EU-funded project management cost cap breach: no causal link between delayed objection processing and ineligible expenses under EU regulations

Şedinţa publică din data de 1 iulie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017 reclamanta Academia de Studii Economice din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman a formulat contestaţie împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/10.10.2016 şi a deciziei nr. x/O6.12.2016, privind soluţionarea contestaţiei la acest proces-verbal.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 2545 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantă.

1.3. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta Academia de Studii Economice din Bucureşti, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

1.4. Prin decizia nr. 5002 din data de 7 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Academia de Studii Economice din Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2545 din 23 iunie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.4. Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017*.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 251 din data de 21 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Academia de Studii Economice din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate anterior, a declarat recurs reclamanta Academia de Studii Economice din Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate, cu trimitere sau cu reţinere şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii introductive şi anulării Deciziei nr. x/06.12.2016 şi a Procesului-verbal de constatare nr. x/10.10.2016.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate sunt susţinute, în esenţă, următoarele critici:

1. Motivarea instanţei de trimitere nu răspunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că nu a prezentat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi nu a indicat cu claritate argumentele pentru care au fost respinse susţinerile reclamantei şi au fost admise criticile intimatei pârâte

De asemenea, instanţa de trimitere a încălcat prevederile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., nerăspunzând aspectelor stabilite de instanţa de recurs în limitele casării, respectiv:

a) Cu privire la valoarea creanţei, deşi prin limitele casării instanţa de recurs a stabilit că era de datoria instanţei de trimitere să analizeze efectiv susţinerile părţilor, oferind o motivare în acord cu prevederile legale, instanţa a preluat apărările din întâmpinare şi nu a analizat, comparativ, cele două variante de calcul expuse de ambele părţi litigante.

b) Cu privire la culpa contractuală a intimatei pârâte, deşi prin limitele casării instanţa de recurs a stabilit că era de datoria instanţei de fond să analizeze culpa contractuală a pârâtei cu privire la efectele soluţionării tardive a contestaţiilor depuse de reclamantă, în rejudecare s-a reţinut greşit că nu a fost investită cu analiza culpei contractuale a pârâtei. Mai mult, în mod greşit a reţinut că beneficiarul avea posibilitatea resolicitării la plată a acestor cheltuieli, ceea ce nu ar mai fi generat subdimensionarea cheltuielilor eligibile în cadrul proiectului.

2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că, au fost încălcate prevederile art. 1556 alin. (1) - C. civ. - privind excepţia de neexecutare a contractului, fiind ignorate prevederile legale şi contractuale privind obligaţia de a răspunde contestaţiilor într-un anumit termen şi faptul că, într-un contract sinalagmatic, obligaţia privind executarea este corelativă, neexecutarea obligaţiilor unei părţi dând dreptul celeilalte la neexecutarea obligaţiilor sale.

3. Instanţa a încălcat principiul neretroactivităţii legii prin invocarea, în motivare, ca jurisprudenţă, hotărâri ulterioare producerii faptelor şi chiar momentului introducerii acţiunii (Hot. CJUE din 10.10.2020 pronunţată în cauza C - 743/2018).

În ceea ce priveşte calculul eronat al debitului, susţine că diferenţa dintre cele două valori rezultă din faptul că suma de 12.976 RON a fost înregistrată în mod greşit ca şi cheltuială aferentă echipei de implementare, pentru cererile de rambursare nr. x şi 13 fiind menţionate greşit valorile pentru cheltuielile generale de management.

Consideră că instanţa de fond, în cazul în care s-ar fi considerat insuficient lămurită, trebuia să solicite reclamantei date suplimentare sau completarea materialului probator, potrivit principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Recurenta reia calculul comparativ afirmând că cifrele care au constituit baza de calcul a debitului, sunt:

- Bugetul estimat pentru cheltuielile de management = 320.481,52 RON - cifre corecte (E6 respectiv E33 din tabelul - recalculare creanţă),

- Valoarea totală eligibilă validată în cadrul proiectului = 1.583.637,63 RON - cifre corecte (F28 respectiv F55, din tabelul - recalculare creanţă),

- Suma totală validată pentru cheltuielile de management = 258.252.00 RON cifre corecte (F33) intimata pârâtă folosind în calculul său valoarea de 271.228,00 RON (F6) - cifre incorecte.

Recurenta explică faptul că eroarea de fapt constă în înregistrarea unor cheltuieli cu resursele umane aferente cererilor de rambursare 2 şi 13, în mod greşit, ca şi cheltuieli de management, acestea fiind, de fapt, cheltuieli de implementare.

În cererile de rambursare 2 şi 13, au fost solicitate şi rambursate cheltuieli de management în valoare de 18.058 RON (CR2) şi 64.953 RON (CR13).

În procesul-verbal de constatare, valoarea cheltuielilor de management aferente CR2 şi CR13 este greşită, rezultând o diferenţă totală de 12.976 RON. Diferenţa de 12.976 RON este regăsită în cheltuielile echipei de implementare.

Recurenta susţine că, raportat la suma corectă de 258.252 RON, procentul cheltuit pe sublinie bugetară este de 80,58% şi nu de 85%, cum a calculat intimata pârâtă. Procentul corect al cheltuielilor de management validate este de 16,31% şi nu de 17,13%, cum a redat pârâta.

Suma maximă admisă pentru cheltuielile de management este de 246.721,08 RON şi nu 231.601,71 RON, cum susţine pârâta. Modul corect de calcul pentru această sumă este (1.583.637,63 - 258.252) x 15/80,58 = 246.721,08 şi nu (1.583.637,63 - 271.228) x 15/85 = 231.601,71, cum a redat pârâta.

Diferenţa dintre valoarea maximă admisă aferentă cheltuielilor de management şi valoarea validată în cadrul proiectului, ce ar putea reprezenta cheltuială neeligibilă, ar putea fi de 11.530,92 RON şi nu 39.626,29 RON, cum susţine pârâtul.

Cu privire la culpa contractuală a intimatei pârâte, susţine că instanţa de trimitere a reţinut greşit că beneficiarul putea resolicita la plată cheltuielile invalidate, ceea ce ar fi prevenit subdimensionarea cheltuielilor eligibile. Această motivare nu ar putea fi acceptată deoarece instanţa de casare a cerut verificarea susţinerilor autorităţii pârâte, lucru care nu s-a întâmplat. Cheltuielile invalidate au fost resolicitate, dar acest lucru nu a fost suficient pentru echilibrarea proiectului.

Cauza dezechilibrului proiectului şi depăşirea procentului cheltuielilor de management a fost determinată de atitudinea culpabilă a autorităţii pârâte, care a invalidat repetat şi nelegal unele cereri de rambursare. Acest lucru a forţat Partenerul 1 să-şi limiteze cheltuielile până la soluţionarea contestaţiilor.

Cheltuielile invalidate nejustificat reprezentau cheltuielile principale ale Partenerului 1 (Asociaţia PartNET). Soluţionarea contestaţiilor a depăşit perioada contractuală, ceea ce a împiedicat efectuarea cheltuielilor bugetate şi a dus la depăşirea procentului maxim aferent cheltuielilor generale de management.

Instanţa de fond nu a analizat corect situaţia de fapt, astfel încât se impune reanalizarea şi motivarea corespunzătoare, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, în ceea ce priveşte culpa contractuală a intimatei pârâte, recurenta susţine că dacă autoritatea pârâtă ar fi validat cheltuielile solicitate la rambursare de ASE şi de Partenerul 1 (A.) sau, cel puţin dacă ar fi răspuns în termen la contestaţiile formulate de ASE ca urmare a invalidării acestora, valoarea totală eligibilă validată în cadrul proiectului ar fi fost mai mare şi, subsecvent, procentul cheltuielilor de management validate în cadrul proiectului (procent din valoarea totală eligibilă validata) ar fi fost sub 15%, astfel încât prezentul titlu de creanţă nu ar fi fost emis.

Aşadar, prejudiciul creat prin titlu de creanţă contestat reprezintă consecinţa directă a conduitei neregulamentare a intimatei pârâte, care a încălcat următoarele obligaţii:

1. Autoritatea pârâtă avea obligaţia de a verifica şi deconta cheltuielile eligibile solicitate la rambursare, dar a reţinut nelegal suma de 30.170,94 RON.

2. Autoritatea pârâtă trebuia să răspundă în timp util notificărilor şi contestaţiilor beneficiarului şi partenerilor săi, dar a răspuns favorabil la contestaţiile Partenerului 1 abia după 6-8 luni şi la 3 luni de la finalizarea proiectului.

Recurenta consideră că au fost încălcate:

· Ordinul nr. 1792/2002 privind ordonanţarea la plată a cheltuielilor.

· Art. 13 pct. 2 din Regulamentul Comisiei (UE) nr. 1828/2006.

· Art. 5 lit. D) pct. (15), art. 6 lit. B) pct. (4), (6) şi (7) din contractul de finanţare.

· Art. 6 lit. A) pct. (2) teza a doua din contractul de finanţare nr. x/13.05.2014, care impune răspunsul în maxim 10 zile.

Autoritatea pârâtă nu a respectat dispoziţiile art. 13 pct. 2 din Regulamentul Comisiei (UE) nr. 1828/2006 şi a abuzat de aceste prevederi, reţinând nejustificat cheltuielile solicitate, contestaţiile fiind admise abia după expirarea perioadei de implementare a proiectului.

În ceea ce priveşte forţa obligatorie a contractului, invocată de intimata pârâtă, respectiv sancţionarea părţii care nu respectă prevederile contractuale, aminteşte că această obligaţie, pacta sunt servanda, incumbă ambelor părţi ale raportului juridic, prin urmare, recurentei nu îi poate fi imputată o anumită conduită, de vreme ce această conduită este corelativă si subsecventă conduitei celeilalte părţi ale raportului obligational. Cu atât mai puţin, această conduită nu poate fi sancţionată tocmai de către partea care a indus această conduită.

Faţă de susţinerile autorităţii pârâte cu privire la faptul că termenele prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 sunt de recomandare, consideră că aceste susţineri nu pot fi primite ca temei pentru soluţionarea contestaţiilor cu întârzieri de aproape 8 luni, mai ales având în vedere faptul că modalitatea de soluţionare a diferendelor dintre părţi era reglementată prin Contractul de finanţare, fiind, deci, obligaţie contractuală.

Raportul dintre cheltuielile totale eligibile validate şi cheltuielile generale de management a fost dezechilibrat deoarece soluţionarea contestaţiilor a depăşit perioada de implementare a contractului. Partenerul I (Asociaţia PartNET) nu a avut timp să efectueze cheltuieli de natura celor invalidate nejustificat. Specificul proiectului presupunea astfel de cheltuieli, iar Partenerul I nu putea risca să angajeze alte cheltuieli similare, deoarece motivele invalidării nu au fost comunicate şi nu puteau fi corectate.

Atitudinea prudenţială a Partenerului I a fost determinată de invalidarea nejustificată a cheltuielilor de către finanţator. Această atitudine de neexecutare a contractului este în acord cu prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ., care permite refuzul executării obligaţiilor în cazul neexecutării de către cealaltă parte.

În drept, s-au invocat prevederile: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., art. 1556 alin. (1) - C. civ., Ordinul nr. 1792/2002 privind ordonanţarea la plată a cheltuielilor, dispoziţiile art. 13 pct. 2 din Regulamentul Comisiei (UE)nr. 1828/20064, art. 5 lit. d) pct. (15), art. 6 lit. b) pct. (4), (6) şi (7), art. 6 lit. A) pct. (2) teza a doua din contractul de finanţare nr. x/13.05.2014, aferent proiectului x, O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora; H.G. nr. 875/2011 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011; precum si celelalte prevederi din text.

4. Apărările formulate

Intimata-pârâtă Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman din cadrul Ministerului Educaţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului se arată, în esenţă, că în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488. Cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, conform art. 486, sub sancţiunea nulităţii. Recurenta a reluat calculele deja cenzurate de instanţa de fond fără a indica norma încălcată sau procedura nerespectată, ceea ce conduce la declararea nulităţii recursului.

Deciziile ICCJ nr. 3095/2014 şi nr. 317/2018 stabilesc că reluarea criticilor formulate anterior şi asupra cărora instanţa s-a pronunţat deja conduce la nulitatea recursului. De asemenea, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor de ordine publică.

Recurentul are obligaţia de a indica motivul de recurs conform art. 488 şi de a dezvolta criticile privind modul de judecată al instanţei. În cazul de faţă, recurenta a criticat modalitatea de apreciere a probelor şi situaţia de fapt fără a determina greşelile imputate instanţei, ceea ce conduce la nulitatea recursului pentru nemotivare.

Apoi, intimata-pârâtă a reluat apărările formulate în faţa instanţei de fond, susţinând în întregime considerentele hotărâri primei instanţe.

În esenţă a susţinut că reclamanta nu a făcut proba unei alte situaţii de fapt diferită de cea constatată de echipa de control şi că, raportat la dispoziţiile legale naţionale şi unionale, dar şi ale contractului de finanţare, soluţia instanţei de fond este legală.

În privinţa aplicării prevederilor articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 şi a O.U.G. nr. 66/2011 consideră că nu se susţine afirmaţia recurentei reclamante de încălcare a principiului retroactivităţii legii, întrucât invocarea jurisprudenţei are rol de a arăta o constantă în corecta interpretare, temeiul fiind de fapt legea, regulamentul european şi nu în ultimul rând contractul de finanţare.

In caz contrar, ar fi lipsită de esenţă obligaţia statului de a recupera fondurile acordate care nu sunt eligibile, dar şi impunerea faţă de autorităţile de management a unor sarcini imposibile în astfel de cazuri, respectiv obligaţia de a proba ipotetic certitudinea producerii unui astfel de prejudiciu, deşi voinţa părţilor contractante şi dispoziţiile legale şi comunicare/europene menţionate anterior nu impun o asemenea cerinţă suplimentară.

In concluzie, atât timp cât beneficiarii fondurilor europene nerambursabile încalcă dispoziţiile legale în implementarea proiectului, bugetul Uniunii Europene şi cel naţional aferent acestuia sunt prejudiciate, se impune, conform contractului de finanţare şi a legislaţiei naţionale si comunitare, aplicarea unor reduceri procentuale/corecţii financiare sau considerarea sumelor cheltuite necuvenit ca fiind neeligibile.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013, iar prin rezoluţia din data de 14.12.2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 5 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În şedinţa publică din 05.06.2024 a fost soluţionată, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Excepţia a fost respinsă motivat, în esenţă, de faptul că motivele de nelegalitate referitoare la nemotivarea hotărârii şi încălcarea dispoziţiilor art. 1556 alin. (1) din C. civ. şi a principiului neretroactivităţii legii materiale se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. iar criticile privind încălcarea prevederilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., reprezentând norme de procedură, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, astfel că nu este incidentă sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi reîncadrate, dar şi de apărările formulate în cauză, Înalta Curte constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Primordial, se vor reţine câteva circumstanţe relevante pentru soluţionarea recursului.

Între reclamanta Academia de Studii Economice din Bucureşti, în calitate de beneficiar şi pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale, Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (OIPOSDRU), în calitate de finanţator, s-a încheiat Contractul de finanţare nr. x/13.05.2014, având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile pentru implementarea Proiectului x - P.A.S. "Profesori+Angajatori+Studenţi - Un PAS mai aproape spre educaţia orientată către angajare "- cod SMIS 53219, valoarea totală eligibilă fiind estimată la 2.150.162,64 RON.

În cadrul suspiciunii de neregulă înregistrate la OIPOSDRU-MENCŞ sub nr. x/13.05.2016, s-a reţinut, urmare verificării administrative a documentelor pentru Cererea de rambursare nr. x finală anexa 20 şi pentru Cererea de Rambursare nr. x suplimentară, depăşirea procentului de cheltuieli de management, şi s-a stabilit ca suma de 39.626,29 RON trebuie recuperată.

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, înregistrat cu nr. x/10.10.2016, autoritatea pârâtă a stabilit o creanţă bugetară de 38.833,76 RON în sarcina reclamantei, diferenţa între 39.626,29 RON şi contribuţia proprie a reclamantei de 79.253 RON.

Astfel, bugetul aprobat pentru cheltuielile de management era de 320.481,52 RON, iar suma totală validată a fost de 271.228 RON, ceea ce reprezintă 17,13% din valoarea totală eligibilă a proiectului (1.583.637,66 RON).

Suma maximă admisă pentru cheltuielile de management ar fi trebuit să fie de 231.601,71 RON, rezultând o diferenţă de 39.626,29 RON, considerată neeligibilă. Această sumă a fost inclusă în cererile de rambursare nr. x şi nr. 14, încălcându-se astfel prevederile contractului de finanţare şi instrucţiunile AMPOSDRU.

Reclamanta a susţinut, în esenţă, mai multe erori de calcul a debitului dar şi faptul că neexecutarea obligaţiilor asumate sunt consecinţa neexecutării de către partea adversă a obligaţiilor ce îi reveneau.

Înalta Curte va proceda la verificarea sentinţei recurate, sub un prim aspect, cu privire la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor argumentelor invocate de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi nu a analizat starea de fapt.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Or, în cauza de faţă, aceste cerinţe au fost întrunite, întrucât instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de către aceasta.

Soluţionând în limitele casării, patru raţionamente se desprind din hotărârea primei instanţe, care răspund aspectelor esenţiale ale cauzei şi care au condus la respingerea acţiunii.

Primul se referă la faptul că reclamanta a susţinut, fără a proba, o altă situaţie de fapt, care nu se verifică potrivit înscrisurilor dosarului.

Al doilea raţionament se referă la procentul prevăzut de art. 3.5 pct. 10 din Ghidul Solicitantului pentru decontarea costurilor salariale cu personalul implicat în managementul proiectului, de 15%, care se raportează la cheltuielile efective, declarate eligibile şi nu cele aprobate prin proiectul iniţial stabilit prin contractul de finanţare.

Al treilea priveşte lipsa unui raport de cauzalitate între soluţionarea tardivă a contestaţiilor la scrisorile standard de informare şi depăşirea valorii totale a cheltuielilor de management.

Iar al patrulea raţionament se referă la noţiunea de neregulă, în sensul art. 2 alin. (7) din Regulamentul nr. 1083/2016 şi art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, dar şi a jurisprudenţei CJUE, concluzionând că, încălcarea dispoziţiilor legale în implementarea proiectului conduce la prejudicierea bugetului Uniunii Europene şi cel naţional, sens în care se impun aplicarea unor reduceri proporţionale/corecţii financiare sau considerarea sumelor cheltuite necuvenit ca fiind neeligibile.

Raportat la aceste judecăţi, prezentate succint, nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de fond nu ar fi analizat aspectele deduse judecăţii, de vreme ce a prezentat detaliat motivele pentru care a apreciat că argumentele prezentate de aceasta nu pot fi reţinute, în raport de normele de drept material incidente.

Înalta Curte aminteşte în acest context de Decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, în considerentele căreia s-a reţinut că "(…) deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, cu respectarea exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În ceea ce priveşte modul în care instanţa de fond a stabilit starea de fapt, a apreciat, interpretat şi coroborat probele, Înalta Curte aminteşte că demersul de coroborare a probelor şi de analizare a conţinutului acestora reprezintă o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forţei probante a dovezilor, iar maniera de apreciere, interpretare şi coroborare a probelor vizează elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., nu şi motivele de netemeinicie, sens în care, astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Stabilind că starea de fapt nu poate face obiect de analiză în recurs, Înalta Curte aminteşte că prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, judecătorul are responsabilitatea de a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, stabilind faptele şi aplicând corect legea, solicitând explicaţii părţilor şi dispunând administrarea probelor necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc se aplică în coroborare cu art. 254 alin. (5) şi (6), potrivit cărora: "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. (6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii."

Prin urmare, art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. interzice invocarea în recurs a obligaţiei instanţei de a administra probe pe care reclamanta nu le-a propus şi administrat conform legii.

În acest cadru legal, se constată că, în rejudecare, reclamanta a susţinut că nu este necesară administrarea altor probe, ceea ce a condus la pronunţarea hotărârii pe baza probatoriului administrat în primul ciclu procesual.

Pentru aceste motive, criticile din recurs cu privire la calculul eronat al debitului, dar şi cele privind obligaţia instanţei de fond de a solicita date suplimentare sau completarea materialului probator, potrivit principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, nu pot fi avute în vedere.

De altfel, Înalta Curte reţine legalitatea considerentelor primei instanţe referitoare la determinarea valorii eligibile totale validată în cadrul proiectului – 1.583.637,66 RON – valoare în raport de care procentul cheltuielilor de management validate (271.228 RON) este de 17,13%, depăşind limita de 15% prevăzută de art. 3.5 pct. 10 din Ghidul Solicitantului-condiţii specifice cerere de propunere de proiecte de grant nr. 156.

În mod nelegal, consideră recurenta că limita procentului de 15% se aplică la valoarea totală aprobată prin bugetul iniţial stabilit prin contractul de finanţare, cheltuielile de personal, inclusiv cele pentru managementul proiectului, trebuind să fie justificate şi raportate conform regulilor de eligibilitate şi procedurilor de rambursare aplicabile. Nicio dispoziţie legală ori infra legală nu invocă recurenta în sprijinul afirmaţiei sale, contrazisă de prevederile ghidului solicitantului, aşa cum au fost corect citate, interpretate şi aplicate de judecătorul fondului.

De asemenea, în lipsa unor dovezi concludente, afirmaţia recurentei-reclamante că suma de 12.976 RON a fost înregistrată în mod greşit ca şi cheltuială aferentă echipei de management, pentru cererile de rambursare nr. x şi 13, ceea ce ar fi condus la o valoare validată de 258.252 RON şi nu de 271.228 RON (271.228 RON-12.976 RON= 258.252 RON), dar şi la o altă valoare a creanţei bugetare, de doar 11.530,92 RON, în loc de 39.626,29 RON, nu este relevantă în soluţionarea cauzei.

În acest punct al analizei, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., trebuie constatat faptul că prin decizia de casare în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare pentru respectarea regulilor în materia motivării hotărârii judecătoreşti.

În susţinerea acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că s-au făcut referiri sumare la motivele şi argumentele proprii pentru care a înlăturat apărările reclamantei privind calculul greşit al debitului şi culpa acesteia (faptul că cererile de plată au fost admise parţial la plată iar în urma soluţionării contestaţiei s-au recunoscut eligibile şi alte sume; faptul că nu s-a depăşit plafonul cheltuielilor de management).

Aceasta înseamnă că, în decizia de casare s-a reţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce impune, conform art. 501 alin. (3) C. proc. civ., rejudecarea cauzei cu prezentarea motivelor proprii judecătorului în toate chestiunile supuse analizei de către reclamant.

Or, în rejudecare, instanţa de fond a respectat aceste indicaţii, precum şi normele în materia motivării hotărârii judecătoreşti, înlăturând motivat toate apărările reclamantei.

Într-o atare situaţie nu s-au încălcat limitele casării, iar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

În continuare, Înalta Curte va analiza motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta invocă două chestiuni punctuale: încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (1) C. civ. şi încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

În analiza primei chestiuni, se reţine că recurenta a invocat întârzierea în validarea cheltuielilor cu personalul şi, prin aceasta, încălcarea obligaţiei contractuale a pârâtei, ceea ce condus la încălcarea propriilor obligaţii contractuale, respectiv, partenerul 1 nu a avut timpul necesar de a efectua cheltuieli de natura celor nejustificat invalidate.

Prima instanţă a răspuns acestor apărări, arătând că nu există un raport concret de cauzalitate între soluţionarea tardivă a contestaţiilor reclamantei la scrisorile standard de informare şi depăşirea valorii totale a cheltuielilor de management.

În deplin acord cu aceste concluzii, Înalta Curte aminteşte, în primul rând, că art. 1556 alin. (1) C. civ., prevede în mod expres condiţia interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice, în virtutea căreia, oricare dintre părţi poate refuza executarea propriei obligaţii asumate, câtă vreme cealaltă parte contractantă nu îşi execută ea însăşi obligaţia corelativă care îi incumbă.

În al doilea rând, noţiunea de interdependenţă din acest text de lege implică un raport de cauzalitate atunci când neîndeplinirea unei obligaţii de către o parte cauzează neîndeplinirea obligaţiei corelative de către cealaltă parte.

În raţionamentul expus, recurenta se îndepărtează de la ceea ce poate constitui, în mod legal, un raport de cauzalitate direct sau indirect între obligaţiile celor două părţi.

Soluţionarea cu întârziere a contestaţiilor reclamantei nu poate conduce nici direct, nici indirect la o justificare a depăşirii limitei legale a cheltuielilor de management, întrucât aceste două responsabilităţi acţionează în planuri diferite de obligaţii contractuale, nefiind interdependente.

Dacă obligaţia de a soluţiona contestaţiile la scrisorile de informare este o obligaţie procedurală de diligenţă a pârâtei, care implică respectarea unui termen, obligaţia de a nu depăşi limita de 15% pentru cheltuielile cu personalul de management este o obligaţie de rezultat a reclamantei, care implică respectarea unei limite maxime pentru cheltuielile de personal în managementul proiectului.

Reclamanta trebuie să se asigure că aceste cheltuieli nu depăşesc procentul stabilit, indiferent de circumstanţe.

Aceste două obligaţii acţionează în planuri diferite de obligaţii contractuale deoarece fiecare parte are responsabilităţi distincte şi independente în cadrul contractului.

Din acest punct de vedere, evaluarea proiectului, axată pe rezultate, indiferent de alte circumstanţe, este o abordare corectă şi eficientă, deoarece se concentrează pe rezultatele obţinute în urma utilizării fondurilor, asigurând că fondurile sunt gestionate şi utilizate în mod eficient pentru a atinge obiectivele proiectului.

De asemenea, prima instanţă a reţinut corect că, în conformitate cu art. 6 A alin. (1) şi art. 5 alin. (17) din contractul de finanţare, cheltuielile considerate neeligibile la verificarea cererii de rambursare sunt suportate exclusiv de beneficiar şi/sau partenerii acestuia, de aceea, alte aspecte care au condus la neeligibilitatea cheltuielilor sau la neutilizarea fondurilor nu sunt relevante în raport cu rezultatul obţinut.

Nu în ultimul rând, în acelaşi spirit al legii, Înalta Curte este de acord că răspunderea contractuală a pârâtei trebuia analizată într-un litigiu principal şi nu ca o chestiune incidentă în prezentul litigiu. Întârzierea răspunsului la cererile reclamantei şi consecinţele patrimoniale aferente trebuiau analizate într-un litigiu distinct şi separat, în cadrul căruia puteau fi examinate în concret toate drepturile şi obligaţiile ambelor părţi în raportul juridic născut din cererile reclamantei. Or, reclamanta nu a declanşat niciun astfel de litigiu.

Lipsa unei legături de cauzalitate între răspunderile contractuale ale celor două părţi face nerelevantă orice critică cu privire la răspunderea pârâtei în contextul răspunderii reclamantei, de aceea vor fi înlăturate.

Concluzionând asupra primei chestiuni analizate, Înalta Curte constată că hotărârea este legală, toate criticile privind încălcarea art. 1556 alin. (1) C. civ. fiind nefondate.

A doua chestiune, referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii prin invocarea considerentelor din Hotărârea CJUE, pronunţată la data de 10.10.2020, în cauza C-743/2018, este vădit nefondată.

Hotărârile CJUE au efect interpretativ şi clarifică modul în care trebuie aplicate normele de drept ale Uniunii Europene. Aceste hotărâri trebuie respectate în interpretarea şi aplicarea dreptului UE, inclusiv în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale la momentul pronunţării hotărârii, privind fapte produse anterior acestui moment.

Această situaţie nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, care afirmă că o lege nu poate produce efecte pentru situaţii anterioare intrării sale în vigoare.

Pentru o corectă înţelegere a acestui principiu, amintim că scopul acestuia este de a asigura stabilitatea şi predictibilitatea normelor juridice, protejând astfel încrederea legitimă a persoanelor în cadrul legal existent la momentul respectiv.

În speţă, nu s-a modificat cadrul legal existent la momentul producerii faptelor sau introducerii acţiunii, jurisprudenţa CJUE explicând doar modul corect de interpretare şi aplicare a cadrului legal existent.

Urmare acestor clarificări, Înalta Curte constată că această critică a recurentei nu îşi găseşte sprijin în sensul legii.

În plus, trebuie reţinut că recurenta nu a dezvoltat critici concrete cu privire la vreo pretinsă nelegalitate a modului în care a fost aplicată jurisprudenţa CJUE în cauză şi nici nu a explicat în ce mod se încalcă retroactivitatea legii, aspecte care nu pot fi complinite de instanţa de recurs.

În contextul invocării de către prima instanţă a jurisprudenţei constante a CJUE, privind definirea neregulilor (cu cele trei elemente: existenţa unei încălcări a dreptului Uniunii, faptul că această încălcare îşi are sursa într-un act sau într-o omisiune a unui operator economic şi, existenţa unui prejudiciu, actual sau potenţial, adus bugetului Uniunii) şi cu referire la obligaţia autorităţii competente de a se asigura că operaţiunile selecţionate în vederea finanţării sunt conforme, pe toată durata execuţiei lor, atât cu normele Uniunii, cât şi cu normele interne aplicabile, Înalta Curte nu identifică în cererea de recurs o critică de nelegalitate în privinţa concluziei rezultate, din perspectiva jurisprudenţei CJUE.

În final, amintim şi prevederile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea instanţei de recurs cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, prin derogare de la art. 425 C. proc. civ.

Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs

Având deplin acord cu concluziile instanţei de fond, Înalta Curte constată, nu doar că hotărârea primei instanţe răspunde exigenţelor de motivare, dar şi că nu au fost încălcate norme de procedură ori de drept material incident, criticile recurentei, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. fiind nefondate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Academia de Studii Economice din Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 251 din data de 21 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 iulie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.