FGA Rejection Annulled; 90-Day Compensation Filing Deadline Met, Claim Remanded for Merits Decision

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.04.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

- în principal, constatarea nelegalităţii Deciziei nr. 25933/29.03.2021 şi anularea în tot actul administrativ contestat, iar admiţând cererea de plată a despăgubirii formulată de reclamant şi obligarea pârâtului la emiterea unei Decizii de plată a sumei de 32.000 RON daune morale şi 100 RON lunar, prestaţie periodică.

- în subsidiar, obligarea pârâtului la plata a sumei de 32.000 RON daune morale şi 100 RON lunar, prestaţie periodică.

- suportarea de către pârât a cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 4945 din 07 septembrie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 23.09.2021, sub nr. x/2021.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 777 din data de 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului, în sensul admiterii acţiunii prin care s-a solicitat anularea în tot a actelor administrative contestate, având în vedere soluţionarea prezentului litigiu de către instanţa de fond cu încălcarea prevederilor art. 20 din Norma ASF nr. 24/2019, raportat la art. 14 din Legea nr. 213/2015. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat instanţei obligarea intimatului - pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în scopul soluţionării cauzei.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi evocarea prevederilor art. 20 din Norma ASF nr. 24/2019, coroborate cu cele ale art. 2, art. 6 alin. (1) şi art. 6 indice l din Ordonanţa nr. 27/30.01.2002, recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că, în raport şi de formularea cererii de plată înregistrată pe rolul B.A.A.R., a exercitat dreptul la despăgubiri în termenul legal de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015, sancţiunea decăderii fiind, astfel, greşit reţinută. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Printr-un alt set de critici, recurentul a arătat că în practica F.G.A., pentru introducerea cererii de plată, este necesară depunerea hotărârii judecătoreşti cu menţiunea "definitivă", iar un astfel de aspect are natura juridică a unui impediment obiectiv în exercitarea dreptului de a formula cererea într-un termen de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti exhibate drept titlu de creanţă. Acest impediment obiectiv afectează, în opinia recurentului, curgerea termenului de decădere de 90 de zile reglementat de norma A.S.F. nr. 24/2019, prevederile normei neputând fi interpretate într-o manieră care ar echivala cu reducea termenului de exercitare a dreptului de formulare a cererii de plată.

Recurentul-reclamant a apreciat că dreptul său de a formula cerere de plată nu putea fi exercitat pe cale directă, necontencioasă, începând cu data de 05.10.2020, având în vedere condiţia depunerii unui act doveditor al hotărârii definitive, decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 fiind comunicată la data de 28.10.2020.

Făcând trimitere la hotărârile pronunţate de instanţe în alte cauze având drept obiect verificarea legalităţii deciziilor FGA de respingere ca tardive a cererilor de plată formulate de alte părţi civile ale dosarului penal, recurentul-reclamant a mai arătat că, din perspectiva naturii creanţei sale, de drept câştigat prin hotărâre judecătorească reprezentând titlu executoriu, termenul de decădere nu poate curge în nicio situaţie anterior dobândirii caracterului exigibil al dreptului supus decăderii, astfel că termenul de 90 de zile nu putea curge de la data de 05.10.2020, ci de la data de 28.10.2020. În acest sens, recurentul a opinat că cererea adresată F.G.A. la data de 13.01.2021 a fost formulată în termen, Decizia FGA fiind netemeinică şi nelegală.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi legal citat, intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei s-a fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin cererea de plată formulată la data de 13.01.2021, conform dovezii de comunicare având nr. x, recurentul-reclamant A. (alături de alte persoane) a solicitat intimatului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA") achitarea sumelor ce au fost acordate acestora, în calitate de părţi civile, în dosarul nr. x/2017, prin sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu, definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 a Curţii de Apel Galaţi, urmare accidentului de circulaţie din data de 04.10.2015, produs din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la B..

Cererea de plată a fost înregistrată de FGA prin atribuirea unui număr de înregistrare distinct pentru fiecare petent, astfel cum rezultă din Informarea emisă de FGA sub nr. x/26.01.2021, în cazul recurentului-reclamant fiind acordat nr. de înregistrare 766/19.01.2021.

Prin decizia nr. 25933/29.03.2021, emisă de intimatul - pârât FGA în soluţionarea cererii de plată, solicitarea reclamantului a fost respinsă, cu motivarea că nu a fost respectat termenul legal pentru depunerea sus indicatei cereri, iar legalitatea acestui acte administrativ a fost confirmată de prima instanţă.

Prin argumentaţia expusă în memoriul de recurs, chestiunea de drept supusă analizei instanţei de control judiciar priveşte, în esenţă, modalitatea de calcul a termenului de 90 de zile stabilit de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune a fi subliniat faptul că, prin sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 a Curţii de Apel Galaţi, în considerarea accidentului de circulaţie indicat anterior, au fost stabilite daune morale şi prestaţii periodice în beneficiul unui număr multiplu de părţi civile, printre care s-au numărat recurentul-reclamant din cauza pendinte şi numiţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O.. Astfel, în considerarea aceluiaşi titlu de creanţă (sentinţa penală nr. 150/13.11.2019) persoanele indicate mai sus au formulat aceeaşi cerere de plată din de 13.01.2021 (înregistrată de FGA la data de 19.01.2021). În privinţa antereferitelor persoane, cererile de plată astfel înregistrate au fost respinse prin Deciziile FGA nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021,nr. 26330/17.05.2021, nr. 26333/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26321/14.05.2021, nr. 26332/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021 şi nr. 26322/14.05.2021, reţinându-se tot tardivitatea acesteia.

Instanţa de control judiciar constată că, prin sentinţa civilă nr. 436 din 9 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat deciziile FGA nr. 26321/14.05.2021, nr. 26322/14.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26324/14.05.2021,nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26330/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021, nr. 26332/17.05.2021 şi nr. 26333/17.05.2021.

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal din dosarul nr. x/2021 a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023, prin care a fost respins recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 436 din 9 martie 2022, ca nefondat.

În considerentele deciziei civile nr. 1315 din 8 martie 2023, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că, în raport de prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi de faptul că reclamanţii din dosarul nr. x/2021 au intrat în posesia hotărârilor judecătoreşti legalizate abia la data de 18.01.2021 (aspect calificat prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 ca reprezentând motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ.), nu se poate reţine culpa acestora în depăşirea termenului de depunere a cererii de plată, în condiţiile în care au formulat cerere de chemare în judecată şi au obţinut documentele justificative legalizate necesare depunerii cererii de plată, cu atât mai mult cu cât, anterior, respectiv la data de 21.12.2020, aceştia s-au adresat cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcţionată către autoritatea competentă să o soluţioneze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Din dosarului instanţei de fond rezultă că cererea de plată din data de 21.12.2020 adresată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a avut drept petenţi nu doar pe reclamanţii din dosarul nr. x/2021, ci şi pe recurentul-reclamant din cauza pendinte, iar din înscrisurile aflate la filele x ale dosarului Tribunalului Bucureşti reiese că şi acesta din urmă a intrat în posesia hotărârii judecătoreşti legalizate tot la data de 18.01.2021.

Având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 436 din 9 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, altor persoane menţionate în sentinţa penală nr. 150/13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Panciu, li s-a recunoscut formularea în termen a cererii de plată adresată FGA, Înalta Curte apreciază că soluţia pe care o va da recursului de faţă trebuie să ţină seama de decizia nr. 1315 din 8 martie 2023, întrucât, prin pct. 37-39 ale Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (Cererea nr. 30.658/05) şi publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, s-a statuat în următorul sens:

37. Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII).

38. În cauză se constată că Înalta Curte de Casaţie se află la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.

39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării, este în sine contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). În loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Păduraru, citată mai sus, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).

În raport de toate aceste aspecte, dată fiind identitatea titlului de creanţă ce stă la baza cererii de plată, precum şi circumstanţele de fapt asemănătoare celor din dosarul nr. x/2021, Înalta Curte, în exercitarea rolului său evidenţiat în hotărârea CEDO menţionată anterior, consideră că, în scopul respectării principiului securităţii juridice, se impune a fi considerate fondate criticile de nelegalitate subsumate de recurentul-reclamant din cauza pendinte motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greşita reţinere, atât de către prima instanţă, cât şi de către intimatul – pârât FGA, a intervenirii sancţiunii decăderii recurentului-reclamant din dreptul de a formula cererea de plată privind creanţele de asigurare născute din sentinţa penală nr. 150/13.11.2019 pronunţată de Judecătoria Panciu.

Totodată, reţinând că recurentul-reclamant a intrat în posesia hotărârii judecătoreşti legalizate abia la data de 18.01.2021, Înalta Curte constată acesta reprezintă un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine culpa acestuia în depăşirea termenului de depunere a cererii de plată, cu atât mai mult cu cât s-au adresat la data de 21.12.2020 cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcţionată către autoritatea competentă să o soluţioneze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Drept urmare, cererea de plată a fost formulată în termen, motiv pentru care se impune casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul anulării deciziei nr. 25933/29.03.2021 emise de pârâtul FGA, prin care cererea de plată depusă la data de 13.01.2021 de recurentul-reclamant a fost respinsă ca tardivă.

În ceea ce priveşte cererea recurentului-reclamant privind obligarea intimatului FGA, în principal, la emiterea unei decizii de plată a sumei solicitate sau, în subsidiar, la plata directă a acestor sume, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de recurentul-reclamant doar pe considerentul tardivităţii formulării acesteia, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiilor sau la corectitudinea calculării sumelor solicitate, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumelor pretinse.

Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, iar respingerea cererii ca tardiv formulată impune soluţia de obligare a intimatului la reanalizarea cererii de plată cu depăşirea chestiunii referitoare la neformularea în termen a acesteia. A proceda în sensul invocat de recurentul-reclamant şi a obliga direct intimatul - pârâtul la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ de plată, ar însemna că instanţa ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua, pe fond, cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptăţirii reclamantului la a fi despăgubit.

Cu alte cuvinte, câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare pe fond a cererii, instanţa nu se poate substitui organului administrativ şi nu poate proceda la verificarea îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condiţiilor prevăzute de lege. Prin urmare, sunt neîntemeiate pretenţiile acestuia de obligare directă a intimatului - pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de plată, motiv pentru care singura soluţie legală este cea a obligării intimatului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii prin care să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamant.

Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, va anula Decizia nr. 25933/29.03.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi îl va obliga pe pârât să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamant la data de 13.01.2021, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În raport de soluţia de admitere a recursului, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile art. 453 C. proc. civ., sens în care va obliga intimatul-pârât să plătească recurentului-reclamant suma de 450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în sumă de 100 RON, achitată în recurs şi taxa judiciară de timbru în sumă de 350 RON, achitată în fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 777 din data de 13 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 25933/29.03.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligă pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamant.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurentul-reclamant a sumei de 450 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.