Fiscal prescription extinguishing remaining debt status for accessory cancellation under O.U.G. 69/2020
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the national regulatory authority, thereby upholding the lower court’s judgment which annulled the agency's decisions rejecting the claimant's application and confirmed that the claimant prevailed. The dispute centered on the administrative refusal to cancel supplementary payment obligations (accessories) due for the period of September 2009 to December 2012, where the regulatory authority argued the condition of having filed all tax declarations was not met. The court held that the regulatory authority’s right to establish and enforce those specific budgetary claims had expired due to the five-year statute of limitations, meaning the obligations were no longer "remaining" debts under the relevant emergency ordinance. Consequently, the court ruled that one cannot calculate or enforce accessories on prescription-barred principal claims, even if voluntary payment is technically possible, as such claims do not meet the statutory criteria for the benefit of accessory cancellation. The final order upholds the annulment of the administrative decisions and obliges the regulatory authority to pay the claimant 5,950 RON in judicial costs.
Legislator headnote
AI generatedart. 486 C. proc. civ, art. 394 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 161 din Legea nr. 207/2015, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Fiscal prescription extinguishing remaining debt status for accessory cancellation under O.U.G. 69/2020: Consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă invocând dispoziţiile art. 157 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015, ce definesc obligaţiile fiscale restante.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 19 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată şi circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.09.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta Compania de Transport Public Cluj Napoca S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice- ANRSC, în temeiul art. 1, art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea 554/2004:
1. anularea Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plata accesorii nr. x/11.01.2021;
2. anularea Deciziei nr. 3 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/11.01.2021.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 216 din 08 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Compania de Transport Public Cluj Napoca S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice;
A anulat Decizia nr. 3 de soluţionare a contestaţiei şi Decizia nr. 900316/11.01.2021 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, ambele emise de pârâtă;
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.330 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 216 din 08 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice şi, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei formulate de Compania de Transport Public Cluj Napoca S.A., ca neîntemeiată şi menţinerea Deciziei nr. 3 de soluţionare a contestaţiei şi a Deciziei nr. 900316/11.01.2021 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii emise de A.N.R.S.C. ca fiind elaborate cu respectarea prevederilor legale în materie, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului arată că singurul motiv de respingere a cererii reclamantei îl constituie neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale, respectiv "declaraţii nedepuse privind contribuţia datorată pentru perioada 09.2009-12.2012."
Precizează că art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019 prevede ca "debitorul să aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor. Această condiţie se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central."
Consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă invocând dispoziţiile art. 157 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015, ce definesc obligaţiile fiscale restante.
Astfel, având în vedere faptul că obligaţiile bugetare faţă de bugetul A.N.R.S.C. au avut prevăzute prin Ordinele Preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 66/2002, nr. 92/2004, nr. 108/2007, nr. 493/2009, 472/2015 şi 79/2017, termene clare de scadenţă, respectiv data de 20 a lunii următoare celui de depunere (pentru obligaţiile bugetare privind contribuţia de 0,1%, până la data de 18.12.2009), şi data de 25 ale lunii următoare celei de depunere, începând cu data de 19.12.2009, consideră că aceste obligaţii sunt integrate în noţiunea de obligaţii bugetare restante.
Referitor la termenul de prescripţie, arată că în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se face referire la dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale, care se prescriu în termen de 5 ani, începând cu data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală; dreptul organului fiscal de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, care se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept şi dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale, care se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire.
Coroborând aspectele de mai sus cu prevederile O.G. nr. 6/2019, reiese că obligaţia fiscală/bugetară supravieţuieşte şi doar dreptul organului fiscal de a o impune prin mijloace de coerciţie este prescris, susţinând că acest aspect reiese şi din prevederile Codului de procedură fiscală, care dă posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor de plată, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie.
Mai arată că potrivit art. 4 alin. (12) pct. a) din Ordinul Preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 322/2020, în aplicarea prevederilor art. XI din ordonanţă, obligaţiile de plată accesorii ce pot face obiectul anulării sunt cele aferente obligaţiilor bugetare principale al căror termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, conform Codului de procedură fiscală, nu s-a împlinit, fiind precizat în mod clar care termen de prescripţie este analizat în contextul stabilirii creanţelor fiscale accesorii ce pot face obiectul anulării, conform prevederilor O.U.G. nr. 69/2000, această prevedere fiind cuprinsă şi în Ordinul MFP nr. 2.100/2020 pentru aprobarea Procedurii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii.
În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, respectiv respingerea cererii, ca neîntemeiată şi menţinerea Deciziei nr. 3 de soluţionare a contestaţiei şi a Deciziei nr. 900316/11.01.2021 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii emise de A.N.R.S.C. ca fiind elaborate cu respectarea prevederilor legale în materie.
Apărările formulate în recurs
Intimata-reclamantă Compania de Transport Public Cluj Napoca S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca vădit neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În esenţă, arată că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. IX din O.G. nr. 69/2020, pentru a beneficia de anularea accesoriilor în sumă totală de 71.293,74 RON, aferente obligaţiilor bugetare principale restante la 31 martie 2020.
Mai arată că unicul motiv pentru respingerea cererii sale a constat în faptul că nu a îndeplinit condiţia de depunere a " tuturor declaraţiilor fiscale" impusă de art. IX lit. c) din O.U.G. nr. 69/2020, susţinând că instanţa de fond a reţinut în mod corect că pentru perioada septembrie 2009 – decembrie 2012 nu există obligaţii fiscale în sarcina sa.
Susţine că recurenta a invocat în mod greşit dispoziţiile art. 157 Codul de procedură fiscală, întrucât acestea se referă la obligaţii fiscale restante, or, sumele solicitate în speţă nu îndeplinesc condiţiile unor creanţe restante, iar pe de altă parte, arată că în fapt, recurenta îi impută nedepunerea declaraţiilor fiscale aferente unei perioade pentru care această obligaţie este prescrisă şi cu privire la care recurenta-pârâtă a recunoscut acest aspect.
Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, prin Rezoluţia preşedintelului completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 11.07.2023, s-a fixat primul termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 19 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului ce face obiectul prezentei cauze.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză, reclamanta Compania de Transport Public Cluj Napoca S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, anularea Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plata accesorii nr. x/11.01.2021 şi anularea Deciziei nr. 3 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/11.01.2021.
Prima instanţă a admis cererea formulată de reclamanta Compania de Transport Public Cluj Napoca S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice şi a anulat Decizia nr. 3 de soluţionare a contestaţiei şi Decizia nr. 900316/11.01.2021 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, ambele emise de pârâtă.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că în speţă, reclamanta Compania de Transport Public Cluj-Napoca S.A. a înregistrat la autoritatea pârâtă cererea nr. x/07.12.2020, prin care a solicitat anularea accesoriilor aferente obligaţiilor bugetare restante la data de 31.03.2020, cererea sa fiind respinsă prin Decizia nr. 900316/11.01.2021, emisă de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, pentru motivul că intimata-reclamantă nu a depus declaraţiile privind contribuţia datorată aferentă perioadei 09.2009-12.2012.
Ulterior, recurenta-pârâtă a respins, prin Decizia nr. 3/22.03.2021, contestaţia formulată de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 900316/11.01.2021 prevalându-se de dispoziţiile art. IX lit. c) din O.U.G. nr. 69/2020, potrivit cărora: "debitorul să aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor, inclusiv. Această condiţie se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central".
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat faptul că dreptul A.N.R.S.C. de stabilire şi de emitere a titlurilor executorii aferente privind contribuţia datorata pentru perioada septembrie 2009 - decembrie 2012 este prescris.
Prima instanţă, analizând aspectele litigioase deduse judecăţii în prezenta cauză, a constatat în mod corect că acestea poartă asupra unor creanţe prescrise.
Sub acest aspect, se impun a fi reţinute prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în vigoare la data la care s-a născut dreptul ANRSC de a stabili şi emite titluri executorii privind contribuţia datorată de reclamantă pentru veniturile realizate ca urmare a prestării serviciului de transport public, ce prevăd că:
"(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."
De asemenea, potrivit art. 110 din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 5 ani.
Or, în cauză era vorba despre creanţe aferente perioadei septembrie 2009 - decembrie 2012, prescrise la data emiterii Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plata accesorii nr. 7019, respectiv 27.11.2020, înregistrată la ANRSC cu nr. x din data de 07.12.2020.
De asemenea, se impun a fi reţinute şi prevederile art. 2.500 din noul C. civ., potrivit cărora:
"(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz."
Dispoziţii similare privind stingerea dreptului material la acţiune cu privire la drepturile prescrise au fost prevăzute şi în vechiul C. civ.
Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentei-pârâte, invocată prin cererea de recurs, conform căreia obligaţia fiscală/bugetară supravieţuieşte termenului de prescripţie şi doar dreptul organului fiscal de a o impune prin mijloace de coerciţie este prescris, în condiţiile în care prin litigiul de faţă se urmăreşte tocmai plata unor accesorii aplicate la nişte creanţe pentru care termenul de prescriere s-a împlinit.
Pentru aceleaşi motive, asupra unor creanţe pentru care termenul de prescriere s-a împlinit, nu pot fi calculate nici accesorii şi mai mult de atât, respectivele accesorii nu pot fi considerate obligaţii fiscale restante.
Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut în mod corect că situaţia premisă pentru acordarea facilităţii reprezentate de anularea accesoriilor este aceea a existenţei unor obligaţii bugetare restante, iar analiza îndeplinirii condiţiilor pentru anularea accesoriilor, astfel cum au fost stabilite la art. 24 din O.G. nr. 69/2020, nu poate avea loc decât în legătură cu aceste obligaţii, or, pentru obligaţiile bugetare aferente perioadei 2009-2012 a intervenit prescripţia dreptului de a le stabili, context în care este evident că acestea nu îndeplinesc condiţia impusă de lege de a fi restante în sensul O.G. nr. 69/2020.
Este adevărat că împlinirea termenului de prescripţie nu conduce la anularea creanţei, însă, recuperarea acesteia nu se mai poate face prin mijloacele de coerciţie puse la dispoziţia creditorilor, ci este lăsată la dispoziţia debitorului, care este liber să-şi aleagă conduita.
Prin urmare, este evident că nici pentru recuperarea accesoriilor aplicate unor creanţe pentru care termenul de prescripţie s-a împlinit, nu se poate apela la aceleaşi mijloace de coerciţie, în vederea recuperării lor.
În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine că, deşi dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală statuează asupra posibilităţii efectuării plăţii unor obligaţii fiscale pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, simpla posibilitate de a efectua o plată benevolă nu justifică concluzia că aceste obligaţii sunt restante în sensul O.U.G. nr. 69/2020.
Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.
Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă Compania de Transport public Cluj-Napoca S.A., a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse la dosarul de recurs, cheltuieli constând în onorariu de avocat, acesta fiind proporţional cu munca efectiv prestată în prezenta cauză, muncă ce presupune întreaga activitate depusă, atât în sala de judecată, cât şi demersurile întreprinse pentru pregătirea apărării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice împotriva sentinţei civile nr. 216 din 8 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta – pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, în favoarea intimatei –reclamante Compania de Transport Public Cluj –Napoca S.A..
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 martie 2024.