Lawyer associations' annulment action over judge-reputation decision held inadmissible for lack of proven personal interest.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 09.03.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanţii UNIUNEA NAŢIONALA A BAROURILOR DIN ROMÂNIA şi BAROUL TIMIŞ au chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, secţia PENTRU JUDECĂTORI solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a Hotărârii nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători în ceea ce priveşte referirile din cuprinsul acesteia la Uniunea Naţională a Barourilor din România şi la Baroul Timiş, inclusiv referirile la conduita şi respectiv la comunicatele reclamantelor

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1410 de la data de 15.07.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, secţia PENTRU JUDECĂTORI, ca inadmisibilă.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei de la pct. 1.2., au declarat recurs reclamanţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Timiş, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., cu consecinţa casării hotărârii de la fondul cauzei, şi în rejudecare să se dispună admiterea acţiunii.

Au susţinut, în esenţă, în motivare, că sentinţa a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material(art. 30 din Legea nr. 317/2004, art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004) dar şi cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 20, 22, 32, 33 coroborate cu art. 174 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004).

Astfel, prin sentinţa pronunţată prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reţinând că în raport de prevederile art. 30 din Legea nr. 317/2004 doar judecătorii sau procurorii care au formulat cereri privind apărarea reputaţiei profesionale sau a independenţei au interes să atace hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi terţele persoane ale căror afirmaţii sau fapte au condus la adoptarea hotărârilor şi că, fiind terţi în raport cu hotărârea contestată, reclamanţii nu ar obţine niciun folos practic în ipoteza admiterii acţiunii şi nici nu ar exista o vătămare a drepturilor acestora.

Soluţia de la fond este greşită pentru că, deşi terţi faţă de Hotărârea nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, reclamanţii justifică în sensul art. 1 alin. (1) coroborat cu alin. (2) din Legea nr. 554/2004 atât un drept propriu prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 ("Barourile şi U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, [...1, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri"), cât şi un interes legitim reprezentat apărarea prestigiului profesiei de avocat, al structurilor profesiei de avocat, demnităţii şi onoarei avocaţilor membri ai U.N.B.R., precum şi a drepturilor avocaţilor prevăzute de art. 91 alin. (4) din C. proc. pen. şi de art. 38 din Legea nr. 51/1995, drepturi şi interese vătămate prin Hotărârea nr. 806/2020.

Au precizat că prin soluţia adoptată de prima instanţă li se îngrădeşte libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi liberul acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, constituind de asemenea o încălcare dreptului la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi de art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului — în lipsa prezentei acţiuni în contencios administrativ, actul vătămător contestat nu ar mai putea fi anulat pe altă cale.

Nu poate fi primită nici practica judecătorească invocată de C.S.M. în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, deoarece aceasta se referă la situaţii juridice diferite de cea din prezenta cauză şi au avut în vedere textul art. 30 din Legea nr. 317/2004 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 234/2018.

Faptul că reclamanţii au calitatea de terţi faţă de actul administrativ sau că hotărârea C.S.M. se comunică doar magistraţilor interesaţi nu poate conduce la concluzia lipsei de interes ori la inadmisibilitatea acţiunii deoarece se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Mai mult, art. 30 din Legea nr. 317/2004 nu instituie norme care să restrângă sfera persoanelor ce pot contesta hotărârea emisă de C.S.M., astfel că nefiind prevăzută o condiţie de admisibilitate în acest sens hotărârea poate fi contestată pe calea contenciosului administrativ în condiţiile dreptului comun, respectiv art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Normele de mai sus se coroborează şi cu prevederile art. 9 din Legea nr. 304/2004, aplicabile în cauză, potrivit cărora contestaţiile împotriva hotărârilor secţiei pentru judecători a C.S.M. ce nu sunt date în calitate de instanţă disciplinară se judecă la secţia de contencios administrativ a curţii de apel "conform dreptului comun".

A precizat că au justificat un folos practic prin anularea în parte a Hotărârii nr. 806 din 04.06.2020, folos ce constă în încetarea vătămării aduse de referirile din considerentele hotărârii ce fac obiectul cauzei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei să se dispună respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi să se procedeze la judecata pe fond a pricinii deduse judecăţii.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra căii de atac promovate în cauză

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Timiş este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de control judiciar constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat anularea HCSM nr. 806/04.06.2020, prin care a fost admisă cererea de apărare a reputaţiei unui magistrat-judecător din cadrul Tribunalului Iaşi şi sesizarea din oficiu cu privire la apărarea independenţei aceluiaşi judecător.

Cererea de chemare în judecată a reclamanţilor a fost respinsă, ca inadmisibilă, de prima instanţă de judecată, cu motivarea că actul contestat produce efecte numai în privinţa magistraţilor a căror reputaţie profesională/independenţă este verificată, legea neprevăzând participarea în procedura de verificare a altor persoane. Prin urmare, Hotărârea nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători nu este opozabilă terţilor, constituind pentru aceştia un simplu fapt juridic. Mai mult, aceste hotărâri se comunică doar magistraţilor care formulează cererile de apărare a independenţei/reputaţiei şi Inspecţiei Judiciare, aspect ce rezultă chiar din dispozitivul hotărârii contestate.

Aspectele reţinute prin hotărârea atacată nu produc consecinţe juridice faţă de reclamanţi, hotărârea producând efecte numai în raport cu magistratul a cărui reputaţie profesională este verificată.

Împotriva soluţiei prime instanţe au formulat cerere de recurs reclamanţii, invocând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii precum şi interpretarea şi aplicarea greşită a legii materiale de prima instanţă de judecată.

Pornind la analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenţi circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinând că sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care a atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea normelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv de nelegalitate atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Or, criticile formulate de recurenţi în cuprinsul căii de atac a recursului referitoare, in abstract, la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil sau a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului nu se referă la nicio normă de procedură civilă de natura celor amintite anterior cu titlu exemplificativ, ce a fost încălcată de prima instanţă, astfel că Înalta Curte apreciază că acest motiv de nelegalitate a fost invocat doar formal recurenţii din cauză.

În continuare, pornind la analiza celui de—al doilea motiv de casare invocat de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea dispoziţiilor legale de la art. 30 din Legea nr. 317/2004 şi a art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că şi acest motiv de nelegalitate este nefondat.

Acest motiv de casare vizează încălcarea normelor de drept material, încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt deduse judecăţii, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită, violarea unor principii generale de drept, etc.

Or, prin raportare la criticile formulate în cadrul recursului, subsumate acestui motiv de casare, recurenţii – reclamanţi nu au reuşit să probeze vreuna din situaţiile expuse cu titlu explicativ anterior.

Aşadar, recurenţii, în calitate de terţi faţă de actul administrativ contestat, respectiv HCSM nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, au formulat cerere de chemare în judecată solicitând anularea hotărârii prin care a fost apărată reputaţia şi independenţa unui judecător, în temeiul art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acţiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia.

Conform art. 33 din C. proc. civ.: "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrative competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. (2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată pentru un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept."

De asemenea, în conformitate cu art. 8 alin. (11) din acelaşi act normativ: "persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat".

Prin urmare, în sensul art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, reclamant poate fi orice persoană, fizică sau juridică, dacă îndeplineşte condiţia de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat, adresat ei însăşi sau altui subiect de drept.

Aşa cum rezultă din teoria contenciosului administrativ, prevederile legale mai sus citate consacră o categorie a contenciosului subiectiv, în sensul ca o acţiune în această materie poate fi formulată numai dacă şi sub condiţia dovedirii faptului că reclamantului i-a fost cauzată o vătămare într-un drept ori într-un interes legitim.

În speţă, în motivarea acţiunii, reclamanţii nu au indicat, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, nici chiar la nivel teoretic care este eventualul drept sau interes legitim al acestora care ar fi fost vătămat (mai ales dată fiind calitatea lor de terţi faţă de actul administrativ contestat).

În contextul speţei, vătămarea interesului se face prin raportare la noţiunea de interes legitim privat în cadrul contenciosului subiectiv, deoarece conform art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea cadru în materie nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Astfel, se poate afirma că acţiunile persoanelor fizice ori juridice de drept privat se pot întemeia, ca regulă, pe încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime legate de aceste drepturi.

În mod excepţional, legea lasă posibilitatea de a nu fi declarate inadmisibile cererile unei persoane fizice care au drept temei încălcarea unui interes legitim public, cu condiţia ca afirmarea încălcării acestuia să aibă un caracter subsidiar faţă de invocarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat, în condiţiile art. 8 alin. (1)1 şi alin. (1)2 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, recurenţii – reclamanţi nu pot acţiona ca atare în contenciosul administrativ subiectiv decât dacă şi sub condiţia în care dovedesc că sunt titulari ai unor drepturi subiective sau interese legitime private (art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ), deoarece trebuie dovedit că o eventuala vătămare a interesului legitim public să decurgă logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.

Examinând sentinţa civilă atacată în raport şi criticile aduse pe calea recursului, se relevă că singurul argument al reclamantului privind motivul pentru care a formulat acţiunea pendinte causae este reprezentat de faptul că s-a produs o vătămare prin "referirile din cuprinsul HCSM nr. 806/2020 la Uniunea Naţională a Barourilor din România şi la Baroul Timiş, inclusiv referirile la conduita şi respectiv la comunicatele din presă ale reclamanţilor."

Un astfel de argument sumar nu poate în niciun caz să constituie o dovadă a existenţei unui interes privat al recurenţilor - reclamanţi şi nu poate fi interpretat nici în mod implicit ca fiind o vătămare a unui interes legitim public.

În plus, chiar dacă implicit o atare evocare ar fi fost făcută, aceasta ar fi trebuit în mod explicit să facă obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum cere expres art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Or, Înalta Curte apreciază că este sarcina probatorie a părţii să aducă argumente şi dovezi cu privire la existenţa unui interes procesual determinat, legitim, născut şi actual sau, după caz, a necesităţii de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, sarcină pe care în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au îndeplinit-o.

Aşa cum s-a arătat anterior, interesul procesual în cauzele din materia contenciosului administrativ este subsumat apărării drepturilor subiective sau intereselor legitime ale persoanelor vătămate, prin acte administrative unilaterale emise de către autorităţile publice, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar vătămarea suferită de reclamanţi nu este prezumată de drept, ci este necesar ca prin acţiunea în contencios administrativ să se facă dovada existenţei acesteia.

De altfel, Înalta Curte reţine că recurenţii - reclamanţi nu întrunesc pendinte condiţiile prevăzute de art. 33 din C. proc. civ., deoarece nu au un interes legitim, persoanele care au interes să atace hotărâri privind apărarea reputaţiei şi independenţei magistraţilor, fiind doar judecătorii sau procurorii care au formulat cereri privind apărarea reputaţiei profesionale sau a independenţei, nicidecum terţele persoane ale căror afirmaţii sau fapte au condus la adoptarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii.

De altfel, este evident că simpla menţionare a recurenţilor Uniunea Naţională a Barourilor din România şi a Baroului Timiş, în calitate de terţe persoane ale căror afirmaţii sau fapte au condus la adoptarea HCSM, nu este de natură să justifice formularea unor solicitări în temeiul Legii nr. 554/2004.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că recurenţii – reclamanţi nu au formulat critici care să fie apte a conduce la reformarea sentinţei civile pronunţate de prima instanţă, aceasta fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză de judecătorul învestit cu soluţionarea pricinii, astfel că soluţia de la fond se impune a fi menţinută în urma controlului judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenţii-reclamanţi Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Timiş, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1410/2022 din 15 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.