Appeals against denial of insurance fund late-payment penalties dismissed, confirming no recoverable damages due to unresolved principal claim

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, la data de 09.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul De Garantare a Asiguraţilor coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să se dispună:

1. obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

2. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să fie obligat FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/11/2016 constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA14/2011 - 2137.6 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1111 pronunţată la data de 02.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârât, ca neîntemeiate.

A respins acţiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi rejudecarea pe fond a cauzei în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligării FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în principal în penalităţi de întârziere, iar în subsidiar dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În motivarea recursului, partea recurentă-reclamantă a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare a trage sancţiunea nulităţii, respectiv a dispoziţiilor legale de la art. 395 alin. (1) şi art. 426 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, a susţinut că hotărârea prime instanţe nu cuprinde motivele pe care sprijină, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În speţă sunt îndeplinite condiţiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită; fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Aşadar, argumentaţia primei instanţe contravine flagrant normelor legale şi principiilor ce stau la baza angajării răspunderii civile delictuale şi a regulilor după care se stabileşte răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

1. Existenţa unui act administrativ nelegal - fapta ilicită a autorităţii

A., în calitate de creditor de asigurare, urmare a deschiderii procedurii falimentului faţă de B. S.A. (în continuare "B."), în temeiul art. 14 din Legea 213/2015, a formulat o cerere de plată pe care a transmis-o FGA.

Cu privire la cererea de plată, potrivit art. 12 alin. (2), (3) şi (4) din Legea 213/20153, FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor incidente.

Acele creanţe de asigurare instrumentate de FGA erau creanţe invocate împotriva B., în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015, trebuia să se facă cu respectarea cadrului aplicabil asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ, acţiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018

Prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală.

Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la plata despăgubirilor către aceasta.

Este evident că în speţă există un act administrativ nelegal - respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 - act care reprezintă soluţionarea cererii de plată a A. dată de către FGA. Or, tocmai acest act administrativ nelegal reprezintă fapta ilicită a autorităţii, faptă ilicită care reprezintă prima condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

2. Consideraţii cu privire la culpa autorităţii - a doua condiţie a angajării răspunderii civile delictuale

În ceea ce priveşte culpa FGA, şi aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să respingă, iniţial, cererea de plată prin interpretarea şi aplicarea greşită a legii, şi astfel să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanţele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor. Aceasta în condiţiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraţilor în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcţioneze şi să îi protejeze chiar în condiţiile în care anumiţi asigurători ar intra în procedura falimentului.

A invocat art. 1357 alin. (1) din C. civ. şi a susţinut că săvârşirea cu vinovăţie a faptei rezultă din simplul fapt al nerespectării exigenţelor impuse de Legea nr. 213/2015, exigenţe care, contrar raţionamentului primei instanţe, sunt suficient de clare pentru ca o persoana juridică care prestează servicii de interes public cum este FGA-ul să le înţeleagă şi să le aplice în exercitarea atribuţiilor sale. Aşadar, culpa în executarea obligaţiilor se deduce din simpla materialitate a faptei.

Mai mult, legea contenciosului administrativ (art. 8 şi 19 din Legea 554/2004) consacră clar şi neechivoc dreptul persoanei vătămate într-un drept al său sau interes legitim de a obţine nu numai anularea actului ci şi la repararea prejudiciului cauzat prin acel act. Legea contenciosului administrativ, însă, nu impune, ca şi condiţie pentru repararea prejudiciului ca Autoritatea să fi acţionat cu intenţie la emiterea actului administrativ cu încălcarea normelor legale, singura condiţie impusă fiind aceea să existe un act administrativ nelegal şi acesta să fi cauzat prejudicii.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi primate susţinerile primei instanţe în sensul că deşi autoritatea a interpretat greşit normele legale şi a emis un act administrativ nelegal, acesteia nu îi poate fi imputată vreo culpă. Cu alte cuvinte, prima instanţă susţine că şi dacă autoritatea greşeşte şi emite acte administrative nelegale, acest fapt nu îi poate fi imputat. Este astfel contrazisă însăşi esenţa acţiunii în contencios administrativ, prima instanţă susţinând că şi dacă actul administrativ a fost declarat nelegal, autoritatea nu poate fi obligată la plata de despăgubiri, nu poate fi obligată la repararea prejudiciului cauzat prin actul nelegal. Mai precis, instanţa susţine că tot cel vizat de actul administrativ nelegal trebuie să suporte prejudiciul.

În consecinţă, culpa autorităţii care are obligaţia legală de a-şi exercita atribuţiile cu respectarea strictă a legii la emiterea unui act administrativ nelegal este incontestabilă, fiind astfel îndeplinită în speţă şi această condiţie pentru angajarea răspunderii FGA.

4. Consideraţii cu privire la existenţa prejudiciului

A invocat art. 1535 C. civ. 2009 şi a precizat că, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege (i.e. dobânda legală sau alt cuantum anume prevăzut de lege).

FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, dreptul A. la plata accesoriilor există şi are un caracter cert.

3. Consideraţii cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu

Prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri. Cauza prejudiciului, ce a determinat întârzierea în plata despăgubirilor este evident modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018.

Faţă de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018 FGA a procedat la analiza pe fond şi plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluţionat de la bun început cererea de plată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat.

Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, actul administrativ anulat ca nelegal, şi prejudiciul suferit de A., lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită, există un incontestabil raport de cauzalitate.

Pe cale de consecinţă, este evident că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare solicitate, susţinerile primei instanţe în sensul că nu a fi îndeplinite condiţiile unei astfel de acţiuni apărând ca lipsite de bază legală.

În considerarea celor de mai sus, a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, iar rejudecând cauza, să se admită acţiunea precizată şi să fie obligat FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, pe cale de excepţie, iar în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, a arătat că cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestata în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin decizia pronunţată de ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civila nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Astfel, prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cat si obligaţia FGA de analizare a cererii de plata si de efectuare a plăţii, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

În consecinţă, a susţinut că se impune casarea sentinţei recurate şi, după rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, acelaşi recurent-pârât a precizat că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat faptul ca acţiunea de faţă ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004. Astfel, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Raţionamentul instanţei de fond, în sensul că recurenta-reclamanta a fost în imposibilitate de a cunoaşte întinderea prejudiciului accesoriu până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 (dosar nr. x/2018, soluţionat definitiv prin respingerea recursurilor declarate atât de A. cât şi de FGA, la data de 13.10.2021), nu corespunde realităţii, deoarece însăşi recurenta-reclamanta a solicitat prin cererea modificatoare, acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată până la data plăţii efective a debitului.

Or, este evident că, la data de 13.10.2021, a fost soluţionată în mod definitiv contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 28.10.2021, FGA a efectuat în tot plata despăgubirii urmare a analizării pe fond a cererii, cererea modificatoare fiind formulată de către recurenta-reclamanta cu mult înainte, respectiv la data de 25.06.2021, motiv pentru care, în mod greşit instanţa a reţinut că la data formulării cererii modificatoare, dreptul pretins privind accesoriile era actual.

Astfel, reclamanta cunoştea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016.

Considerentele instanţei de fond cu privire la faptul că A. a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 03.05.2018, data emiterii deciziei FGA nr. 14452, este nereală, având în vedere că inclusiv reclamanta a solicitat aceste prejudicii începând cu a 31-a zi următoare celei la care a depus cererea de plată la FGA.

De asemenea, este nereala susţinerea reclamantei ca prezenta acţiune nu putea fi depusa înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti in materia acestui tip de cereri, ori de pronunţarea Deciziei nr. 29/2020 a ÎCCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acţiune a fost depusa înainte de soluţionarea definitiva a dosarului nr. x/2019, si anume data de 31.03.2021, si, pe de alta parte, Decizia interpretativă a ÎCCJ data in RIL nr. 22/2019 menţionează clar ca pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie speciala si nu poate fi legata in mod indisolubil de acest moment, relevanta fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia sa cunoască prejudiciul si întinderea sa.

In speţa, reclamanta cunoştea existenta si întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea in termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plata nr. x/11.03.2016, acesta fiind termenul la care pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererea de plata.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordarea despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situaţii a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Chiar daca s-ar aprecia ca, întrucât despăgubirile solicitate constau in penalităţi/dobânzi care se calculează zi după zi, data începerii termenului de prescripţie pentru fiecare in parte este data scadentei fiecărei prestaţii în parte. După împlinirea termenului de prescripţie de 1 an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalitati.

Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate in condiţiile art. 1, 8 si 19 din Legea 554/2004, având in vedere raţionamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferita de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia sa o cunoască de la care curge acest termen de prescripţie.

Prin urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele doua situaţii a început sa curgă conform celor stabilite mai sus si s-a împlinit un an mai târziu.

Totodată, a susţinut că în mod greşit a fost respinsă la fondul cauzei excepţia lipsei de interes faţă de natura acţiunii in despăgubiri care nu poate depăşi ceea ce s-a statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal.

Pe fondul cauzei, a precizat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

Întreaga reglementare a acţiunii în contencios administrativ atrage concluzia potrivit cu care acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată pe cale separată, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, tot în legătură cu acest aspect, în lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, A. se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care însă nu au făcut obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Faţă de faptul ca FGA nu este un asigurător si nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, că FGA este obligat sa se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi că legiuitorul a obligat FGA sa analizeze si să instrumenteze dosarele de dauna, ceea ce a dispus şi instanţa de fond, conduce la ideea că se impune casarea sentinţei recurate cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi, analizând excepţiile, să se respingă acţiunea formulată de A. pe cale de excepţie, iar pe fond, să se respingă ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca nefondat.

Recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate de reclamantă, ca nefiind fondată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

II.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte reţine că este nefondat.

Astfel, se observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează, deopotrivă, nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. S.A. a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile legale de la art. 395 alin. (1) şi art. 426 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la deliberarea în secret şi la redactarea hotărârii. Aceste critici ale recurentei – reclamante au la bază argumentaţia primei instanţe, pe care a regăsit-o, în mod similar, în motivarea dosarului aceleiaşi instanţe de judecată înregistrat sub nr. x/2021.

Înalta Curte reţine că existenţa într-un alt dosar a unei motivări similare, în condiţiile în care cele două dosare au obiect identic, cum este cazul speţei la care se raportează recurenta-reclamantă, nu conduce la ideea că dezbaterile au avut caracter nesecret sau că hotărârea din prezenta cauză a fost redactată de un alt judecător decât cel care a pronunţat sentinţa civilă atacată.

Faptul că judecătorul fondului şi-a însuşit raţionamentul expus şi de un alt coleg la soluţionarea unei pricini nu reprezintă o încălcare a normelor de procedură referitoare la secretul dezbaterilor sau la neredactarea hotărârii de judecătorul care a pronunţat-o ci constituie o respectare a practicii deja constituite la nivelul acelei instanţe asupra problematicii de drept din speţele care au caracter repetitiv(respectiv dosarele cu A.).

Prin urmare, criticile recurentei – reclamante nu pot conduce la casarea sentinţei, nefiind vorba de nerespectarea unor norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Prin urmare, se reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul invocat de recurenta – reclamantă.

În continuare, referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin textul amintit, legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă sens în care sentinţa civilă atacată poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar pe calea prezentului demers procedural.

Totodată, mai reţine Înalta Curte că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, aşa cum s-a statuat şi în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Prin urmare, aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat şi va fi respins ca atare.

Înalta Curte constată că recurenta – reclamantă în dezvoltarea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine că prima instanţă a încălcat dispoziţiile legale de la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015; art. 1357 C. civ. şi art. 1535 din acelaşi cod.

Înalta Curte aminteşte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că argumentul de nelegalitate este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Astfel fiind, condiţia esenţială pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Înalta Curte reţine că pentru perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condiţiile în care prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat despăgubiri, acestea nu se pot acorda deoarece temeiul de drept invocat implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) şi momentul plăţii efective de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că la termenul de judecată de la data de 27 octombrie 2023 s-a amânat cauza pentru a da posibilitatea recurentei – reclamante să facă dovada eventualei plăţii cu privire la creanţa pretinsă prin cererea de plată şi în raport de care s-a solicitat prin cererea adiţională dobânzi/penalitati.

Ulterior acestui moment procesual, recurenta – reclamantă a înaintat la dosarul cauzei o precizare prin care a menţionat că nici până la data întocmirii respectivei precizări nu a fost achitat debitul principal.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că recurenta – reclamantă a solicitat aceste penalităţi de întârziere şi dobânda legală pentru soluţionarea cu întârziere a cererii de plată de către pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR însă, ca urmare a constatării nelegalităţii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, decizie care a fost atacată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018 şi care a fost invalidată de instanţa de judecată, cu obligarea pârâtului la reanalizarea pe fond a cererii de plată. Prin urmare, prejudiciul la care se raportează reclamanta când solicită plata penalităţilor de întârziere şi a dobânzii legale, nu este unul cert de vreme ce cererea de plată formulată de către parte nu a fost soluţionată pe fond şi nu rezultă că reclamanta era îndreptăţită la acordarea despăgubirilor aşa cum au fost solicitate iniţial.

Totodată, Înalta Curte constată că, în analiza cererii de plată, recurentul-pârât şi prima instanţă au reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi dobânda legală în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme prejudiciul din cauză nu este cert, cererea de plată a reclamantei nefiind soluţionată pe fond.

Aşa cum se poate constata, din construcţia normei legale de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta reprezintă o variantă alternativă a părţii vătămate de a solicita, dacă nu a cerut împreună cu acţiunea în anularea actului pretins vătămător, pe cale separată, despăgubirile generate de emiterea unui act administrativ nelegal.

Pe cale de consecinţă, de fiecare dată, la baza unei acţiuni întemeiate pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie o decizie definitivă a unei instanţe de judecată prin care să se constate caracterul nelegal al unui act administrativ emis de o autoritate publică sau refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept sau un interes legitim.

Într-adevăr, condiţia premisă a promovării acţiunii de faţă, aceea a existenţei unui act administrativ constatat vătămător, este îndeplinită, decizia emisă de pârât prin care fusese respinsă cererea de plată a reclamantei, a fost desfiinţată prin hotărâre judecătorească definitivă şi a fost obligat pârâtul să soluţioneze cererea de plată pe fond.

Cu toate acestea, prejudiciul suferit de către reclamantă nu este unul cert de vreme ce nu rezultă că aceasta ar fi îndreptăţită la acordarea sumei de bani pretinsă în cererea de plată iniţială. Oricum ar fi, ca urmare a reanalizării pe fond a cererii de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR va emite noi decizii de soluţionare prin care va stabili care sunt sumele la care este îndreptăţită reclamanta. Abia la acel moment prejudiciul va deveni cert şi reclamanta va putea, cu adevărat, să cuantifice penalităţile de întârziere şi dobânda legală pentru lipsa de folosinţa sumelor de bani.

În continuare, legătura de cauzalitate dinte prejudiciu şi faptă nu există, deoarece prin anularea actului administrativ nu s-a stabilit existenţa dreptului reclamantei la despăgubirile pretinse, ci doar dreptul ca solicitarea acesteia să fie analizată pe fond. Prin urmare, daunele pretinse nu au legătură cu actul administrativ anulat.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a dobânzilor penalizatoare în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, şi aceasta este neîntemeiată în condiţiile în care în cauză nu se pune problema unei evaluări legale a prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani solicitate prin cererea de plată, câtă vreme nu este încă cert dacă suma solicitată prin cererea de plată va fi sau nu acordată în întregime sau în parte de pârât.

În concluzie, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului formulat de recurenta-reclamantă.

II.2. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), Înalta Curte constată prin cererea de recurs acesta a criticat modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiilor inadmisibilităţii, prescripţiei şi lipsei de interes, dar şi soluţia cu privire la fondul problemei de drept deduse judecăţii.

Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile sale fiind circumscrise motivului de casare ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel că analiza instanţei de control judiciar se va efectua doar pe acest aspect al interpretării/aplicării greşite a legii în cauză.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, criticile părţii recurente-pârâte sunt nefondate, în condiţiile în care potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).", iar potrivit art. 11 alin. (2) din acelaşi act legislativ "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.".

Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

De manieră eronată invocă recurentul-pârât aspecte privind competenţa sa exclusivă de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, câtă vreme acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă, ca urmare a cererii adiţionale, avea ca obiect acordarea unor despăgubiri pretinse potrivit art. 1 alin. (1) raportat la art. 19 din Legea nr. 554/2004 ulterior anulării definitive a actului administrativ emis de FGA în soluţionarea cererii de plată ce a fost formulată în procedura administrativă.

Or, aparţine instanţei de contencios administrativ competenţa generală de soluţionare a unei astfel de acţiuni subsecvente în "repararea pagubei" prin acordarea unor despăgubiri.

În aceste condiţii, procedura administrativă descrisă de recurentul-pârât nu este de natură să argumenteze o inadmisibilitate a acţiunii analizate, existând în antecedenţa procesului de faţă o hotărâre judecătorească definitivă privind anularea unui act administrativ emis de FGA, în legătură cu care sunt formulate ulterior pretenţiile pecuniare ale recurentei-reclamante.

Altfel spus, obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de societatea A. S.A. şi admisă de prima instanţă, nu este reprezentat de acele despăgubiri solicitate în procedura administrativă de aceasta din urmă, spre a exista relevanţa conferită de recurentul-pârât normelor Legii nr. 213/2015.

Cum sumele litigioase constituie despăgubiri pretinse în condiţiile art. 1 alin. (1) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu exista vreo obligaţie legală a recurentei-reclamante de a fi adresat în prealabil vreo cerere de plată către partea recurentă-pârâtă, pentru ca aceasta din urmă să emită o decizie care să fie apoi dedusă controlului judecătoresc.

Dimpotrivă, acţiunea în discuţie prezintă caracter subsecvent cererii prin care a fost anulată decizia FGA iniţială, înscriindu-se în premisa esenţială a contenciosului administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 – "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată." – fiind corespunzătoare ultimei teze a normei legale.

După cum a arătat în mod corect prima instanţă, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească prin hotărârea definitivă pronunţată în precedent, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaştea existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta-recurentă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, presupunând că reclamanta-recurentă ar fi învestit în precedent Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât şi de plată a debitului principal plus dobândă legală, soluţia în legătură cu pretenţiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanţa principală însăşi nu a fost analizată de către instanţa respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei pretinse, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă-recurentă ar fi fost îndreptăţită la acordarea accesoriilor.

Or, în mod legal a argumentat Curtea de Apel Bucureşti că ar fi excesiv a conchide în procesul de faţă că este inadmisibilă acţiunea modificată a reclamantei vizând acordarea despăgubirilor, din moment ce instanţa iniţial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deşi a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat şi la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanţa principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei.

Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata-reclamantă la data de 08.03.2021 şi modificată la data de 28.06.2021. Prin cererea modificatoare, recurenta - reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/03.11.2016.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluţionată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Or, atât timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/2016.

În acest context, dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 1080,69 RON, plata sumei aferente acestei cereri de plată nefiind efectuată.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine nici vreo tardivitate a cererii de chemare în judecată, formulate la data de 09.04.2021, şi nici prescrierea dreptului la acţiune.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

Mai mult, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019 s-a admis recursul în interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Altfel spus, nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind o creanţă – dobândă legală – care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 1080,69 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

Nu este pertinentă pentru susţinerea pretinsei tardivităţi a acţiunii nici referirea la termenul instituit de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 pentru contestarea deciziei FGA, deoarece acţiunea de faţă nu priveşte anularea unui astfel de act administrativ, ci un efect juridic al hotărârii judecătoreşti definitive de anulare a actului respectiv.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, Înalta Curte constată că această excepţie a fost în mod corect respinsă, câtă vreme obiectul acţiunii a fost modificat printr-o cerere ulterioară, reclamanta A. solicitând plata despăgubirilor conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar nu obligarea pârâtului FGA la soluţionarea cererii sale de plată, astfel cum ceruse prin acţiunea iniţială, reclamanta având interes în obţinerea de penalităţi şi dobânzi, ce nu au fost achitate.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acesta a susţinut în esenţă faptul că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată este corectă însă doreşte să se respingă acţiunea pe cale de excepţie, iar nu pe fond.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei ce se va stabili după soluţionarea cererii de plată, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 şi până la data plăţii efective.

Raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a plăţii sumelor cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

Cu toate acestea, în raport de cele expuse şi la analiza cererii de recurs a reclamantei, faţă de împrejurarea că nu a fost stabilită cu certitudine în patrimoniul acesteia din urmă creanţa solicitată prin cererea de plată, instanţa nu poate pe calea prezentului demers procesual să procedeze la acordarea de dobânzi sau penalităţi aferente sumelor înscrise în cererea de plată iniţială.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către aceştia, faţă de împrejurarea că nici la momentul de faţă nu s-a făcut de către recurenta – reclamantă dovada în patrimoniul său a creanţei principale, în raport de care să fie calculate accesoriile solicitate în dosarul de faţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1111 din 2 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal şi recursul incident declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1111 din 2 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.