Residence permit extension denial due to failure to prove effective habitation at declared address

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 22.09.2023, pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., cetăţean pakistanez, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul General pentru Imigrări-Direcţia Migraţie-Biroul pentru Imigrări al Judeţului Caraş-Severin, anularea refuzului nr. x/BICS/OCA/19.07.2023 emis de pârât şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou act prin care să-i soluţioneze favorabil cererea de prelungire ulterioară a dreptului de şedere.

Prin sentinţa civilă nr. 70 3in 31 ianuarie 2024, Curtea a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul A. şi a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului formulată de societatea B. S.R.L..

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi anularea actului prin care pârâtul i-a refuzat cerere şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou act prin care să soluţioneze favorabil cererea privind prelungirea dreptului de şedere.

A susţinut recurentul că inspectorii din cadrul instituţiei pârâte nu au pătruns în incinta locului de cazare pentru a verifica locuirea efectivă în locaţie, doar constatând faptul că a lipsit de la cazare la data efectuării verificărilor.

Este un cetăţean liber, nu îi sunt îngrădite drepturile şi libertăţile şi are posibilitatea de a nu se afla la adresa pe care a menţionat-o în documente pentru că împotriva sa nu s-a dispus vreo măsură prin care să i se interzică părăsirea domiciliului. Instituţia pârâtă a considerat eronat că, dacă nu se afla la adresa declarată, deşi nu a anunţat conducerea unităţii angajatoare, este în măsură să refuze prelungirea dreptului de şedere. Însă, a precizat că este angajatul societăţii care i-a oferit şi cazare şi este plecat la muncă în timpul zilei, fără a avea obligaţia de a se întoarce la o anumită oră şi fără a-i fi interzis să părăsească locul de cazare.

A mai invocat recurentul practica judiciară privind soluţionarea unor cereri similare de către Curtea de Apel Timişoara, precizând că intenţia sa este de a rămâne în România şi de a munci în mod legal şi nu de a sprijini migraţia ilegală, societatea B. S.R.L. încercând, prin toate pârghiile legale, să obţină drepturi pentru cetăţenii străini non UE şi pentru a-i integra în muncă.

3. Apărările formulate

Intimatul-pârât Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de reprezentantul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată că, formal, susţinerile recurentului A. se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că o va respinge.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi cu dispoziţiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

2. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Obiectul acţiunii priveşte anularea refuzului pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări-Direcţia Migraţie-Biroul pentru Imigrări al Judeţului Caraş-Severin de a prelungi dreptul de şedere al reclamantului A., cetăţean pakistanez, şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou act privind soluţionarea favorabilă a cererii de prelungire ulterioară a dreptului de şedere.

Instanţa de fond a reţinut că soluţionarea unei cereri în defavoarea petiţionarului nu reprezintă un refuz nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în cauză reclamantul nefăcând dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 cu privire la spaţiul de locuit, în sensul că nu a dovedit existenţa şi folosinţa efectivă a unui spaţiu de locuit, deţinut în baza unui titlu, cu destinaţia de reşedinţă pe teritoriul României.

Prin recurs, recurentul-reclamant apreciază că instanţa ar fi interpretat eronat dispoziţiile legale incidente, însă nu a înţeles să combată cele reţinute de prima instanţă, care a apreciat, în raport cu probele administrate de pârâtul Biroul pentru Imigrări al Judeţului Caraş-Severin, că situaţia de fapt este cea reţinută în actul contestat iar reclamantul nu a reuşit să dovedească îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 52 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora, "(1) Dacă la data depunerii cererii nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile generale şi condiţiile speciale în funcţie de scopul şederii, prevăzute în prezenta secţiune, sau străinul se găseşte în una dintre situaţiile de revocare a dreptului de şedere temporară prevăzute la art. 77 alin. (3), prelungirea dreptului de şedere temporară se refuză." şi, respectiv, ale art. 50 alin. (1) şi alin. (2) lit. f) din acelaşi act normativ, potrivit cărora,

"(1) Străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă şedere, precum şi celor care sunt exceptaţi de la obligativitatea obţinerii vizei de lungă şedere li se poate prelungi dreptul de şedere temporară de către Inspectoratul General pentru Imigrări sau de formaţiunile sale teritoriale, în condiţiile prevăzute în prezenta secţiune.

(2) Dreptul de şedere temporară în România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă:

(...)

f) face dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit şi locuieşte efectiv la adresa la care declară că are reşedinţa pe teritoriul României.(...) ".

Înalta Curte reţine, în raport cu actele şi lucrările dosarului, că, la adresa indicată de recurentul-reclamant ca fiind cea la care locuieşte efectiv, nu existau condiţii de cazare, nefiind identificate persoane care să locuiască acolo, fiind vorba despre un teren împrejmuit cu gard de sârmă pe care se află clădiri dezafectate, nefuncţionale şi nelocuite.

Relativ la criticile recurentului, se reţine că nu s-a contestat aspectul că acesta este un cetăţean liber şi că nu are drepturile şi libertăţile îngrădite, ci s-a constatat că informaţia furnizată cu privire la adresa indicată ca fiind cea la care locuieşte, în vederea îndeplinirii condiţiilor pentru prelungirea dreptului de şedere, nu corespunde realităţii, în respectiva locaţie fiind condiţii improprii traiului.

În mod corect instanţa de fond a constatat că nu s-a făcut dovada prevăzută de O.U.G. nr. 194/2002, ca cetăţeanul străin să deţină legal şi să locuiască efectiv la adresa indicată în cerere.

Art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 defineşte contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţa de contencios administrativ competentă potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut, între altele, din refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este definit ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea potrivit art. 2 lit. h) din acelaşi act normativ.

Conform art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, excesul de putere este exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, pentru a fi în prezenţa unui refuz nejustificat trebuie să existe comunicarea expresă a poziţiei autorităţii publice căreia i s-a adresat cererea, iar refuzul de a soluţiona favorabil cererea să se bazeze pe depăşirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere.

Însă, în cauză, Înalta Curte apreciază că autoritatea pârâtă nu şi-a depăşit limitele şi nici nu a acţionat cu exces de putere, de vreme ce recurentul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor generale de prelungire a dreptului de şedere temporară în scopul angajării în muncă, potrivit prevederilor art. 52 alin. (1) raportat la art. 50 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de reprezentantul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 70 din 31 ianuarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.