Appeal dismissed in challenge to 10% financial correction for restrictive public procurement qualification criteria

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 decembrie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Universitatea din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic, a solicitat:

(i) anularea deciziei nr. 112/06.06.2017, privind menţinerea titlului de creanţă reprezentat de nota de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă nr. OI/1039/07.04.2017 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanţă în cuantum de 822,27 RON, reprezentând corecţie financiară de 10%, ca fiind nelegală şi netemeinică;

(ii) obligarea pârâtului la validarea sumei de 822,27 RON.

1.2. Prin cererea precizatoare depusă da data de 19 septembrie 2018, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Direcţiei Organismului Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane-Ministerul Educaţiei Naţionale (OI POCU-MEN), precum şi a Autorităţii de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane-Ministerul Fondurilor Europene.

1.3. Prin încheierea de şedinţă din 20 septembrie 2018, instanţa de fond, în raport de prevederile art. 78 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Ministerului Educaţiei Naţionale – Direcţia Organismul Intermediar Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane şi a Ministerului Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1072 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Universitatea din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane-Ministerul Educaţiei Naţionale (OI POCU-MEN), Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane-Ministerul Fondurilor Europene şi Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1072 din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Universitatea din Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că hotărârea atacată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a principiului neretroactivităţii legii civile, precum şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 şi O.G. nr. 79/2003. Astfel, procedurile de achiziţie şi contractele nr. x/07.03.2011 şi nr. y/16.03.2010 au fost încheiate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, dar identificarea neregulilor şi aplicarea sancţiunii s-au raportat la acest act normativ, mai exact la definiţia neregulii regăsite în prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) şi la sancţiunile din Anexa 1. Arată că O.U.G. nr. 66/2011 cuprinde în conţinutul său atât dispoziţii de drept material, cât şi dispoziţii de procedură, iar stabilirea faptelor care constituie neregularităţi reprezintă norme de drept material. Prin urmare, raportat la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, intimaţii-pârâţi au aplicat retroactiv prevederile O.U.G. nr. 66/2011 pentru determinarea faptei delictuale, în condiţiile în care, la data sâvârşirii faptei, nu erau în vigoare condiţiile şi sancţiunile prevăzute de acest act normativ.

Consideră că sunt neîntemeiate considerentele primei instanţe referitoare la existenţa unui regim sancţionator mai blând prevăzut în O.U.G. nr. 66/2011, câtă vreme O.G. nr. 79/2003 condiţiona aplicarea sancţiunii de dovedirea prejudiciului, condiţie inexistentă în O.U.G. nr. 66/2011. În acest sens, invocă soluţia şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2015 prin care s-a reţinut că, urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, calificarea neregulii şi stabilirea creanţelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârşirii neregulii. Nefăcând aplicarea acestei decizii în cauză, instanţa de fond a nesocotit şi decizia nr. 1/17.01.1995 a Curţii Constituţionale, prin care s-a consacrat obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate.

În ceea ce priveşte hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-260/14, recurenta susţine că aceasta a adus unele precizări cu privire la limitele aplicării principiului neretroactivităţii, incidente şi în prezenta cauză. Astfel, fapta recurentei-reclamante de a impune cerinţe de calificare neproporţionale cu obiectul contractului şi specificaţii tehnice discriminatorii care au condus la restricţionarea participării la procedura de atribuire s-au epuizat la momentul săvârşirii lor, nefiind susceptibile a produce efecte juridice viitoare pentru a îndeplini condiţia aplicării corecţiilor financiare stabilite prin H.G. nr. 519/2014. Deficienţele reţinute în cuprinsul notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare, însuşite de instanţa de fond, şi-au produs efecte în etapa premergătoare atribuirii contractelor de achiziţie publică.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă invocă greşita aplicare a art. 176 lit. d) din O.U.G. nr. 34/2006, care prevede dreptul autorităţii de a aplica criterii de calificare şi selecţie referitoare la capacitatea tehnică şi/sau profesională, art. 178 şi art. 179 din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi art. 7 din H.G. nr. 925/2006, texte de lege din care rezultă că cerinţele minime pe care ofertanţii trebuie să le îndeplinească trebuie să fie precizate conform principiului transparenţei în cadrul invitaţiei/anunţului de participare, să aibă o legătură evidentă cu obiectul contractului, iar autoritatea contractantă să respecte principiul proporţionalităţii şi nivelul cerinţelor minime care trebuie îndeplinite. Consideră că cerinţele privind deţinerea a 10 masini în proprietate sau cu titlu de închiriere şi angajarea a minim 10 şoferi nu reprezintă criterii lipsite de relevanţă, cum greşit a reţinut prima instanţă, scopul fiind acela al demonstrării potenţialului tehnic, financiar şi organizatoric al ofertantului, respectiv a posibilităţii concrete de a îndeplini contractul de achiziţie publică.

Învederează recurenta-reclamantă că, la data iniţierii procedurii de atribuire a contractelor nu existau norme şi clarificări emise de ANRMAP, clarificări privind aplicarea art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 fiind aduse abia prin Notificarea nr. x/22.03.2021. Respectarea legislaţiei incidente este confirmată de ANRMAP şi în procedura de evaluare derulată în aplicarea dispoziţiilor art. 331 din O.U.G. nr. 34/2006.

Totodată, mai susţine recurenta-reclamantă că, dacă cerinţele stabilite de autoritatea contractantă încălcau principiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, orice potenţial ofertant avea dreptul de a formula contestaţii conform legii, în condiţiile în care procedura de atribuire a contractelor de achiziţie a fost una concurenţială, prin intermediul publicării în SEAP.

Referitor la cuantumul corecţiei, recurenta-reclamantă critică sentinţa instanţei de fond, arătând că Regulamentul CE 1083/2006 prevede că statele membre, în aplicarea corecţiei financiare, trebuie să ţină seama de natura şi de gravitatea neregularităţilor şi a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri. Dacă neregula este formală, fără un impact financiar, nu se aplică o reducere/corecţie financiară, astfel cum prevede art. 6 alin. (33) din O.U.G. nr. 66/2011, în acelaşi sens statuând şi Ghidul pentru determinarea corecţiilor financiare aplicate de Uniunea Europeană prin management partajat, pentru neconformitate cu regulile de achiziţie publică, aprobat prin Decizia CE nr. C(21031) 9527/19.12.2013, care a stat la baza emiterii O.U.G. nr. 47/2014 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 66/2011.

În speţă, arată recurenta-reclamantă, potrivit pct. 2.3 din anexa la O.U.G. nr. 66/2011, sancţiunea pentru stipularea unor criterii de calificare şi selecţie sau a unor factori de evaluare nelegali este aplicarea unei corecţii de 10% din valoarea contractului, corecţia putea fi redusă la 5%. Or, autoritatea de control nu a motivat în fapt sau în drept cuantumul corecţiei aplicate, în raport de natura neregulii imputate reclamantei şi de impactul financiar al acesteia.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic, Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei şi Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând în esenţă că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită în proces, confirmându-se legalitatea neregulii reţinute şi a măsurii administrative aplicate, iar intimatul-pârât Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic a invocat şi excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

Totodată, la termenul de judecată din 13 martie 2024, intimatul-pârât Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic a invocat excepţia tardivităţii recursului.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocate de intimatul-pârât Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic au fost respinse, ca neîntemeiate, la termenul de judecată din 13 martie 2024, pentru considerentele regăsite în practicaua prezentei decizii.

Totodată, la acelaşi termen de judecată, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 212/2020, a constatat că intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene poartă în prezent denumirea Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Universitatea din Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că reclamanta-recurentă Universitatea din Bucureşti a prezentat critici de nelegalitate care pot fi prezentate, rezumativ, astfel:

(i) încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, din perspectiva identificării neregulii şi aplicării corecţiei financiare conform O.U.G. nr. 66/2011, act normativ ce nu era în vigoare la data săvârşii faptei imputate reclamantei;

(ii) greşita aplicare a art. 176 lit. d), art. 178 şi art. 179 din O.U.G. nr. 34/2006, precum şi art. 7 din H.G. nr. 925/2006, în referire la inexistenţa neregulii (a caracterului restrictiv al cerinţelor de calificare prevăzute în documentaţia de atribuire);

(iii) critici vizând cuantumul corecţiei financiare.

II.1. În ceea ce priveşte criticile vizând încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, instanţa de recurs constată că acestea sunt nefondate, prima instanţă reţinând în mod corect, în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi, fundamentată pe considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cuprinse în hotărârea din 26 mai 2016, pronunţată în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14, că este respectat principiul neretroactivităţii legii civile în ipoteza aplicării corecţiei financiare prin acte administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, cu privire la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare - O.G. nr. 79/2003.

În speţă, actele administrative contestate vizează contractul de finanţare înregistrat la CNDIPT OI sub nr. x/31.08.2010, finanţarea fiind acordată prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Axa prioritară 2 – Corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii, domeniul major de intervenţie 2.1 – Tranziţia de la şcoală la viaţa activă.

În urma suspiciunii de neregulă CNDIPT 01/27112/23.11.2015 şi a recomandării 5.1 din Anexa 1 a Raportului de audit nr. 51532/2013 înaintat OI MEN, prin care se solicita extinderea verificărilor pentru toate proiectele în cadrul cărora au fost solicitate la rambursare sume în baza contractelor de achiziţie produse papetărie-birotică nr. 4226/07.03.2011 şi nr. 4427/16.03.2010, încheiate de reclamantă cu societatea A. S.R.L., s-au efectuat verificări documentare şi/sau faptice care au avut ca scop confirmarea sau, după caz, infirmarea aspectelor menţionate, conţinând constatări cu implicaţii financiare.

Prin nota de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă nr. OI/1039/07.04.2017 au fost identificate nereguli, în sensul că achiziţia de produse de papetărie şi birotică s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legale în domeniul achiziţiilor publice, sens în care a fost aplicată corecţia financiară de 10% din valoarea sumelor decontate, respectiv 822,27 RON. Temeiul de drept pentru identificarea neregulii şi aplicarea corecţiei l-au reprezentat dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 759/2007.

Prin decizia nr. 112/06.06.2017 a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva notei de constatare a neregulilor.

Aşadar, faptele imputate reclamantei au fost săvârşite în anul 2010, când era în vigoare O.G. nr. 79/2003, controlul a debutat în anul 2015 şi aplicarea corecţiei s-a făcut în anul 2017, când era în vigoare O.U.G. nr. 66/2011, context care a determinat recurenta-reclamantă să invoce o aplicare retroactivă a acestui din urmă act normativ cu ocazia constatării neregulilor, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi la soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2015.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 66/2015, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora dispoziţiile acestei ordonanţe se aplică pentru activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare începute după data intrării în vigoare a ordonanţei, chiar dacă aceste nereguli au fost săvârşite sub imperiul O.G. nr. 79/2003. Curtea Constituţională a constatat că activităţile anterior menţionate presupun atât aplicarea normelor de procedură, cât şi a normelor de drept substanţial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere şi aplicarea de corecţii financiare. Astfel, aprecierea legalităţii raporturilor juridice născute în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, raportul juridic nemaifiind guvernat de legea în vigoare la data naşterii sale, ci de o lege ulterioară. Totodată, Curtea Constituţională a avut în vedere două diferenţe de reglementare de drept substanţial, respectiv cea privitoare la definirea neregulii şi cea privitoare la implementarea principiului proporţionalităţii, prin aplicarea corecţiilor/reducerilor financiare aferente proiectelor finanţate din fonduri europene şi bani sau fonduri publice naţionale aferente acestora, în caz de nerespectare a reglementărilor privind achiziţiile. Astfel, s-a constatat că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, în sensul că se referă şi la potenţialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit. Or, O.G. nr. 79/2003 definea neregula ca fiind abaterea care prejudiciază (cert, determinat) bugetul Uniunii Europene. Sub aspectul corecţiilor/reducerilor aplicabile în cazul constatării neregulilor, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile decât cele ale O.G. nr. 79/2003, implementând principiul proporţionalităţii.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, sub imperiul cărora a fost încheiat contractul de finanţare ce formează obiectul prezentului litigiu şi au avut loc acţiunile beneficiarei finanţării, considerate a fi nereguli, trebuie interpretate în conformitate cu prevederile regulamentelor europene în vigoare şi care au acelaşi obiect de reglementare, respectiv Regulamentul nr. 2988/95 şi Regulamentul nr. 1083/2006 ale Consiliului.

Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene "constituie abatere orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie prin cheltuieli nejustificate".

Totodată, conform art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 "neregularitate înseamnă orice încălcare a unei dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general".

Plecând de la această din urmă definiţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în jurisprudenţa sa, că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (cauza C-465/10 pct. 47), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării (cauza C-465/10 pct. 32), regula generală fiind aceea că orice abatere trebuie să conducă la retragerea avantajului obţinut prin comiterea unei nereguli (cauza C-199/03 pct. 15), dar cu aplicarea principiului proporţionalităţii, principiu consacrat de jurisprudenţa acestei curţi.

Pe cale de consecinţă, observând dreptul Uniunii Europene, interpretarea conformă impune concluzia că neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

Acţiunea beneficiarului finanţării, socotită neregulă în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, constituie neregulă şi sub imperiul reglementării anterioare, interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, conformă cu regulamentele anterior citate, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv 1 ianuarie 2017, determinând inexistenţa unei diferenţe între reglementările naţionale succesive şi, pe cale de consecinţă, inexistenţa unui conflict de legi în timp.

În speţă, este de observat şi faptul că acţiunea beneficiarului, care constituie situaţia juridică căreia i se aplică norma de drept referitoare la definirea neregulii, a constat în încălcarea unor dispoziţii din dreptul naţional, cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006, în forma în vigoare la data faptelor. Or, o astfel de încălcare constituie neregulă atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât şi potrivit O.U.G. nr. 66/2011, precum şi în conformitate cu prevederile contractului de finanţare, prin care, în sensul celor expuse anterior, beneficiara finanţării, în calitate de autoritate contractantă, şi-a asumat obligaţia de a derula procedura de atribuire a contractelor pentru implementarea proiectului cu respectarea legislaţiei naţionale în domeniul achiziţiilor publice, conform art. 9 lit. A) alin. (11) din contract.

Cât priveşte măsura dispusă – aplicarea unei corecţii financiare cu privire la cheltuielile aferente proiectului finanţat din fonduri europene, după cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 66/2015, aplicarea acestor corecţii/reduceri constituie o dispoziţie din legea nouă mai favorabilă decât reglementarea anterioară din O.G. nr. 79/2003, în baza căreia constatarea neregulii ar fi atras retragerea integrală a finanţării.

Totodată, Înalta Curte are în vedere şi faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în Hotărârea din 26 mai 2016, pronunţată în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14 (§ 57), următoarele: "(...) principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.".

În acest sens, sunt edificatoare considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cuprinse în hotărârea menţionată anterior, conform cărora:

"53. [...] instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă, în împrejurările din cauza principală, principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice.

54. În această privinţă, dintr-o jurisprudenţă constantă reiese că, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele au obligaţia de a respecta principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C-89/14, EU:C:2015:537, punctele 35 şi 36, precum şi jurisprudenţă citată).

55. [...] deşi principiul securităţii juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situaţii anterioare intrării sale în vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le-ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, acelaşi principiu impune ca orice situaţie de fapt să fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare, în lumina normelor de drept în vigoare la data producerii sale. Cu toate acestea, deşi legea nouă îşi produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, şi efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul legii vechi (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C-89/14, EU:C:2015:537, punctul 37 şi jurisprudenţă citată).

56. Astfel cum reiese din aceeaşi jurisprudenţă, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C-89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 şi jurisprudenţă citată).

57. Reiese din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C-260/14 că principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.".

Totodată, sunt avute în vedere din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-465/10, Chambre de commerce et d’industrie de l’Indre, considerentele prin care instanţa din Luxemburg arată că "58. Rezultă că, în împrejurări precum cele în cauză în acţiunea principală, încălcarea de către beneficiarul unei subvenţii FEDR a normelor prevăzute de Directiva 92/50, în vederea realizării acţiunii subvenţionate, încălcare ce determină o cheltuială nejustificată şi prin aceasta aduce prejudicii bugetului Uniunii, continuă pe toată durata executării contractului încheiat în mod ilegal între prestator şi beneficiarul acestei subvenţii, astfel încât o asemenea abatere trebuie să fie considerată drept o "abatere continuă" în sensul articolului 3 alin. (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95." [s.n.].

În cauza de faţă, autoritatea intimată-pârâtă a identificat în desfăşurarea de către partea recurentă-reclamantă a procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică o serie de abateri de la legalitate intervenite în perioada anterioară desemnării ofertantului câştigător. În aceste condiţii, dată fiind şi jurisprudenţa instanţei din Luxemburg, neregulile imputate în concret părţii recurente-reclamante produc efecte continue, având repercusiuni în desemnarea ofertantului câştigător, încheierea şi executarea contractului de achiziţie publică, reprezentând efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare.

Or, aspectul menţionat nu implică în mod necesar consecinţa consumării instantanee a neregulii respective, întrucât în discuţie este o conduită a autorităţii contractante ce s-a perpetuat pe parcursul întregii procedurii de atribuire având efectul încheierii contractelor în executarea cărora, s-au efectua plăţi din finanţări fundamentate pe fonduri europene în lunile ianuarie, octombrie şi noiembrie 2011, adică ulterior datei publicării în Monitorul Oficial al României a O.U.G. nr. 66/2011.

În plus, reclamanta-recurentă nu justifică existenţa unei vătămări ca efect al actelor litigioase.

După cum arată chiar Curtea Constituţională în decizia nr. 66/2015, "26. (…) art. 6 alin. (1), coroborat cu art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, reglementează obligaţia autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene de a exclude integral sau parţial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate şi declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în vigoare, în situaţia în care - în procesul de verificare a solicitărilor de plată - acestea determină existenţa unor astfel de cheltuieli, cu aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinându-se seama de natura şi de gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare ale acesteia. În acest sens se reglementează prin anexa la ordonanţa de urgenţă, în forma în vigoare la data întocmirii Notei de neconformitate în prezenta cauză, abaterea constatată, descrierea abaterii constatate şi corecţia/reducerea procentuală. Or, în conţinutul normativ al Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003 reglementarea principiului proporţionalităţii nu se regăseşte, astfel încât corecţiile/reducerile se puteau face cu privire la întreaga sumă solicitată la rambursare. În concluzie, Curtea constată că, (…), sub aspectul corecţiilor/reducerilor în cazul constatării neregulilor, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 sunt însă mai favorabile decât cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 79/2003, stabilind în anexa la ordonanţa de urgenţă corecţii/reduceri procentuale, potrivit principiului proporţionalităţii.".

Aşadar, vătămarea părţii reclamante nu poate consta în mod rezonabil în faptul că, aplicându-i-se O.U.G. nr. 66/2011, i-a fost impusă o corecţie financiară proporţională de 10%, iar nu o înlăturare integrală de la finanţare, adică de 100%, a sumelor respective în considerarea O.G. nr. 79/2003.

În ceea ce priveşte raportarea părţii intimate-pârâte în conţinutul actelor litigioase la dispoziţiile H.G. nr. 519/2014, din nou nu rezultă vătămarea recurentei-reclamante, câtă vreme acul normativ menţionat identifică baremul ce poate fi aplicat de autorităţile publice cu titlu de corecţii financiare pentru neregulile cele mai frecvente, constituind expresia aplicării principiului proporţionalităţii referit anterior, baremul existând încă de la adoptarea O.U.G. nr. 66/2011 în anexa acesteia, doar ulterior fiind reglementat prin hotărâre de Guvern din considerente de flexibilitate a cuantumul corecţiilor în funcţie de incidenţa abaterilor săvârşite de autorităţile contractante.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, toate criticile recurentei-reclamante, referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii.

II.2. Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante referitoare la inexistenţa neregulii, raportat la prevederile art. 176 lit. d), art. 178 şi art. 179 din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 7 din H.G. nr. 925/2006.

Înalta Curte reţine că, prin nota de constatare a neregulilor s-a concluzionat că reclamanta-recurentă a săvârşit următoarele nereguli:

a) a prevăzut cerinţe de calificare restrictive, care încalcă principiile proporţionalităţii, nediscriminării, tratamentului egal şi recunoaşterii reciproce, fiind nerelevante în raport cu obiectul contractului, prevăzute de art. 2 şi art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, în sensul că a impus în fişa de date a achiziţiei, la cap. IV.4 – Capacitatea tehnică, următoarele cerinţe: minim 5 recomandări din partea unor beneficiari de produse similare; dovada deţinerii a minim 10 maşini în proprietate sau în închiriere sau în leasing şi a minim 10 şoferi;

b) în cazul procedurii de atribuire a contractului de achiziţie nr. x/16.03.2010, reclamanta a formulat în cuprinsul caietului de sarcini o serie de caracteristici tehnice mult prea specifice, irelevante pentru obiectul contractului, ce au condus la restricţionarea participării la procedura de atribuire; spre exemplu, s-a solicitat creion cu mina grafit, corp în culoarea naturală a lemnului, creion mecanic corp hexagonal, notes autoadeziv cub culori neon;

c) în cadrul procedurii de atribuire a contractului nr. x/16.03.2010 preţul ofertat de societatea A. S.R.L. (ofertantul declarat câştigător) a fost de 1,5 ori mai mare decât cel ofertat de S.C. B. S.R.L. - ofertantul ce a depus o ofertă acceptabilă, dar care a fost respins pentru neconformitate cu cerinţele din caietul de sarcini; de asemenea, în cadrul acestei proceduri, oferta depusă de ofertantul societatea A. S.R.L. este datată anterior datei la care autoritatea contractantă a publicat invitaţia de participare şi documentaţia de atribuire în SEAP.

Reclamanta a contestat prin acţiune toate aceste nereguli reţinute de autoritatea de control, iar prin sentinţa recurată instanţa de fond, consecutiv invalidării argumentelor reclamantei, a respins acţiunea şi a confirmat legalitatea notei de constatare a neregulilor şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Înalta Curte observă că, în recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat considerentele instanţei de fond cu privire la toate neregulile ce făceau obiectul acţiunii, ci s-a rezumat la a susţine, generic, că în speţă nu sunt în discuţie cerinţe restrictive de calificare şi nici formularea unor specificaţii tehnice discriminatorii în documentaţia de atribuire, iar singurele argumente concrete se referă doar la neregula vizând cerinţa dovedirii de către ofertanţi a deţinerii a minim 10 maşini în proprietate sau în închiriere sau în leasing şi a minim 10 şoferi. Faţă de restul neregulilor (prezentarea a minim 5 recomandări din partea unor beneficiari de produse similare, inserarea unor caracteristici tehnice mult prea specifice şi modalitatea de depunere a ofertei de către candidatul câştigător, respectiv motivul înlăturării din procedură a altui ofertant) nu s-a formulat nicio critică efectivă. Astfel fiind, Înalta Curte va analiza calea de atac doar în limita aspectelor contestate în cererea de recurs, pentru restul neregulilor nefiind învestită cu efectuarea controlului de legalitate al sentinţei atacate.

Potrivit art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, autoritatea contractantă are obligaţia, atunci când impune cerinţe minime de calificare referitoare la capacitatea tehnică şi profesională conform art. 178 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, de a motiva aceste cerinţe în cuprinsul unei note justificative. Totodată, potrivit art. 179 din O.U.G. nr. 34/2006, autoritatea contractantă are obligaţia de a respecta principiul proporţionalităţii în stabilirea cerinţelor de calificare şi selecţie, aceste criterii trebuind să aibă o legătură concretă cu obiectul contractului licitat.

Dispoziţiile art. 176 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii stabilesc limitele dreptului autorităţii contractante de a aplica criterii de calificare şi selecţie referitoare numai la "a) situaţia personală a candidatului sau ofertantului; b) capacitatea de exercitare a activităţii profesionale; c) situaţia economică şi financiară; d) capacitatea tehnică şi/sau profesională; e) standarde de asigurare a calităţii; f) standarde de protecţie a mediului, în cazurile prevăzute la art. 188 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) lit. e)"

Pentru situaţiile specificate la art. 176 lit. d) din O.U.G. nr. 34/2006, în măsura în care autoritatea contractantă consideră că se justifică impunerea anumitor cerinţe minime pe care ofertanţii/candidaţii trebuie să le îndeplinească pentru a fi consideraţi calificaţi, aceste cerinţe trebuie să fie precizate, conform principiului transparenţei, în cadrul invitaţiei/anunţului de participare, iar potrivit art. 178 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, aceste cerinţe nu trebuie să conducă la limitarea accesului la procedură a agenţilor economici potenţial ofertanţi.

Condiţii suplimentare privitoare la stabilirea unor criterii de selecţie şi calificare se regăsesc şi în cuprinsul art. 179 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căruia "(1) Criteriile de calificare şi selecţie stabilite de către autoritatea contractantă trebuie să aibă o legătură evidentă cu obiectul contractului ce urmează să fie atribuit. (2) Autoritatea contractantă are obligaţia de a respecta principiul proporţionalităţii atunci când stabileşte criteriile de calificare şi selecţie, precum şi nivelul cerinţelor minime pe care ofertanţii/candidaţii trebuie să le îndeplinească.".

În analiza caracterului restrictiv sau nerestrictiv al unei cerinţe de selecţie şi calificare, instanţele de judecată verifică dacă efectele produse de cerinţa stipulată sunt disproporţionate în raport de finalitatea urmărită de autoritatea contractantă şi dacă au generat o restricţionare nejustificată a participării la procedură; totodată, cerinţa excluzivă trebuie să se spună condiţiei justificării corespunzătoare de către autoritatea contractantă. Or, stipularea în procedura de achiziţie analizată în speţă a unei cerinţe de calificare referitoare la deţinerea unui număr de 10 autoturisme în proprietate/închiriere/leasing, precum şi angajarea a minim 10 şoferi nu poate fi considerată o măsură legală şi proporţională, în condiţiile în care necesitatea inserării acestei cerinţe nu a fost justificată corespunzător în fişa de date a achiziţiei (şi nici prin notă justificativă distinctă), iar impunerea sa nu este proporţională cu finalitatea urmărită de autoritatea contractantă.

În recurs, reclamanta a susţinut că această cerinţă era necesară pentru a se asigura că ofertantul are posibilităţi reale de a realiza contractul de achiziţie, dar Înalta Curte constată că această justificare este una generică, de esenţa oricărei proceduri de achiziţie publică fiind dovedirea potenţialului tehnic, financiar şi organizatoric al fiecărui ofertant de a îndeplini obiectul contractului, conform art. 7 din H.G. nr. 925/2006.

Pentru a verifica dacă cerinţa impusă prin caietul de sarcini are sau nu caracter restrictiv, este necesar ca recurenta-reclamantă să prezinte argumente concrete, raportate la proiectul în discuţie. Recurenta-reclamantă a menţionat, în cuprinsul fişei de date a achiziţiei, că aceste cerinţe sunt necesare datorită volumului mare al comenzilor şi dispersării sediilor sale pe toată suprafaţa Bucureştiului şi a judeţului Ilfov. Or, Înalta Curte consideră că aceste motive nu sunt suficiente pentru a justifica, concret, modalitatea în care s-a ajuns la impunerea unui număr de minim 10 autoturisme cu şoferii aferenţi, respectiv de ce a apreciat recurenta că un ofertant care ar deţine mai puţine autoturisme şi/sau şoferi nu ar putea asigura corespunzător serviciul de distribuţie a produselor de papetărie-birotică, în cazul atribuirii contractului.

Aceasta, în condiţiile în care, prin nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/07.04.2017 s-a reţinut şi o altă neregulă, respectiv încălcarea principiului tratamentului egal, prin aceea că operatorul economic declarat câştigător (societatea A. SRL) avea cunoştinţă de derularea procedurii de achiziţie publică, organul de control reţinând că oferta tehnică şi financiară depusă de această societate este datată anterior publicării invitaţiei de participare şi documentaţiei de atribuire şi corespunde cerinţelor menţionate de reclamantă în fişa de date a achiziţiei, apreciate a avea caracter restrictiv.

Înalta Curte mai reţine şi argumentul instanţei de fond, care a observat corect că prin contractul de achiziţie publică s-au stipulat sancţiuni pentru nerespectarea termenelor de livrare. Aşadar, finalitatea urmărită de autoritatea contractantă, aceea de asigurare a distribuţiei produselor, este atinsă prin reglementarea răspunderii contractuale, iar nu prin impunerea unor cerinţe de natură tehnică, disproporţionate în raport de obiectul contractului, care trebuie îndeplinite obligatoriu la momentul depunerii ofertei şi al selecţiei de către comisia de licitaţie.

Deşi dreptul de apreciere al autorităţii contractante în stabilirea unor criterii de selecţie şi calificare, prin raportare la specificul şi complexitatea contractului de achiziţie publică, nu poate fi negat, el fiind conferit de dispoziţiile art. 176 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, acest drept nu are caracter absolut. Limitele dreptului de apreciere sunt trasate chiar de legiuitor, prin dispoziţiile art. 178 alin. (2), art. 179 şi art. 188 din O.U.G. nr. 34/2006, dar şi prin dispoziţiile art. 8 din H.G. nr. 925/2006, anterior amintite. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, care definesc sintagma "exces de putere" ca reprezentând "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor".

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că dreptul recurentei-reclamante de a stabili criterii de calificare cu privire la capacitatea tehnică a fost exercitat cu depăşirea limitelor legale, condiţia impusă prin caietul de sarcini fiind excesivă şi disproporţionată în raport de obiectul contractului, ceea ce a condus la restricţionarea accesului unor operatori economici la procedura de achiziţie publică.

Nu este determinant nici faptul că ANRMAP a adus clarificări în materie prin notificarea nr. x din 22 martie 2011, adică ulterior încheierii contractelor respective de achiziţie publică, deoarece cadrul normativ legal a existat şi la momentul iniţial, fiind clar şi accesibil pentru autorităţile contractante sub aspectul cerinţelor în discuţie.

Referior la criticile prin care reclamanta justifică legalitatea desfăşurării procedurii de achiziţie publică prin aceea că nu au fost constatate, de către ANRMAP, încălcări sau eludări ale legislaţiei din domeniul achiziţiilor publice ori deficienţe ale procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.

Potrivit art. 324 alin. (2) din H.G. nr. 457/2008 (în vigoare la data desfăşurării procedurii de achiziţie publică) "În exercitarea atribuţiei prevăzute la alin. (1), autoritatea de management nu este condiţionată în luarea deciziilor de activităţile desfăşurate de ANRMAP şi UCVAP potrivit dispoziţiilor art. 322 şi 323". Prin urmare, independent de rezultatul verificărilor efectuate de către ANRMAP, autoritatea pârâtă are dreptul de a efectua propriile verificări şi de a dispune măsurile care se impun atunci când constată existenţa unei nereguli, legislaţia specifică activităţii de verificare procedurală nelimitând şi necondiţionând în vreun fel competenţele pârâtei, în raport de constatările altor organe cu atribuţii în domeniu. Neidentificarea unor nereguli de către ANRMAP nu exclude identificarea lor de către organul de control al autorităţii pârâte.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut, drept criteriu de stabilire a caracterului nerestrictiv al cerinţei de calificare, lipsa contestaţiilor formulate de către participanţii la procedură împotriva acestei cerinţe specifice. Înalta Curte apreciază că şi acest argument este neîntemeiat, întrucât caracterul restrictiv al unei cerinţe de calificare şi selecţie se apreciază de autoritatea de control şi, în final, de către instanţa de judecată, în funcţie de dispoziţiile legale incidente, iar nu în raport de exercitarea de către participanţii la procedură a dreptului de a contesta criteriile de calificare şi selecţie impuse de autoritatea contractantă.

Având în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-reclamante vizând inexistenţa neregulii, nefiind decelată o încălcare a prevederilor art. 176 lit. d), art. 178 şi art. 179 din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 7 din H.G. nr. 925/2006.

II.3. În fine, o ultimă critică de nelegalitate priveşte individualizarea corecţiei financiare aplicate, recurenta-reclamantă apreciind că autoritatea avea posibilitatea de a aplica o corecţie de 5% din valoarea contractului atribuit, în loc de 10% şi că aplicarea corecţiei s-a făcut fără ca în actul de control să fie menţionate criteriile avute în vedere la individualizare.

Contrar celor susţinute de recurentă, cuantumul maxim al corecţiei financiare pentru stipularea unor criterii de selecţie/atribuire ilegale sau discriminatorii nu era de 10%, ci de 25%, conform H.G. nr. 519/2014 privind stabilirea ratelor aferente reducerilor procentuale/corecţiilor financiare aplicabile pentru abaterile prevăzute în anexa la O.U.G. nr. 66/2011, putând fi redus la 10% (variantă pentru care a optat autoritatea de control) ori la 5%.

Înalta Curte constată că procentul de 10% este unul proporţional cu multitudinea neregulilor constatate şi consecinţele produse prin nerespectarea de către autoritatea contractantă a prevederilor legale incidente în materia procedurii achiziţiei publice. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă nu a expus, nici prin acţiune şi nici în recurs, motivele pentru care consideră că intimatul-pârât putea reduce corecţia financiară până la valoarea procentuală de 5%, menţionând, într-o formulare sumară, neargumentată, că individualizarea şi reducerea corecţiei se impune în raport de natura neregulii imputate reclamantei şi de impactul financiar al acesteia, fără a detalia aceste susţineri.

Prin art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011 se defineşte principiul proporţionalităţii în sensul că "orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce priveşte resursele angajate în constatarea neregulilor, cât şi în ceea ce priveşte stabilirea creanţelor bugetare rezultate din nereguli, ţinând seama de natura şi frecvenţa neregulilor constatate şi de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv", iar potrivit art. 17 din acelaşi act normativ "Orice acţiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli şi al stabilirii creanţelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinându-se seama de natura şi de gravitatea neregulii constatate, precum şi de amploarea şi de implicaţiile financiare ale acesteia.".

Sub aspectul proporţionalităţii măsurii administrative aplicate de partea intimată-pârâtă în cauză, Înalta Curtea constată că acea cotă de corecţie financiară îşi găseşte fundamentarea în textul legal incident, legiuitorul însuşi cântărind şi confirmând caracterul lor proporţional prin prisma gravităţii încălcării reglementărilor din materia achiziţiilor publice.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în cauza C-406/14, Miasto, că reglementarea comună în materia fondurilor structurale, respectiv art. 98 alin. (2) din Regulamentul nr. 1083/2006, "impune de asemenea autorităţii naţionale competente să determine cuantumul corecţiei care trebuie aplicată ţinând seama de trei criterii, respectiv natura neregularităţii constatate, gravitatea ei şi pierderea financiară care a rezultat din aceasta pentru fondul în cauză.". Prin aceeaşi hotărâre, instanţa din Luxemburg a arătat că "44. (…) nu este necesar să fie demonstrată existenţa unei incidenţe financiare precise (…). 45. În consecinţă, este necesar să se considere că o încălcare a regulilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice constituie o neregularitate în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 în măsura în care posibilitatea ca această încălcare să fi avut o incidenţă asupra bugetului fondului vizat nu poate fi exclusă.".

În cauză, instanţa de recurs nu identifică argumente care să justifice înlăturarea aplicării corecţiei financiare impuse părţii recurente-reclamante, ci, dimpotrivă, prin prisma impactului concret al abaterilor constatate, de restrângere a concurenţei în procedurile de atribuire a contractelor de achiziţie publică, se impune menţinerea, astfel că nu există vreun temei pentru a dispune reindividualizarea.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, iar reclamanta nu a invocat motive apte să determine reformarea soluţiei dispuse.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Universitatea din Bucureşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Universitatea din Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1072 din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.