală, republicata cu modificariile şi completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 Codul de procedură fiscală, republicata cu modificariile şi completările ulterioare, pentru situaţii juridice finalizate anterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial.

Privitor la tematica prescrierii anului 2007, Curtea de Apel Braşov prin Decizia nr. 960/R/2015 pronunţata în dosarul nr. x/2014 a constatat ca anul 2007 nu era prescris, în motivarea respectivei decizii reţinând că "acţiunea de inspecţie fiscala a fost începută pana la împlinirea termenului de prescripţie, deci înlăuntrul termenului reglementat de art. 98 din O.G. nr. 92/2003."

Reluarea analizei prescripţiei anului 2007 şi pronunţarea unei alte decizii echivalează cu încalcarea autorităţii de lucru judecat prevăzuta de art. 430-432 din C. proc. civ. şi de incalcare a principiului securităţii juridice.

Acţiunea de inspecţie fiscala consemnata in Raportul de inspecţie fiscala nr. x/14.03.2016 si Decizia de impunere nr. x/14.03.2016, a început la data de 02.12.2013, iar actele de inspecţie fiscala au fost emise la data de 14.03.2016.

În cadrul intervalului 02.12.2013-14.03.2016, pe problematica prescripţiei fiscale, cu privire la acţiunea de inspecţie fiscala, Curtea de Apel Braşov prin Decizia nr. 960/R/2015 pronunţata in dosar nr. x/2015, a stabilit definitiv, ca anul 2007 nu era prescris pentru impozitul pe profit, la momentul începerii inspecţiei fiscale.

Chiar dacă această instanţă s-a pronunţat pe chestiuni de procedura, iar nu pe fondul actului administrativ fiscal, nu se poate nesocoti Decizia nr. 960/R/2015.

În final, recurenta pârâtă a arătat că onorariul avocatului (deşi acordat in parte de către instanţa de fond) este vădit disproporţionat in raport cu complexitatea cauzei si cu activitatea desfăşurata si ca se impunea eventual, acordarea acestuia intr-un cuantum mult mai redus.

4. Apărările formulate

4.1. Întâmpinarea la recursul reclamantei, formulată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov

Prin întâmpinare, s-a arătat că în mod legal instanţa de fond a dat relevanţă constatărilor echipei de inpsecţie fiscală, pe care le-a validat, în urma unei analize corecte, legale, precise, stabilite pe baza actelor si lucrărilor dosarului si, reţinând ca la reincadrarea operaţiunilor de cesionare a licenţelor au fost avute in vedere dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la aplicarea principiului "ne bis in idem", corect s-a apreciat că în cadrul dosarului penal nu s-a stabilit ca organul fiscal nu avea posibilitatea de a reconsidera tranzacţiile prin prisma preţului de cesiune a licenţelor audiovizuale ori ca acest preţ este cel real, ci doar a concluzionat ca inculpaţii nu au ascuns cu intenţie sursa impozabila si nu au comis astfel o fapta penala.

Cu privire la preţul de piaţa al licenţelor audiovizuale, corecta s-a avut în vedere de instanţa fondului că, prin concesionarea unei licenţe audiovizuale nu se tranzactioneaza licenţa in sine, ci dreptul de a folosi o frecventa astfel ca, operaţiunile de cesiune a licenţelor care au fost analizate in cauza, au transmis cesionarului dreptul de a exploata o frecventa, care are o valoare economica.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre fondul de comerţ si cesiunea de licenţe audiovizuale, s-a apreciat în mod corespunzător că din deciziile atacate nu rezulta ca organul fiscal ar fi realizat o asemănare intre vânzarea de licenţe si cesiunea pârtilor sociale. Ceea ce a stabilit organul fiscal a fost preţul real cu care ar fi trebuie cesionate cele 33 de licenţe audiovizuale (mai exact dreptul de a exploata frecventa ce era conferita prin licenţa), tinand seama de preţul obţinut din cesiunea pârtilor sociale care a fost influenţat in foarte mare măsura de existenta in patrimoniul cedentului a drepturilor de exploatare a frecventelor audiovizuale.

Corect retine instanţa de fond ca, proba subevaluării cesiunii licenţelor a fost realizata de organele de inspecţie fiscala prin echivalarea preţului de cesiune cu valoarea activului net al G. S.R.L., pe baza datelor cuprinse in documentele acestora (balanţe de verificare, date din contabilitate), succesiunea derulării operaţiunilor demonstrând scopul efectuării cesiunilor de licenţa la preturi subevaluate.

Astfel, fata de modalitatea in care au fost intocmite operaţiunile de tranzacţionare, organele fiscale in mod corect au reţinut ca cesionarea de către reclamanta A. a dreptului de exploatare a frecventelor audiovizuale s-a făcut la un preţ subevaluate, luând in considerare preţul care rezulta din tranzacţia ulterioara de cesiune a pârtilor sociale ale societăţii G. S.R.L., corect fiind astfel stabilite creanţe fiscale constând in impozit pe profit si TVA, la care se adaugă accesoriile.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct- 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de fond a lămurit pe deplin situaţia de fapt fiscala, fiind cercetate toate aspectele susţinute de părţi şi administrate toate mijloacele de proba propuse de acestea.

Aplicabilitatea art. 11, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi stabilirea conţinutului economic al cesiunii de licenţe este punctul central al spetei dedusa judecaţii.

Instanţa a constatat cesiunea dreptului de a folosi o frecventa, ca operaţiunile de cesiune a licenţelor care au fost analizate în cauza, au avut ca obiect dreptul de a exploata o frecventa, care are o valoare economica. Critica reclamantei-recurente ca nu se poate stabili o valoare de piaţa a licenţelor este nefondata, intrucat ceea ce a avut în vedere organul fiscal a fost preţul de piaţa al dreptului de a exploata o licenţa audiovizuala. Acest drept a fost cesionat şi nu licenţa în sine. Organul fiscal a stabilit preţul real de cesiune al celor 33 de licenţe a dreptului de a exploata frecventa ce este conferit de licenţa tinand seama de preţul obţinut din cesiunea pârtilor sociale care este influenţat în mare măsura de existenţa în patrimoniul cedentului a dreptului de exploatare a frecventelor audiovizuale.

Instanţa a prezentat datele concret rezultate din patrimoniul G., determinarea valorii licenţelor s-a realizat pe o formula matematica a activului net.

Referitor la motivele de procedura, s-a arătat prin întâmpinare că, deşi S.C. A. S.R.L. invoca principiul securităţii juridice si susţine că administraţia fiscala ar fi dat anumite asigurări, iar ulterior s-ar fi răzgândit cu privire la tratamentul fiscal, în cauză nu a avut loc o altă inspecţie fiscală care sa valideze o anumita abordare realizata de contribuabil şi ulterior o reverificare care sa schimbe tratamentul fiscal. Pentru perioada 2007-2009 la S.C. A. S.R.L. a avut loc o singură inspecţie fiscala ale cărei rezultate sunt consemnate în Decizia de impunere nr. x/14.03.2016 şi RIF nr. x/14.03.2016.

Cu privire la preţul de piaţa, s-a precizat că recurenta invoca faptul ca instanţa de fond nu a analizat jurisprudenta CJUE, fără sa indice o anumita jurisprudenta şi modul cum respectiva jurisprudenta influenţează cauza dedusa controlui de legalitate a înaltei Curţii de Casaţie Justiţie, existenţa unei pieţe a licenţelor audio- vizuale este dovedita prin simpla cesiune a licenţelor, de posibilitatea de tranzacţionare a acestora.

Cu privire la modalitatea de reglementare contabila a imobilizărilor necorporale, s-a arătat că OMFP 1752/2005 stabileşte modul de evaluare şi inregistrare în contabilitate a elementelor patrimoniale, a imobilizărilor necorporale- licenţe audio-vizuale, iar nu preţul de tranzacţionare. Invocarea OMFP 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene nu are relevanta în speţa.

Referitor la lipsa unei analize a jurisprudenţei europene privind libertatea economica şi regulile antiabuz, s-a arătat în întâmpinare că tranzacţiile cu licenţe audio-vizuale au fost subevaluate, ca organele de inspecţie fiscala au făcut dovada subevaluării cesiunii licenţelor. Reîncadrarea tranzactilor privind cesiunea licenţelor s-a realizat tocmai pe considerentul ca nu au conţinut economic, ca nu reflecta preţul real de tranzacţionare. Motivarea reincadrarii tranzactilor s-a realizat de către organele fiscale prin punerea în echivalenta a valorii de cesiune a părtilor sociale cu valoarea activului net, care este extrem de elocventa. Faptul ca, concluziile instanţei de fond nu convin recurentei reclamante, nu echivalează cu o insuficienta motivare.

Susţinerea recurentei reclamante ca organele de inspecţie fiscala au realizat o analiza superficiala este neintemeiata, analiza organelor de inspecţie fiscala fiind pertinenta şi fundamentata de datele reale desprinse din valoarea utilizata pentru cesiunea capitalului (a părtilor sociale), valoarea de piaţa a transferului părtilor sociale, aceasta cesiune realizandu-se la un preţ real către un terţ independent de persoana cedentului, respectiv pe valorile tuturor elementelor patriomoniale care formează capitalul S.C. G. S.R.L., active necorporale, active corporale şi datorii.

În ceea ce priveşte susţinerea că reincadrarea tranzactilor se poate realiza intr-o situaţie excepţionala, fără a se defini însă în ce consta excepţia la care se refera textul art. 11, alin. (1) din Codul fiscal, aceste aspecte au fost analizate de instanţa de fond, care a reţinut că tranzacţiile cu licenţe nu au conţinut economic, aspect care a atras aplicabilitatea art. 11 din Codul fiscal şi a generat reincadrarea trazactiilor cu licenţe. Susţinerea recurentei -reclamante ca recalificarea, în fapt reincadrarea, nu era posibila în raport de caracterul netranzactionabil al licenţelor este neîntemeiata, dreptul de explotare al licenţelor a fost tranzactionat, iar reîncadrarea tranzacţiilor reprezintă consecinţa lipsei conţinutului economic.

În ceea ce priveşte lipsa unei motivări a relaţiei de afiliere, s-a arătat în întâmpinare că aceste critici sunt nefondate, o astfel de motivare existând în sentinţa atacată.

În ceea ce priveşte modul de stabilite a TVA, organul fiscal a arătat că pentru anul 2008 nu era prescris dreptul de a se stabilit aceste obligaţii suplimentare. Prescripţia fiscala a anului 2008 pentru TVA nu s-a pus în niciun moment în discuţie, nici în faza administrativa şi nici în faţa instanţelor de contencios administrativ fiscal, anul 2008 nu era prescris, aşa cum încearcă recurenta reclamanta încearcă sa sugereze.

În ceea ce priveşte principiul proportionalităţii, prin întâmpinare s-a solicitat respingerea criticilor ca nefondate.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe exisetnţa unor motive contradictorii, s-a arătat că aceasta este nefondată, determinarea valorii licenţelor realizându-se în mod logic prin definirea unei ecuaţii matematice de grad I, plecând de la egalitatea

"Preţul de cesiune al pârtilor sociale = valoarea activului net = valorea licenţelor + valoarea echipamentelor + disponibilităţi bancare - valoarea obligaţilor fata de asociaţi" din care a fost extrasa valoarea licenţelor.

Cu privire la incalcarea pricipiului contradictorialitatii si a dreptului la apărare, recurenta-pârâtă a arătat că judecătorul fondului a analizat în sentinţa recurată obiectul în sine al cesiunii, care nu este licenţa, ci dreptul de exploatare a licenţei, ca licenţa nu are o valoare economica în sine. Instanţa a constatat ca prin cesionarea unei licenţe audio vizuale se tranzactioneaza dreptul de a folosi o frecventa. Critica recurentei reclamante este nefondata, intrucat ceea ce a avut în vedere organul fiscal a fost preţul de piaţa al dreptului de a exploata o frecventa audiovizuala. Acest drept a fost cesionat. Decizia de impunere emisa îndeplineşte cerinţele de act administrativ fiscal solicitate de art. 43 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.

Aspectul invocat de recurenta reclamanta ca " nu poate face obiectul analizei preţului de transfer intre persoane afiliate prin acte administrativ fiscale din perspectiva art. 11, alin. (2) din Legea nr. 571/2003 şi nici al alin. (1) privind regulile speciale, fiindcă aceste autorizaţii nu pot face obiectul unor transferuri de proprietate sau dreptul de folosinţa a unor servicii controlate de furnizorul A. S.R.L. în sensul definiţiilor de la art. 7, alin. (1), pct. 32 din Legea nr. 571/2003. Prin urmare, nici obiectul unei reevaluări din punct de vedere fiscal de către organele fiscale" este neintemeiat.

Cu privire la imposibilitatea legala a organelor fiscale de a stabili TVA aferenta cesiunii pârtilor sociale, s-a arătat în întâmpinare că organele de inspecţie fiscala nu au stabilit TVA pentru cesiunea de părţi sociale. În ceea ce priveşte stabilirea de TVA la cesiunea licenţelor, a dreptului de a utiliza licenţe, prevderile art. 11, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt general aplicabile şi se aplica şi taxei pe valoarea adăugata, contrar concluziei expertului contabil C..

Referitor la inexistenta unei pieţe a licenţelor audio vizuale şi legarea acesteia de existenţa unui preţ de piaţa, recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile Legii nr. 504/2002 a audiovizualului şi Decizia CNA nr. 260/19.06.2003 pentru a se susţine ca actul normativ nu vorbeşte despre vânzarea acestui drept de difuzare, ci doar despre cedarea sa, însă în fapt prin contractele încheiate recurenta reclamanta a cesiontat dreptul de utilizare a licenţelor, simpla cesiune a acestor drepturi conferite de lege demonstrând existenţa unei pieţe şi implicit, sub aspect fiscal, tranzacţiile purtând un preţ de piaţa. Preţul perceput de A. S.R.L. nu a fost preţ de piaţa, proba subevaluării a fost făcută de organul de inspecţie fiscala, aspect reţinut corect de instanţa de fond. Faptul ca instanţa penala a constatat ca nu exista o ascundere a bazei impozabile pentru a califica fapta reclamantei ca fiind infracţiune, nu echivalează cu faptul ca nu au fost încălcate prevederile legislaţiei fiscale, organul fiscal fiind chemat în speţa sa constate şi sa investigheze fiscal toate actele şi faptele rezultate din activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale. Stabilirea efectelor fiscale, analiza fiscala a unei tranzacţii, calculul creanţelor fiscale cuvenite bugetului general consolidat este o obligaţie a organului fiscal.

S-a solicitat respingerea criticilor privind incidenţa art. 11, alin2 din Codul fiscal, dat fiind că organul fiscal nu a menţionat niciodată art. 11, alin. (2) din Codul fiscal în raportul de inspecţie fiscala, in constatări şi nici în motivarea stabilirii obligaţilor fiscale. Susţinerea ca instanţa nu a analizat aceasta prevedere art. 11, alin. (2) din Codul fiscal este netemeinica, în condiţiile in care organul de inspecţie fiscala nu a invocat-o în decizia de impunere.

Deşi recurenta susţine existenţa unei grave confuzii intre cesiunea părtilor sociale şi cesiunea licenţelor audiovizuale, în realitate nu există nicio confuzie intre cele doua acte juridice. Faptul ca au fost utilizate valorile de cesiune a părtilor sociale pentru determinarea preţului de cesiune a licenţelor nu generează confuzie, preţul de cesiune al părtilor sociale este în fapt preţul de vânzare al societăţii, cu întreg patrimoniul sau, iar activul net contabil sau patrimoniul net este preţul societăţii prin raportare la bunurile deţinute (active necorporale -licenţe şi active corporale -echipamente) şi la toate datoriile pe care le avea societatea.

Cu privire la acesorii, s-a arătat că în mod nelegal a fost invocată încălcarea principiului securităţii juridice şi a protecţiei încrederii legitime, dat fiind că în speţa pentru perioada 2007-2009 la S.C. A. S.R.L. a avut loc o singura inspecţie fiscala, a fost emisa o singura decizie de impunere.

În final, s-a solicitat respingerea criticilor privind cheltuielile de judecată.

4.2. Întâmpinarea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. la cele două cereri de recurs ale AJPF - Braov şi ANAF

Prin întâmpinare, cu privire la criticile în legătură cu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestora, arătând că la data de 12.05.2016 în Dosar nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei A. S.R.L. fiind desemnat dl. I. în calitate de administrator special al societăţii, cu putere de reprezentare legală.

Referitor la modalitatea în care trebuia să se realizeze comunicarea Deciziei nr. 113/07.04.2021 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF, sunt aplicabile dispoziţiile art. 44-45 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, care stabilesc că actul administrativ fiscal se comunică contribuabilului, într-o modalitatea care asigură confirmarea de primire. În cadrul contestatei îndreptate împotriva Deciziei nr. 104/14-03-2016, societatea A. S.R.L. a fost reprezentată de administratorul special şi prin reprezentant convenţional, având domiciliul procesual ales de comunicare a actelor la sediul avocaţilor, situat în Cluj-Napoca, str. x casa 3.

Potrivit Ordinului ANAF nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizia trebuia comunicată contestatorului/administratorului special/administratorului judiciar sau lichidatorului, persoanelor introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, după caz, şi organului care a întocmit actul atacat.

În situaţia în care contribuabilul se află in insolvenţă şi administratorului special nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, decizia de soluţionare a contestaţiei se comunică întotdeauna la administratorul special şi într-o modalitate care asigură confirmarea de primire.

Corect a reţinut instanţa de fond că norma specială din Codul de procedură fiscală reglementează în mod expres faptul că în materie fiscală, comunicarea actelor se face la domiciliul fiscal al contribuabilului. Or, cât timp nu a făcut dovada comunicării legale a actului administrativ fiscal contestat către subscrisa, în condiţiile impuse de art. 44 O.G. nr. 92/2003, este temeinică interpretarea Curţii că acţiunea este formulată cu respectarea termenului legal de 6 luni.

Referitor la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei pentru anul 2007, s-a arătat că în cadrul dosarului nr. x/2016 s-a reţinut deja că este prescris dreptul de a stabili creanţe fiscale aferentul anului 2007, soluţia fiind definitivă şi opunându-se cu autoritate de lucru judecat. Totodată, sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 21/2020, care stabilesc momentul de la care curge termenul de prescripţie de 5 ani, aceasta fiind obligatorie pentru instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va proceda, cu prioritate, la analiza recursurilor promovate de pârâţi, având în vedere că acestea se referă la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi a excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare, sens în care constată următoarele:

5.1. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.03.2022

Obiectul recursului este reprezentat de soluţia cuprinsă de această încheiere, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care, în opinia recurentei, a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (...)".

Modul de dezlegare a criticilor formulate, se află în legătură directă cu legalitatea procedurii de comunicare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 113/14.07.2021, doar de la data unei comunicări valide începând să curgă termenul de 6 luni, pentru înregistrarea cererii în anulare.

În acest sens, se va reţine că instanţa de fond a procedat la aplicarea prevederilor O.G. nr. 92/2003, referitoare la procedura de comunicare a decizei de soluţionare a contestaţiei, iar sub aspectul dispoziţiilor procedurale în materie fiscală aplicabile speţei, recurentele nu au formulat critici în recurs.

Procedând la verificarea dispoziţiilor legale interpretate şi aplicate de instanţa fondului, Înalta Curte va observa că, potrivit art. 44 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003: "(1) Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. (…)".

Aşadar, regula generală privind comunicarea Deciziei are în vedere informarea, în primul rând, a contribuabilului, asupra conţinutului acestui act, de la această regulă existând unele excepţii, care sunt însă de strictă interpretare.

Or, în speţă, se constată că Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nu a fost comunicată de emitentul acestui act, către contribuabilul supus procedurii Legii nr. 85/2014, ci exclusiv administratorului judiciar, la sediul acestuia.

În consecinţă, în mod corect a observat instanţa fondului că nu a existat o comunicare validă a actului administrativ fiscal la domiciliul fiscal al contribuabilului, determinat potrivit dispoziţiilor art. 31 din Codul de procedură fiscală, iar redirecţionarea deciziei, prin e-mail, de către administratorul judiciar către administratorul special al societăţii, nu este de natură a suplini obligaţia emitentului, de comunicare potrivit regulilor de la art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

Se impune a se realiza distincţie între comunicarea în condiţii procedurale a actului administrativ fiscal şi luarea la cunoştinţă asupra conţinutului acestuia, în condiţiile în care momentul de început al termenului de 6 luni, reglementat de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data deciziei), pentru formularea acţiunii în anulare, se determină în raport de data comunicării, pentru beneficiarul actului.

Pe cale de consecinţă, în lipsa unei comunicări a deciziei de soluţionare a contestaţiei la domiciliul fiscal al contribuabilului, termenul de 6 luni nu a început să curgă pentru acesta, astfel că în mod corect s-a apreciat că acţiunea în anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, introdusă la 09.12.2021, a fost formulată cu respectarea acestui termen de prescripţie.

Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei-pârâte, întemeiate pe aceea că decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală ar fi fost comunicate valabil, la sediul contribuabilului, având în vedere că ele nu prezintă nicio relevanţă asupra modului de calcul al termenului de prescripţie de 6 luni, reglementat pentru formularea acţiunii în anulare.

Comunicarea deciziei de impunere/a raportului de inspecţie fiscală dă naştere dreptului contribuabilului de a promova contestaţie administrativă, în termenul de 30 de zile reglementat de art. 207 alin. (1) Codul de procedură fiscală, fără relevanţă asupra termenului de formulare a acţiunii în anulare.

Aşadar, pentru considerentele expuse, se reţine că în privinţa încheierii de şedinţă din data de 08 martie 2022 nu se identifică incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., recursul recurentei-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, formulat împotriva acestei încheieri, urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

5.2 Recursul formulat de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 68/17.05.2023

Prin cererile de recurs, cele două recurente-pârâte au formulat critici cu privire la soluţia de anulare a obligaţiilor fiscale principale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestuia, aferente anului fiscal 2007, invocând greşita aplicare a prevederilor art. 23, art. 91 alin. (1) şi (2) şi art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în raport de care se determină momentul de la care curge termenul de prescripţie de 5 ani, pentru stabilirea obligaţiilor fiscale.

Or, contrar susţinerilor acestor recurente, instanţa de fond a aplicat în mod corect dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 21/2020, prin care s-a stabilit cu caracter obligatoriu, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2) coroborate cu art. 23 din O.G. nr. 92/2003, respectiv că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil."

Se va avea în vedere că, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I". Textul consacră efectul obligatoriu al deciziei pronunţate în interesul legii, atât în procesele începute după publicarea deciziei în Monitorul Oficial, cât şi în litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în care se analizează situaţii juridice care nu au fost definitiv tranşate.

Nu se poate aprecia, aşadar, că aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 21/2020, în prezentul litigiu, ar nesocoti principiul constituţional al neretroactivităţii legii, având în vedere că, atâta timp cât nu este vorba despre o situaţie juridică definitiv finalizată, ci despre o situaţie în curs de finalizare – facta pendentia – modul de interpretare a normei, astfel cum este stabilit în mecanismul reglementat de art. 514 şi urm. C. proc. civ., trebuie avut în vedere tocmai în scopul unei corecte definitivări a acestei situaţii juridice.

Or, potrivit dezlegărilor date prin Decizia RIL nr. 21/2020:

"65. "Momentul" constituirii bazei de impunere, în sensul art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, este anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Obţinerea acestuia generează pentru bugetul de stat o creanţă fiscală, iar pentru contribuabil o obligaţie fiscală, constând în impozitul pe profit.

66. Pe cale de consecinţă, potrivit aceleiaşi dispoziţii, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Conform art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care prevede că potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale curge, potrivit art. 91 alin. (2) din acelaşi act normativ, de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil. (...)". (subl. ns.)

În speţă, fiind vorba despre obligaţii suplimentare în materia impozitului pe profit, aferente anului 2007, la finalul căruia s-a constituit baza de impunere, termenul de prescripţie pentru stabilirea acestora va curge de la data de 01 ianuarie 2008, împlinindu-se la 31.12.2012.

Cum activitatea de control a fost demarată la data de 02.12.2013 (potrivit Raportului de inspecţie fiscală), se constată că termenul de prescripţie de 5 ani, reglementat de art. 91 Codul de procedură fiscală, era împlinit, astfel că obligaţiile fiscale aferente anului 2007, reprezentând impozit pe profit, nu mai puteau face obiect al verificărilor şi, implicit, nu mai puteau fi stabilite în sarcina contribuabilului prin decizia de impunere, fiind prescrise.

Pentru aceste considerente, va reţine instanţa de recurs că în mod legal, cu o corectă interpretare a normelor procedurale fiscale enunţate, prima instanţă a dispus anularea actelor administrativ fiscale, în privinţa obligaţiilor fiscale aferente anului 2007, care nu mai pot face obiect al impunerii, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie de 5 ani, nefiind aşadar incident cazul de casare reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în cele două recursuri.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile promovate de de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei nr. 68 din data de 17 mai 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, .

5.3. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea sentinţei civile nr. 68/17.05.2023, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

a/În susţinerea incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nesocotirea principiului contradictorialităţii, oralităţii, al dreptului la apărare şi a principiului rolului activ al judecătorului.

În esenţă, s-a arătat că hotărârea a avut la bază argumente esenţiale care nu au fost discutate în contradictoriu cu părţile, referitoare la calificarea obiectului contractelor de cedare- dobândire licenţe (transfer al dreptului de exploatare al licenţelor, sau transfer al licenţelor), cu consecinţa completării în mod nelegal a raţionamentului organului fiscal.

S-a mai invocat încălcarea art. 264 C. proc. civ., prin prisma lipsei unei analize asupra relevanţei probelor administrate, fiind înlăturate nemotivat atât raportul de expertiză cât şi declaraţii de martor, consecinţa fiind şi încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Referitor la încălcarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii, al dreptului la apărare şi a principiului rolului activ al judecătorului, Înalta Curte va reţine că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante.

În acest sens, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ.: "(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

Reclamanta s-a declarat surprinsă de calificarea juridică a contractului de cedare-dobândire licenţe, autentificat sub nr. x/22.01.2007, apreciind că aspectele privitoare la cedarea folosinţei licenţelor, iar nu a licenţelor, în sine, nu au făcut niciodată obiect al dezbaterilor contradictorii cu organele fiscale.

Or, potrivit considerentelor sentinţei, această concluzie a fost rezultatul analizei criticilor de nelegalitate ale reclamantei, care, la rândul său, a pretins că "licenţele nu pot fi vândute, ci doar cedate către un terţ, cu aprobarea Consiliului Naţional al Audiovizualului". De asemenea, concluzia instanţei a avut în vedere rezultatul dezbaterilor contradictorii ale părţilor asupra lipsei unei valori economice a licenţei, instanţa reţinând că "prin cesionarea unei licenţe audiovizuale se tranzacţionează "dreptul de a folosi o frecvenţă", precum şi că "operaţiunile de cesiune a licenţelor (...) au transmis cesionarului dreptul de a folosi o frecvenţă, care are o valoare economică". Instanţa a concluzionat în sensul că prin contractul de cesiune s-a transmis dreptul de a exploata frecvenţa audiovizuală, "nu licenţa în sine".

Observând actele dosarului Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat, ea însăşi (para. 158 al cererii de chemare în judecată) că legea nu prevede posibilitatea vânzării licenţelor audiovizuale, ci acestea vor putea fi cedate către un terţ, în anumite condiţii", aspect corect identificat de instanţa de fond. În continuare, reclamanta a invocat în susţinerea acţiunii, în paragraful 164 al cererii, inclusiv explicaţiile date de numitul D. (jurist şi membru al CNA), potrivit cărora "exploatarea frecvenţei şi implicit a licenţei, poate aduce celui care exercită această activitate o sumă de bani, dacă aceasta este obţinută din activitatea de publicitate. Atunci când se înstrăinează o licenţă, în realitate se înstrăinează dreptul de a folosi o frecvenţă, şi nu o licenţă în sine (...) noul deţinător primeşte o nouă licenţă pe numele său, cu dreptul de a exploata o anumită frecvenţă".

Aşadar, în condiţiile în care reclamanta însăşi s-a raportat la aceste concluzii cu ocazia formulării cererii de chemare în judecată, nu poate susţine, în mod valid, că aspectele referitoare la calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii nu ar fi făcut obiect al dezbaterilor contradictorii, cererea de chemare în judecată fiind comunicată părţilor adverse, iar acestea având posibilitatea de a formula concluzii asupra tuturor aspectelor invocate, atât oral cât şi în scris. Faptul că nu s-au solicitat dezbateri orale asupra acestui aspect, de părţile litigante, nu împiedica însă instanţa de fond să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor puse în discuţie prin cererea de chemare în judecată. În concluzie, nu se va reţine în cauză încălcarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii, ori al respectării dreptului la apărare.

b/În ceea ce priveşte încălcarea art. 264 C. proc. civ., invocată prin raportare la pretinsa lipsă a unei analize a probelor administrate, Înalta Curte va reţine că aceste critici se impun a fi cercetate împreună cu cele subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind în strânsă legătură cu motivarea sentinţei atacate.

Astfel, din motivarea sentinţei, rezultă că situaţia de fapt a fost determinată de instanţă exclusiv prin raportare la înscrisurile prezentate organului fiscal, a căror relevanţă a fost apreciată doar prin raportare la criticile de nelegalitate privind diferenţa dintre preţul de piaţă aferent cesiunii de licenţe şi preţul la care acestea au fost efectiv cesionate. Concluzia instanţei fondului, cu privire la subevaluarea cesiunii licenţelor a fost întemeiată exclusiv pe balanţa de verificare aferentă lunii februarie 2007, precum şi pe succesiunea derulării operaţiunilor de cesionare de părţi sociale, care în opinia acesteia ar proba scopul derulării operaţiunilor la preţuri subevaluate.

Cu toate acestea, se observă că în cauză a fost administrată proba cu expertiza în specialitatea contabilitate-fiscalitate, având ca obiectiv inclusiv stabilirea unui preţ de piaţă al tranzacţiilor, în raport de care să se poată determina eventuala subevaluare.

Or, astfel cum în mod corect a invocat recurenta-reclamantă, deşi proba a fost administrată, instanţa nu a procedat la analiza acesteia, în scopul înlăturării ei din cauză, motivat, ori al valorificării într-un anumit mod a concluziilor expertului, ca urmare a coroborării acestora cu celelalte probe din dosar. În realitate, instanţa de fond a dat relevanţă probatorie doar înscrisurilor analizate cu ocazia controlului fiscal, înlăturând fără motivare celelalte probe.

Procedându-se în acest mod, au fost încălcate prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.(...)" În mod evident, textul nu impune o analiză detaliată a fiecărei probe administrate, însă ele trebuie apreciate în ansamblu, pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, iar în măsura în care o anumită probă este înlăturată din proces, pentru diverse considerente, o astfel de soluţie trebuie în mod corespunzător motivată.

Suplimentar, instanţa de recurs va mai observa că probele cercetate de instanţa de fond au doar parţial legătură cu criticile de nelegalitate invocate în cererea de chemare în judecată, fiind valorificate de prima instanţă doar din perspectiva constatării unei pretinse subevaluări a obiectului tranzacţiei, celelalte critici de nelegalitate rămânând nesoluţionate.

Astfel, înainte de a proceda la constatări cu privire la aplicarea principiului valorii de piaţă, instanţa de fond era ţinută la a dezlega chestiunea incidenţei dispoziţiilor art. 11 Codul fiscal, în condiţiile în care reclamanta a criticat inclusiv aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 11 alin(1) şi (2) Codul fiscal, apreciind că reconsiderarea tranzacţiilor nu era posibilă deoarece relaţia de afiliere este inexistentă. Totodată, au fost aduse critici cu privire la aplicabilitatea art. 11 alin. (2) Codul fiscal şi a Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, apreciindu-se că, în privinţa tranzacţiilor realizate între persoane juridice române afiliate, din perioada 2007 – 14.05.2010, când a intrat în vigoare Legea nr. 76/2010, "nu se putea efectua reconsiderarea evidenţelor".

Din analiza considerentelor sentinţei recurate nu rezultă că instanţa de fond s-ar fi pronunţat motivat asupra acestor critici, tot astfel cum nu rezultă nici o analiză referitoare la pretinsa confuzie dintre activul net al societăţii şi cesiunea părţilor sociale, de asemenea invocată prin cererea introductivă. Nu au fost analizate de instanţa fondului nici aspectele referitoare la nelegalitatea aplicării taxei pe valoarea adăugată tranzacţiei privind licenţele, prin raportare la modul de stabilire a bazei de impozitare, încălcarea regulilor anti-abuz, a dispoziţiilor privind modul de calcul al accesoriilor şi a principiului proporţionalităţii.

Nu în ultimul rând, se constată că, deşi prin cererea de chemare în judecată au fost formulate critici referitoare la nerespectarea normelor de procedură fiscală cu ocazia derulării inspecţiei fiscale, precum şi a soluţionării contestaţiei administrative, niciunul dintre aceste motive procedurale nu a fost analizat de instanţa de fond.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să conţină " (...) expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În lipsa argumentelor instanţei cu privire la toate motivele de nelegalitate formulate prin cererea de chemare în judecată, precum şi în considerarea celor anterior expuse, cu privire la înlăturarea nemotivată a unora dintre probele administrate, Înalta Curte va concluziona în sensul că sentinţa atacată nu satisface cerinţele de motivare, fiind pronunţată inclusiv cu nesocotirea normelor de procedură, devenind incidente cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496, 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul recurentei-reclamante, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond, în limita obligaţiilor fiscale aferente anului fiscal 2008 (impozit pe profit, T.V.A. şi accesorii ale acestora), precum şi a cererii având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că aceste cheltuieli au fost stabilite inclusiv în considerarea soluţiei desfiinţate în recurs.

În rejudecare, instanţa de fond va analiza/reanaliza toate criticile de nelegalitate formulate, cu privire la obligaţiile fiscale aferente anului fiscal 2008, precum şi apărările organelor fiscale cu privire la aceste critici, în considerarea întregului material probator administrat, care, în măsura în care se va aprecia necesar, va putea fi inclusiv completat, iar în ipoteza în care anumite probe vor fi înlăturate din cauză, măsura va fi în mod corespunzător motivată.

Observând dezlegarea dată criticilor privind incidenţa cazurilor de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., ce a condus la casarea parţială a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte va reţine că nu se mai impun a fi analizate criticile încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce au legătură directă cu fondul litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală împotriva sentinţei nr. 68 din data de 17 mai 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, precum şi recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov - Activitatea de Inspecţie Fiscală împotriva încheierii din data de 08 martie 2022, pronunţată de aceeaşi Curte de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinţei nr. 68 din data de 17 mai 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi trimite spre rejudecare în fond cererea având ca obiect anularea actelor atacate, în limita obligaţiilor fiscale aferente anului fiscal 2008 (impozit pe profit, T.V.A. şi accesorii ale acestora), precum şi cererea având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

Menţine soluţia instanţei de fond, de anulare parţială a actelor administrativ-fiscale contestate, respectiv a obligaţiilor fiscale suplimentare aferente anului 2007, constând în impozit pe profit în sumă de 1.992.147 RON şi accesorii (majorări şi penalităţi) în sumă de 4.116.375 RON.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.