Judicial executor’s appeal fails: annulled leniency restored, fines upheld for passing office overhead to debtors.

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată la data de 14 martie 2022, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, sub nr. x/2022, reclamantul Ministerul Justiţiei a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi executorul judecătoresc A. admiterea contestaţiei, anularea Hotărârii nr. 2/28.01.2022, pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, în dosarul nr. x/2022, şi menţinerea sancţiunilor disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 a Consiliul de Disciplină a Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin sentinţa nr. 73 din data de 24 mai 2022, Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 15 iunie 2022, sub numărul de dosar x/2022

Hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus judecăţii

Prin sentinţa nr. 187/CA/2022-P.I. din 26 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, prin reprezentant legal şi Executorul Judecătoresc A., anulându-se Hotărârea nr. 2/28.01.2022, pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti în dosarul nr. x/2022

Pe cale de consecinţă, s-a dispus menţinerea sancţiunilor disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond - Sentinţa nr. 187/CA/2022-P.I. din 26 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia contencios administrativ şi fiscal - a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., pârâtul A. – executor judecătoresc.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul – pârât a susţinut în esenţă că au fost aplicate greşit atât dispoziţiile C. proc. civ. cât şi ale Legii nr. 188/2000.

Noul C. proc. civ. a înţeles să detalieze cheltuielile de executare conform art. 670 alin. (3). Această detaliere face distincţie între onorariul executorului judecătoresc menţionat la pct. 2 al acestui alineat şi cheltuielile efectuate cu ocazia altor acte de executare silită sau alte cheltuieli necesare desfăşurării executării silite (pct. 5,7). Prin separarea celor două categorii leguitorul a înţeles să-i lase executorului judecătoresc onorariul ca şi expresie a efortului intelectual depus de către acesta şi a stabilit celelalte cheltuieli în funcţie de alte criterii care sunt generic menţionate si nu pot fi individualizate datorita multitudinii de posibilităţi care ar genera diverse costuri.

Mai mult, în baza rolului activ menţionat în art. 627 C. proc. civ. executorul judecătoresc este obligat să întreprindă în limitele legii şi de îndată orice acţiune care ar duce la realizarea scopului executării silite. Astfel, prevederea din art. 670 alin. (4) teza I, conform căreia cheltuielile se stabilesc pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, trebuie să aibă o interpretare largă în sensul că dovezile creditorului pot însemna şi simpla cerere de executare prin care şi-a manifestat voinţa de a uza de una sau mai multe modalităţi de executare (mobiliară, imobiliară, poprire etc).

Această viziune amplă este întemeiată pe caracterul practic al executării silite, guvernat de principiul disponibilităţii, care implică acţiunea imediată a executorului, fără să mai aştepte acordul creditorului sau avansarea unor cheltuieli de executare. In concret, executorul judecătoresc trebuie să realizeze acte de executare (popriri, procese-verbale de sechestru etc.) de îndată ce are informaţia necesară.

Încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare poate să cuprindă si cheltuieli care nu au fost avansate de către creditor dar care sunt necesare bunului mers al executării silite si care daca sunt suportate de executorul judecătoresc, în virtutea rolului activ, urmează a fi recuperate si direct de la debitor. In sprijinul acestei afirmaţii, stau si dispoziţiile art. 670 alin. (5) şi (6), dar şi dispoziţiile art. 864 din C. proc. civ., care sunt foarte clare în exprimare.

Mai susţine recurentul că tot legat de mecanismul aplicării art. 650 alin. (5) C. proc. civ. în coroborare cu art. 864 C. proc. civ. este situaţia încasării onorariului cuvenit executorului judecătoresc ca şi componentă a cheltuielilor de executare silită, fiind îndeobşte cunoscute prevederile art. 39 din Legea nr. 188/2000 prin care se consacră dreptul la onorariu al executorului judecătoresc, însă şi obligaţia acestuia de a de a nu condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată a acestuia, ceea ce presupune faptul că onorariul se stabileşte prin încheiere chiar dacă nu a fost încasat în tot sau în parte, urmând a fi incasat, fie potrivit art. 864 C. proc. civ. sau fie 650 al,5 C. proc. civ. Nu se arată nicăieri in lege ca legiuitorul ar face distincţie între modul de încasare a onorariului executorului sau modul de recuperare a cheltuielilor efectuate de acesta.

Tocmai în sprijinul şi completarea art. 670 alin. .5 C. proc. civ. vine obligaţia imputată creditorului de a avansa cheltuielile de executare silita asa cum arata art. 670 alin. l C. proc. civ. In ipoteza in care creditorul nu avansează cheltuielile si totuşi executorul judecătoresc decide sa suporte costurile urmăririi sau parte din acestea, daca nu le poate recupera direct de la debitor le va putea pretinde creditorului, incheierea fiind titlu executoriu.

De altfel, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silita poate fi atacată cu contestaţie la executare atât de către debitor cat si de creditor in condiţiile art. 670 alin. (4) C. proc. civ. care institui si un regim preferenţial in privinţa condiţionării suspendării executării silite de plata vreunei cauţiuni.

Consideră recurentul că nu poate fi primită nici afirmaţia contestatoarei că nu ar fi incluse în cheltuielile de executare silită costurile de formare dosare, de acordare a consultantei în legătura cu constituirea actelor executionale, de fotocopiere si multiplicare acte, cheltuieli arhivistice, cheltuieli cu programe informatice de gestionare dosar, articole de papetarie, plicuri etc. raportat la dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 188/2000, ce consacră dreptul personal al executorului judecătoresc de a fi retribuit pentru serviciul prestat sub forma de onorariu. Onorariul este o formă specială de plată pentru o activitate/munca intelectuală, un drept strâns legat de persoana care are dreptul de a-1 percepe, dar şi raportat la dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 conform cărora "Arhiva activităţii executorilor judecătoreşti este proprietatea statului ...".

Faţă de aceste considerente, completate fiind de normele financiar contabile şi de normele privind crearea, păstrarea si predarea unităţilor arhivistice ale executorului judecătoresc ca si arhive de stat, recurentul arată că se desprinde următoarea concluzie, respectiv că patrimoniul profesional poate include fără a se limita la acestea: spaţiul de birou cu spaţiu de arhiva aferent (nu unităţile arhivistice in sine), mijloace de transport, mobilierul, bunurile necesare exercitării profesiei (computere, fotocopiatoare etc.} şi care implică costuri ce sunt exclusiv în sarcina executorului judecătoresc ca şi liber profesionist şi nu pot fi incluse în cheltuielile de executare silită, respectiv că dosarele de executare silita si unităţile arhivistice (altele decât cele financiar contabile, ex: registre dosare executionale, registre de valori etc.) nu fac parte din patrimoniul profesional al executorului judecătoresc şi nu sunt proprietatea acestuia, ci a statului.

Apreciază astfel ca fiind eronată ideea că orice costuri legate de crearea unităţilor arhivistice proprietatea statului sunt incluse în onorariu, acesta fiind un drept personal al executorului judecătoresc şi odată încasat acest onorariu, după deducerea cheltuielilor profesionale (intretinere birou, salarii, regii, etc.) este supus impozitării şi altor contribuţii financiare obligatorii conform normelor fiscale. Fiind o profesie liberă care se autogestioneaza şi finanţează, nu este posibilă inserarea altor obligaţii de natură financiară faţă de stat decât cele limitativ si expres prevăzute de lege.

Mai susţine recurentul că pe rolul executorilor judecătoreşti au fost şi există dosare de executare silită de ordinul zecilor de mii, în care s-au urmărit şi se urmăresc creanţe infime (ex. facturi de utilităţi, cheltuieli de judecat, contravaloare despăgubiri vignete CNADNR, solduri creanţe cesionate etc), iar în aceste cazuri, ce conţin creanţe des întâlnite situate intre 100 RON - 1000 RON ar însemna ca în raport cu art. 39 din Legea nr. 188/2000 onorariul cuvenit executorului judecătoresc neplatitor de tva, s-ar situa intre valoarea de 10 RON si 100 RON (sume supuse impozitării, contribuţiilor bugetare si profesionale). Daca s-ar merge şi pe ideea ca în acest onorariu ar intra şi costurile de formare dosar, articole papetarie, cheltuieli multiplicare acte, arhivare, păstrare (cel puţin 3 ani de la ultimul act întocmit), predare sau eliminare, s-ar observa că de fapt în aceste cauze nu există nici un drept la onorariu, ci o obligaţie la suportarea unor cheltuieli in favoarea unor terţe persoane, o muncă fara rezultat, impusa sau neretribuită, contrar dispoziţiilor art. 42 din Constituţie.

De asemenea, exista dosare de executare silită în care procedurile sunt derulate pe parcursul unei perioade lungi de timp sau chiar ani si care conţin un volum imens de lucrări, chiar daca onorariul maxim stabilit in raport cu creanţa urmărita este unul relativ modic. Şi in aceste cazuri cheltuielile cu producerea, multiplicarea,arhivarea si păstrarea actelor sunt extrem de costisitoare. Trebuie avut în vedere şi faptul că există cauze cu pluralitate de părţi în care fiecare act întocmit aflat la dosar este expediat acestora alături de titluri executorii, cesiuni, rapoarte, toate in plicuri cu intocmirea de borderouri speciale. Sunt proceduri care trebuie reluate din cauza vicierii acestora fie de către factorul postai fie din motive independente ori necunoscute de executorul judecătoresc. Cuantumul acestor cheltuieli poate fi unul foarte ridicat si creste pe măsura ce pe rolul biroului se afla un număr tot mai mare de unităţi arhivistice aflate in lucru sau in păstrare. Aceste costuri sunt de fapt cheltuieli de creare a unui arhive de stat, sunt strict necesare desfăşurării executării silite si sunt disticte de retribuţia executorului judecătoresc pentru serviciul intelectual prestat.

In acest caz, dacă aceste costuri nu sunt suportate în avans de către creditor, vor trebui sa fie suportate de către executorul judecătoresc pentru a asigura o continuitate a procedurii de executare urmând sa le recupereze asa cum am arătat fie de la debitor fie de la creditor, in calitate de parte obligata aflata in culpa pentru nerespectarea benevolă a obligaţiilor ce-i reveneau sau în calitate de parte interesată în executarea silita, după caz. Daca s-ar merge pe ideea că pentru fiecare cheltuiala ar trebui solicitat în scris creditorului avansarea acesteia si aşteptarea încasarii sumei pentru a putea fi cuprinsa într-o încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare, fără a înainta în procedura urmăririi, s-ar ajunge la încălcarea termenelor procedurale impuse de C. proc. civ. (imperative sau de recomandare) cu consecinţe grave, posibil chiar iremediabile.

De asemenea, recurentul face vorbire şi despre programele informatice utilizate de către executorii judecătoreşti pentru o bună gestionare a cauzelor, arătând că, pentru o mai mare acurateţe si celeritate, gestionarea cauzei şi in format electronic este utilă si necesară în vederea evitării erorilor umane, fiind atât in interesul executării silite cat si al părţilor din punctul de vederea al respectării drepturilor şi intereselor acestora. Ca atare, dacă costul determinat pe dosar al utilizării unui asemenea program este inclus de către executorul judecătoresc în cadrul cheltuielilor necesare desfăşurării executării silite, apreciază recurentul că numai instanţa de executare poate stabili dacă se circumscrie sau nu în sfera acestora, fiind într-adevăr o cheltuiala justificată în legătură cu buna administrare a cauzei şi în legătură directa cu aceasta şi, de aceea, consideră că, după stabilirea de către executorul judecătoresc a cheltuielilor de executare, un rol important revine părţilor în a le aprecia ca fiind necesare, pertinente sau posibile, iar în cazul unor nemulţumiri sa solicite instanţei de executare cenzurarea lor.

În continuare recurentul mai solicită a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 188/2000 şi, faţă de toate considerentele expuse anterior solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză

Intimatul – reclamant Ministrul Justiţiei a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Răspunsul la întâmpinare

Deşi întâmpinarea intimatului –pârât Ministrul Justiţiei i-a fost comunicată recurentului A.- executor judecătoresc, în termenul legal, acesta nu a combătut apărările în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelului completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 13.01.2023 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.02.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, având în vedere că părţile, deşi legal citate, nu s-au înfăţişat la strigarea cauzei şi nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. suspendat judecata recursului, pentru lipsa părţilor.

În continuare, urmare a cererii de repunere pe rol depusă de recurentul -pârât A.-executor judecătoresc, prin Rezoluţia Preşedintelui completului, din data de 13.03.2024 s-a fixat termen pentru discutarea cererii de repunere pe rol, pentru data de astăzi, 14 mai 2024 când, Înalta Curte, având în vedere cererea depusă de recurentul – pârât A. – executor judecătoresc, în temeiul art. 415 alin. (1) C. proc. civ. a repus cauza pe rol şi, luând act de solicitarea aceleiaşi părţi, de judecare a recursului şi în lipsa sa, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ., a declarat dezbaterile închise şi a reţinut cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare invocat, cu apărările din cuprinsul întâmpinării şi cu normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul A. – executor judecătoresc este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, având în vedere considerentele în continuare arătate:

În prealabil, pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de pârâtul A. - executor judecătoresc, Înalta Curte apreciază necesar a puncta aspectele de ordin factual care au condus la pronunţarea hotărârii ce face obiectul controlului judecătoresc:

În fapt, prin acţiunea disciplinară înregistrată sub nr. de dosar x/2018 titularul reclamant Ministerul Justiţiei a solicitat aplicarea sancţiunii disciplinare a amenzii prevăzute de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, faţă de executorul judecătoresc pârât A., sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare " neglijenţa în efectuarea lucrărilor prevăzută de art. 47 lutera e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Oradea a admis în parte acţiunea disciplinară formulată de către Ministrul Justiţiei împotriva executorului A., fiind dispusă aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzută de art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000, respectiv amenda de 500 RON pentru fapta de încălcare a dispoziţiilor legale privind competenţa teritorială a executorului judecătoresc (art. 652 şi 782 Cod procedură civilă) şi amenda de 3.000 RON pentru fapta de încălcare a dispoziţiilor legale privind stabilirea cheltuielilor de executare (art. 670 C. proc. civ.), în total 3.500 RON.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie executorul judecătoresc A..

Prin Hotărârea nr. 2/28.01.2022 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, în dosarul nr. x/2022 a fost admisă în parte contestaţia formulată de executorul A. şi modificată în parte Hotărârea Consiliul de Disciplină a Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Oradea nr. 3/23.11.2018, în sensul admiterii acţiunii disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv "neglijenţă în efectuarea lucrărilor", aplicând executorului judecătoresc în cauză sancţiunea prevăzută de art. 49 lit. c), respectiv amendă în cuantum de 500 RON.

Împotriva Hotărârii nr. 2 a Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti a formulat acţiune în contencios administrativ şi fiscal reclamantul Ministerul Justiţiei, înregistrată initial pe rolul pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar x/2022, apoi, după declinarea competenţei, acţiunea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr unic de dosar, respective nr. x/2022.

Soluţionând acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei, prima instanţă a admis-o şi, pe cale de consecinţă, a anulat Hotărârea nr. 2/28.01.2022 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti în dosarul nr. x/2022, dispunând menţinerea sancţiunilor disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 3/23.11.2018 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Înalta Curte, efectuând controlul judecătoresc, apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reţinând că, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect atât dispoziţiile art. 670 din C. proc. civ., cât şi dispoziţiile Legii nr. 188/2000, criticile recurentului – pârât sub acest aspect neputând fi primite.

Astfel, Înalta Curte aminteşte mai întâi că, în privinţa cheltuielilor de executare, acestea au fost prevăzute de lege în scopul protejării intereselor creditorului, care are dreptul la recuperarea integrală a creanţei şi a cheltuielilor efectuate pentru recuperarea acesteia.

Totodată, aceste cheltuieli, odată recuperate de la debitor, trebuie restituite părţii care le-a efectuat şi nu pot fi reţinute de executorul judecătoresc.

Din dispoziţiile art. 670 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că este cheltuială de executare orice cheltuială care îndeplineşte, cumulativ, fiecare dintre criteriile eliminatorii de mai jos:

1. este dovedită cu documente care constituie documente justificative în condiţiile legii;

2. este efectuată pentru îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită;

3. este avansată/plătită de către partea care a cerut îndeplinirea actului sau activităţii respective.

Neîndeplinirea unuia dintre cele trei criterii legale este de natură să determine neincluderea ei de către executorul judecătoresc în documentul de stabilire a cheltuielilor de executare emis în dosarul execuţional respectiv. Prin urmare, în etapa stabilirii cheltuielilor de executare revine executorului judecătoresc obligaţia de a stabili cheltuielile de executare cu respectarea acestor criterii.

Aceleaşi raţiuni care se regăsesc în cazul cheltuielilor de executare subzistă şi în cazul cheltuielilor de judecată, executarea silită fiind o etapă a procesului civil. Pentru aceleaşi considerente, regula dovedirii cheltuielilor de executare este instituită de legiuitor în art. 670 alin. (4) teza I, în care se prevede, imperativ, că sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii, această normă impunând ca toate sumele reprezentând generic " cheltuieli de executare" să fie dovedite.

Regula este o preluare, în mod corespunzător, a regulii dovedirii cheltuielilor de judecată în faza judecăţii, pentru a putea fi acordate de către instanţă prin titlul executoriu hotărâre judecătorească. Textul instituie regula dovedirii cheltuielilor de executare în faza executării silite, pentru a putea fi acordate de către executorul judecăt oresc prin titlul executoriu încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare.

Având în vedere că instanţa poate acorda doar cheltuielile solicitate şi pentru care s-a făcut, cu acte existente la dosarul cauzei, dovada efectuării şi valorii lor, în mod similar şi executorul judecătoresc trebuie să menţioneze în cuprinsul încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită numai sumele pentru care există dovada efectuării lor.

Raportat la actele şi lucrările dosarului, din conţinutul cărora rezultă că sumele prevăzute cu titlu de cheltuieli de executare nu au fost avansate de creditor, ci au fost recuperate direct de la debitor, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că recurentul – reclamant a încălcat dispoziţiile art. 670 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce prevăd că " 1) Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor."

În acord cu judecătorul de primă jurisdicţie, Înalta Curte reţine că noţiunea de "cheltuielile necesare în acest scop" nu se referă la onorariu, ci la acele cheltuieli indispensabile îndeplinirii actului respectiv, solicitat de parte sau dispus de către executor din oficiu. Textul nu se referă la "cheltuielile de executare", ca în cazul alin. (2), ci la "cheltuieli necesare" îndeplinirii unui anumit act sau activitate, ori care interesează executarea silită, aspect care se circumscrie ipotezei art. 670 alin. (3) pct. 7 teza a II-a, cum ar fi, cu titlu de exemplu: cheltuielile de publicitate a vânzării, onorariul custodelui sau al administratorului-sechestru, costul utilajului de demolare a zidului/gardului, costul întocmirii documentaţiei cadastrale pentru imobile care nu au carte funciară, notarea urmăririi în cartea funciară sau în registrul naţional de publicitate imobiliară.

Referitor la modul de stabilire a cheltuielilor de executare silită, sfera acestora este prevăzută la art. 670 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, sintagma "cheltuiala executorului judecătoresc", ca parte componentă a onorariului său, include costuri de natură logistică a actelor/operaţiunilor efectuate de acesta, respectiv: cheltuieli de înregistrare şi formare dosar de executare; cheltuieli de redactare adrese; cheltuieli de emitere adrese poprire; cheltuieli emitere somaţii; cheltuieli de întocmire proces-verbal de îndeplinire a procedurii; cheltuieli de întocmire proces-verbal de distribuire sumă; cheltuieli de arhivare dosar de executare; cheltuieli întocmire încheiere de deschidere dosar de executare, cost program informatic, etc.

Relevante sunt în acest caz dispoziţiile art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, ce prevăd că la stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea şi valoarea actului, precum şi răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului – pârât, Înalta Curte reţine că, în cadrul cheltuielilor de executare nu se pot include cheltuieli legate de formare dosare, fotocopiere şi multiplicare acte, cheltuieli cu programe informatice de gestionare dosar, articole de papetărie, plicuri, sau alte costuri pentru activităţi care, prin natura lor intră în sfera atribuţiilor executorului, cheltuielile necesare organizării şi funcţionării biroului executorului judecătoresc nefiind legate în mod nemijlocit de desfăşurarea executării silite, astfel că nu pot fi puse în sarcina debitorului urmărit.

Costurile de fotocopiere şi multiplicarea actelor au un regim juridic diferit, în sensul că pot fi percepute şi încasate numai când serviciul este solicitat de o parte din dosar, în interes propriu sau de instanţa de judecată. În niciun caz executorul nu poate stabili costuri suplimentare pentru activităţi care sunt de esenţa exercitării atribuţiilor sale de serviciu, pentru care este remunerat sub forma onorariului, în condiţiile art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, cheltuielile arhivistice, cele privind programe informatice de gestiune a dosarelor sau articolelor de papetărie nu pot fi incluse, sub nicio formă, în sfera cheltuielilor de executare silită imputabile debitorului sau, după caz, creditorului. Astfel, cheltuielile arhivistice se înscriu în ipoteza art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, cu modificările şi completările ulterioare, fiind absorbite de onorariu, iar achiziţionarea şi întreţinerea programelor informatice nu reprezintă o obligaţie de serviciu, ci o opţiune a executorului în scopul de a-şi simplifica activitatea, astfel încât astfel de costuri reprezintă cheltuieli voluptorii, care nu pot fi recuperate de la debitor, ci trebuie suportate numai de către executorul judecătoresc.

Cu privire la necesitatea includerii în cheltuielile de executare a costurilor ocazionate de utilizarea unor programe informatice utilizate de executorul judecătoresc pentru buna gestionare a cauzelor şi Înalta Curte reţine că aceasta nu este o cheltuială necesară executării silite, deoarece executorul judecătoresc are obligaţia de a emite actele de executare şi în lipsa acestor programe, iar posibilitatea acestuia de a achiziţiona astfel de programe în scopul reducerii volumului de muncă sau a altor cheltuieli cu angajaţii este o opţiune a sa şi nu o obligaţie, astfel că nu poate fi imputată debitorilor.

A aprecia că aceste cheltuieli logistice ar trebui imputate debitorului ar însemna, pe de o parte, a admite că executorul judecătoresc poate adăuga la lege în mod discreţionar, prin extinderea sferei de aplicare a a art. 670 alin. (3) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că acesta nu răspunde nicicum pentru fapta sa, întrucât, în cazul formulării contestaţiei la executare, raporturile procesuale sunt stabilite între părţi, iar executorul judecătoresc nu este parte în acel dosar.

Pe de altă parte, deşi este adevărat că împotriva oricărui act de executare, deci inclusiv împotriva încheierii prin care s-au stabilit cheltuielile de executare, oricare ar fi natura lor, partea interesată poate formula contestaţie la executare, în măsura în care consideră că aceste cheltuieli sunt peste limitele prevăzute de lege, nu trebuie neglijate nici dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, cu completările şi modificările ulterioare şi art. 627 alin. (1) C. proc. civ. ce prevăd că "Activitatea executorilor judecătoreşti se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială", respectiv că " În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate", chiar dacă părţile din dosarul execuţional nu apelează la contestaţia la executare pentru a-şi apăra unele drepturi şi interese.

Nici cheltuiala privind comunicarea actelor de procedură prin agentul procedural al executorului judecătoresc nu poate fi inclusă în cadrul cheltuielilor de executare, comunicarea actelor de procedură fiind o atribuţie ce face parte din instrumentarea dosarului execuţional şi nu poate fi stabilită o altă cheltuială, separată de aceasta, dacă executorul judecătoresc optează ca respectivele comunicări să fie efectuate prin agentul procedural angajat al executorului judecătoresc.

De asemenea, Înalta Curte constată că, raportat la operaţiunea juridică intitulată de recurentul – pârât" "consultaţii în legătură cu constituirea actelor execuţionale", prevăzută la pct. 14 din Anexa 1 din OMJ nr. 2550/C/2006, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta reprezintă o operaţiune extraexecuţională cu regim juridic distinct de executarea silită, motiv pentru care onorariul perceput pentru aceasta nu poate fi recuperat de la debitor în cadrul executării, astfel cum în mod greşit a procedat recurentul -pârât.

Legiuitorul a prevăzut această activitate ca o simplă consultaţie juridică oferită de executor unui justiţiabil în vederea lămuririi acestuia cu privire la cadrul legislativ al executării silite, modul de desfăşurare al acesteia, documentele necesare pentru formarea dosarului execuţional.

Aşadar, în mod corect prima instanţă şi-a însuşit poziţia reclamantului ce a reţinut că sumele definite generic "cheltuieli de executare", fără a fi avansate de creditor, şi fără a fi dovedite, constituie, atât o pagubă cauzată debitorilor, cât şi un venit la care executorul judecătoresc nu este îndreptăţit, similar cu onorariul, dar care, spre deosebire de acesta din urmă, nu este fiscalizat. Prin urmare, cheltuielile arătate îmbracă forma unui onorariu deghizat (şi nefiscalizat), care dublează, practic, în mod nelegal, onorariul propriu-zis.

Înalta Curte constată astfel că instanţa de fond a făcut o amplă analiză a chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii în prezenta cauză, ajungând la convingerea că recurentul – pârât, în calitate de executor judecătoresc, a încălcat dispoziţiile privind obligaţiile profesionale ce revin executorului judecătoresc, criticile recurentului – pârât nefiind apte a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului – pârât sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 670 din C. proc. civ., dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul A. – executor judecătoresc, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. – executor judecătoresc împotriva sentinţei nr. 187/CA/2022 – P.I. din data de 26 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 mai 2024.