Customs rulings annulled; appeals rejected as recoverable sums were civil damages, not fiscal debts.

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 1 septembrie 2022, pe rolul de Curţii Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanţelor Publice - Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti, a solicitat anularea deciziei nr. 15 din 07.06.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizaţiilor de utilizator final nr. x/23.06.2021, x/23.06.2021 şi x/23.06.2021 şi a deciziei nr. 19/13.07.2022 privind soluţionarea plângerii prealabile, emise de către pârâtă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 287 din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanţelor Publice - Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti, a anulat în totalitate atât decizia nr. 19/13.07.2022 privind soluţionarea plângerii prealabile, cât şi decizia nr. 15/07.06.2018, emise de către pârâtă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 287 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să fie respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că sentinţa este nemotivată, nefiind suficient ca instanţa să preia excesiv argumentele uneia dintre părţi, ci trebuie să arate şi motivele pentru care a respins apărările părţii adverse.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat asupra unor probleme de drept cu privire la care nu avea competenţă funcţională şi materială. În esenţă, raportat la art. 263 TFUE, instanţa nu avea competenţa materială şi funcţională de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015, în referire la natura juridică a sumelor ce au fost avute în vedere la revocarea autorizaţiilor de utilizator final.

Recurenta-pârâtă consideră că prin hotărârea atacată a fost greşit stabilită natura juridică a sumelor stabilite prin Decizia Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 22 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidenţa fiscală având natura unei obligaţii fiscale. Atât timp cât instanţa admite dreptul Ministerului Finanţelor de a executa sumele primite cu titlu de ajutor de stat, în condiţiile art. 2, art. 29 alin. (5) şi art. 226 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, este evident că aceste sume sunt asimilate unor creanţe fiscale datorate bugetului de stat.

Consideră recurenta-pârâtă că instanţa de fond a reţinut în mod greşit incidenţa în cauză a considerentelor sentinţei civile nr. 178/19.09.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Oradea, prin care s-a reţinut că sumele obţinute prin hotărârea arbitrală au natură civilă şi nu fiscală, întrucât parte în acel dosar a fost Ministerul Finanţelor Publice, prin structura care gestiona la acel moment atribuţia legală a revocării autorizaţiilor de utilizator final, anume Comisia pentru armonizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate. În cauza de faţă, calitatea de pârât o are Ministerul Finanţelor prin Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti, autoritate înfiinţată prin Legea nr. 268/2021 ca organ al administraţiei publice centrale în domeniul vamal, instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Finanţelor. În consecinţă, raportat la prevederile art. 431 C. proc. civ., susţine recurenta-pârâtă că nu poate fi extinsă autoritatea de lucru judecat asupra unor persoane care nu au fost parte a litigiului, cauzele în discuţie nefiind judecate în acelaşi cadru procesual subiectiv. Totodată, în speţă nu se reţine nici puterea de lucru judecat (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat), obiectul primului proces fiind revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal, în actualul proces obiectul fiind revocarea autorizaţiilor de utilizator final.

3.2. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva unora dintre considerentele sentinţei civile nr. 287 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând rejudecarea cauzei, menţinerea soluţiei din dispozitivul hotărârii recurate, cu înlocuirea parţială a considerentelor acesteia. Recurenta-reclamantă susţine încălcarea, prin considerentele sentinţei atacate, a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 178/2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, precum şi încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 233 alin. (22) din Legea nr. 207/2015, motive de recurs pe care le tratează prin considerente comune.

Astfel, arată că actele administrative atacate în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Oradea au avut la bază considerente identice cu cele atacate în prezenta cauză şi anume existenţa unor datorii de natură fiscală constând în sumele ce fac obiectul Deciziei Comisiei Europene din 30.03.2015. La acel moment, executarea silită era suspendată prin încheierea nr. 782/07.07.2015 a Judecătoriei Beiuş, la fel ca în prezentul dosar, unde executarea silită este suspendată prin încheierea nr. 272/2022, pronunţată de Judecătoria Beiuş în dosarul nr. x/2022.

Mai arată recurenta că, în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Oradea a reţinut că suspendarea executării silite prin încheierea nr. 782/07.07.2015 a Judecătoriei Beiuş conduce în mod automat la suspendarea efectelor pretinsului titlu executoriu, creanţa nefiind exigibilă.

Aceeaşi situaţie este regăsită şi pricina de faţă, executarea silită fiind suspendată prin încheierea nr. 272/2022, pronunţată de Judecătoria Beiuş în dosarul nr. x/2022, astfel încât creanţa nu este exigibilă. Cu toate acestea, concluzia instanţei de fond din cauza de faţă este opusă celei aparţinând instanţei care a judecat dosarul nr. x/2016, fiind greşit aplicate normele de drept material reprezentate de art. 233 alin. (22) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Acest text de lege nu vizează ipoteza suspendării pe cale judiciară a executării silite, reglementată de prevederile art. 233 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, ci o suspendare legală condiţionată de garantarea creanţei, reglementată de prevederile art. 233 alin. (21) din Legea nr. 207/2015.

Susţine recurenta-reclamantă că actul administrativ atacat în cauză menţionează în mod nelegal existenţa unei creanţe fiscale restante, fără a indica titlul de creanţă în baza căruia a fost stabilită această obligaţie.

Or, Decizia Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015 nu instituie în sarcina recurentei-reclamante vreo obligaţie, cu atât mai puţin una fiscală, instituind obligaţii doar în sarcina României, respectiv obligaţia de recuperare a unui pretins ajutor de stat care are la bază hotărârea ICSID.

Având în vedere şi cele reţinute prin decizia nr. 1804/07.05.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, concluzionează recurenta-reclamantă că aspectele care au stat la baza actului administrativ care impune obligaţii fiscale în sarcina sa sunt nefondate.

Învederează că, în baza obligaţiei impusă României prin Decizia Comisiei Europene, organele fiscale au emis direct acte de executare silită, fiind evidentă lipsa titlului de creanţă fiscală sau nefiscală.

Or, instanţa de fond a analizat acest argument la modul general, iar nu raportat la particularitatea speţei vizând lipsa acestui titlu. Astfel, deşi a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 178/2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, această autoritate a fost reţinută doar parţial, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 233 alin. (22) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română, prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti, solicitând respingerea acestei căi de atac, ca fiind nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că ambele recursuri declarate în cauză sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâta Autoritatea Vamală Română a întemeiat recursul propriu pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile înfăţişate nu se circumscriu decât pct. 8 al acestui articol, vizând greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei. În ceea ce priveşte cazul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, recurenta-pârâtă prezentând un singur paragraf, succint, generic, fără nicio raportare sau trimitere concretă la considerentele sentinţei atacate. În consecinţă, recursul declarat de pârâtă va fi analizat circumstanţiat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin motivele de recurs formulate în cauză, pârâta a criticat, în esenţă, greşita reţinere a autorităţii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 178/2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, pe când reclamanta a susţinut că această autoritate de lucru judecat ar fi fost reţinută doar parţial de către prima instanţă, nefiind valorificate integral considerentele sentinţei amintite. Aşadar, cum criticile părţilor privesc, pe de-o parte, incidenţa autorităţii de lucru judecat, iar pe de altă parte întinderea acestei autorităţi, raportat la aceeaşi hotărâre judecătorească, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.

Instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat, în manifestarea efectului pozitiv al acesteia, în raport de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Oradea, respectiv sentinţa nr. 178/CA/19.09.2016, şi decizia nr. 5848/25.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. În această cauză, calitatea de reclamantă a aparţinut tot societăţii A. S.A., pârât fiind Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, iar obiectul litigiului l-a reprezentat anularea deciziei nr. 106/22.10.2015, prin care s-a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal şi a deciziei de respingere a plângerii prealabile nr. 118/17.12.2015, emise de pârât.

Din diferenţele sesizate cu privire la persoana pârâtului chemat în judecată şi la obiectul acţiunii în anulare formulate în dosarul nr. x/2016, respectiv în dosarul de faţă, recurenta-pârâtă a susţinut că nu ar fi îndeplinite condiţiile reţinerii autorităţii de lucru judecat, sub aspect negativ sau pozitiv, critică pe care Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, constatând că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.

Pe de-o parte, în cauză nu s-a reţinut autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului negativ, nefiind întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, pentru a fi incident efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranşează litigiul şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că, deşi în dosarul nr. x/2016 şi în dosarul de faţă, Ministerul Finanţelor a stat în judecată prin structuri diferite din subordinea sa (Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, respectiv Autoritatea Vamală Română), această împrejurare nu este decisivă asupra cadrului procesual subiectiv în care s-au tranşat aspecte litigioase comune celor două cauze. Eventualele modificări ale denumirilor şi organizării structurilor din subordinea aceluiaşi minister, care au gestionat impunerea măsurilor ce decurg din Decizia Comisiei Europene nr. 2112/2015 în sarcina Statului Român şi care au participat la litigiile generate de aceste măsuri, nu conduc, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, la concluzia că este vorba despre un pârât diferit în prezentul dosar faţă de pârâtul din dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Oradea şi că acestuia nu i s-ar putea opune efectul pozitiv al lucrului judecat din litigiul anterior.

În acest din urmă sens, dat fiind că este identică premisa esenţială în raport de care autoritatea statală a dispus faţă de recurenta-reclamantă mai întâi revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal, iar mai apoi revocarea autorizaţiilor de utilizator final, anume natura juridică a creanţei litigioase de obligaţie civilă, iar nu fiscală, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte, aceea de a nu fi reţinut în prezent un aspect deja tranşat prin hotărâri judecătoreşti definitive în raport de autoritatea statală reprezentată prin entitatea competentă în epocă (Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate) sub motiv că la data noului act administrativ atacat în acest proces autoritatea statală îşi exercită competenţa printr-o altă entitate publică (Autoritatea Vamală Română).

În egală măsură, nici împrejurarea că cele două litigii au vizat acte administrative diferite nu înlătură efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, esenţială fiind împrejurarea că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016 s-a tranşat chestiunea litigioasă referitoare la natura civilă, iar nu fiscală, a obligaţiilor impuse reclamantei în vederea recuperării ajutorului de stat, cu consecinţa anulării actelor emise de pârât sub motivul greşit al existenţei unor creanţe fiscale neachitate de către reclamantă. Mai exact, prin actele administrative contestate în dosarul nr. x/2016 organul fiscal a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal, în temeiul art. 20628 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, apreciind că antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat reprezentând ajutor de stat de recuperat, în timp ce prin actele administrative contestate în prezenta cauză organul fiscal a dispus revocarea autorizaţiilor de utilizator final, în temeiul art. 86 alin. (1) lit. d) din Titlul VIII aferent Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, pentru acelaşi motiv al înregistrării de obligaţii fiscale restante reprezentând ajutor de stat de recuperat.

Aşadar, ambele cauze îşi au originea în modalitatea în care organul fiscal a înţeles, în aplicarea Deciziei Comisiei Europene nr. 2112/30.03.2015, să interpreteze natura juridică a sumelor imputate reclamantei-recurente, în vederea recuperării ajutorului de stat, drept debite fiscale a căror neachitare atrage consecinţa retragerii/revocării unor autorizaţii necesare desfăşurării activităţii economice.

Or, câtă vreme în dosarul nr. x/2016 s-a stabilit cu caracter definitiv că aceste sume au natura unor despăgubiri civile, iar nu aceea de debite fiscale, concluzia instanţei se impune şi în prezentul litigiu, în aplicarea efectelor specifice proprii unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Cât priveşte criticile recurentei-reclamante A. S.A. referitoare la întinderea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte constată că şi aceste critici sunt nefondate.

În esenţă, reclamanta a susţinut că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere, din perspectiva autorităţii de lucru judecat, şi considerentele din sentinţa nr. 178/19.09.2016 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în cuprinsul cărora s-a reţinut că acea creanţă nu este exigibilă, ca urmare a suspendării executării silite de către Judecătoria Beiuş, situaţie care se regăseşte şi în cauza de faţă. A mai susţinut o greşită aplicare în speţă a prevederilor art. 233 alin. (22) din Codul de procedură fiscală, care statuează că "Pe toată perioada suspendării executării silite potrivit alin. (21), creanţele fiscale ce fac obiectul suspendării nu se sting, cu excepţia situaţiei în care debitorul optează pentru stingerea acestora potrivit art. 165 alin. (8).", susţinând că aceste prevederi sunt incidente într-o altă ipoteză decât cea din speţă, respectiv doar în cazul suspendării legale condiţionate de garantarea creanţei.

În ceea ce priveşte aspectele reţinute prin sentinţa civilă nr. 178/19.09.2016 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2016, cu privire la efectele încheierii nr. 782/07.07.2015 a Judecătoriei Beiuş, este adevărat că această instanţă a reţinut în sensul că «Suspendarea executării silite conduce în mod automat la suspendarea efectelor pretinsului titlu executoriu – creanţa invocată nefiind exigibilă nu se poate considera că există o creanţă care să determine revocarea autorizaţiei şi respingerea cererii de reautorizare».

Considerentele învederate de recurenta-reclamantă din conţinutul sentinţei recurate fac însă referire la încheierea nr. 272/2022 a Judecătoriei Beiuş.

Astfel, cele două hotărâri judecătoreşti, anume sentinţa civilă nr. 178/2016 şi sentinţa civilă nr. 287/2022, se raportează la încheieri diferite ale Judecătoriei Beiuş, iar, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Oradea nu dezleagă în mod diferit efectul încheierii Judecătoriei Beiuş din anul 2015 asupra exigibilităţii creanţei litigioase.

În aceste condiţii, problemele de drept analizate prin cele două sentinţe nu sunt identice, din moment ce premisele pe care se grefează nu sunt identice.

Într-un astfel de context, critica recurentei-reclamante omite condiţiile în care poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi care implică în mod necesar o identitate de chestiuni litigioase, iar nu de chestiuni teoretice şi abstracte de drept.

Referitor la incidenţa prevederilor art. 233 alin. (22) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deşi este adevărat că această normă priveşte o altă ipoteză legală de suspendare a executării creanţei decât cea dispusă de instanţa de executare, totuşi acest considerent nu a avut caracter decisiv în analiza instanţei de fond, ci a reprezentat un argument, alăturat celor principale, prin care se urmărea lămurirea viziunii legiuitorului asupra situaţiei unei creanţe a cărei executare a fost suspendată în procedura executării silite (indiferent de motivul suspendării). Astfel, eventuala înlăturare a acestui argument din motivare nu schimbă în vreun fel raţionamentul curţii de apel, care a constatat în mod corect că nu pot fi avute în vedere, din perspectiva autorităţii de lucru judecat, aspectele reţinute prin sentinţa civilă nr. 178/19.09.2016 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2016, cu privire la efectele încheierii Judecătoriei Beiuş din 2015 de suspendare a executării silite.

În consecinţă, criticile recurentei-reclamante referitoare la întinderea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum a fost reţinut de prima instanţă, sunt nefondate.

Înalta Curte mai reţine că recurenta-pârâtă Autoritatea Vamală Română a formulat şi critici prin care a susţinut că prima instanţă nu avea competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei Europene nr. 2115/2015 şi că a stabilit greşit natura juridică a sumelor stabilite prin decizia comisiei, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 22 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidenţa fiscală, având natura unor creanţe fiscale datorate bugetului de stat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a recurs la o analiză de legalitate a Deciziei Comisiei Europene, ci doar a stabilit natura civilă a obligaţiilor impuse reclamantei de organul fiscal în executarea măsurii dispuse prin această decizie. În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere, pe de-o parte, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2016 prin care s-a stabilit că aceste obligaţii au natură civilă, iar pe de altă parte a procedat la o analiză proprie a naturii acestor sume.

Verificând raţionamentul propriu al instanţei de fond (raţionamentul întemeiat pe autoritatea de lucru judecat fiind deja examinat şi validat prin considerentele anterioare), raportat la prevederile legale invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acesta este legal, pârâta neprezentând critici apte să infirme argumentaţia din sentinţă.

Astfel, instanţa de fond a avut în vedere în mod corect că, pentru a stabili natura juridică a sumelor imputate reclamantei, trebuie avută în vedere natura juridică a sumelor de bani la plata căruia a fost obligat Statul Român prin Hotărârea arbitrală pronunţată de Tribunalului ICSID la data de 11 decembrie 2013. Prin această hotărâre, Statul Român a fost obligat să plătească despăgubiri în cuantum de 376.433.229 RON reclamanţilor B., C., D. S.A., E. S.R.L. şi F. S.R.L.; ulterior, Comisia Europeană a adoptat Decizia nr. 2112 din 30 martie 2015, prin care a statuat că despăgubirile acordate de Tribunalul ICSID reprezintă ajutor de stat, ajutor care este incompatibil cu piaţa internă şi a impus statului român să recupereze suma de bani în discuţie. În acest context, organele statale au început demersuri de recuperare de la reclamantă a sumelor considerate ajutor de stat, apreciind că acestea au natură fiscală.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte şi în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că natura juridică a sumelor în discuţie/creanţelor de recuperat de la reclamantă conform Deciziei Comisiei Europene nr. 2112/2015 este aceea de despăgubiri civile, neputându-se accepta ideea ca statul să achite sume cu titlu de despăgubiri civile, iar ulterior să recupereze aceleaşi sume cu titlu de obligaţii de natură fiscală. Ajutorul de stat în discuţie, la care se referă Decizia nr. 2112 din 30 martie 2015 a Comisiei Europene, nu îmbracă forma unei obligaţii fiscale, ci se manifestă sub o formă atipică, respectiv aceea de plată a unor despăgubiri civile, afirmată ca fiind necuvenită,. Aşadar, sumele ce urmează a fi recuperate de la reclamantă nu reprezintă taxe, impozite sau contribuţii în sensul art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală şi nu provin dintr-un raport juridic fiscal, ci au caracter de despăgubiri de natură civilă.

Nu este fondat nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că sumele de bani în discuţie se fac venit la bugetul de stat consolidat, câtă vreme din prevederile art. 1 pct. 11, pct. 27, pct. 28 şi pct. 29 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă că nu orice creanţă bugetară are natura unei creanţe fiscale. De asemenea, nu este pertinentă nici critica privind împrejurarea că aceste sume sunt executate de către Ministerul Finanţelor, prin structurile sale abilitate să executate creanţe fiscale, câtă vreme procedura de executare a fost stabilită în urma calificării proprii a pârâtei cu privire la obligaţiile în discuţie, calificare care nu corespunde prevederilor legale. În acelaşi sens trebuie interpretate prevederile art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, care fac trimitere la Codul de procedură fiscală, dar şi la veniturile la bugetul de stat (venituri care sunt atât venituri fiscale, cât şi venituri nefiscale).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nici reclamanta-recurentă A. S.A. şi nici pârâta-recurentă Autoritatea Vamală Română nu au înfăţişat critici de nelegalitate apte să conducă la o soluţie de reformare a sentinţei atacate, pe care Înalta Curte o constată a fi legală atât în privinţa soluţiei, cât şi a considerentelor pe care aceasta se sprijină.

În consecinţă, nefiind incident vreun motiv de casare în raport de criticile prezentate în memoriile de recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâta Autoritatea Vamală Română, prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 287 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.