Unpaid training leave without employer's written agreement does not count as seniority; employee's salary recalculation claim rejected.

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii ("INM", "Institutul"), a solicitat:

(i) obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se dispună trecerea pe tranşa de vechime în funcţie de 15-20 de ani şi recalcularea drepturilor salariale conform acestei vechimi în funcţie începând cu data de 01.02.2021;

(ii) obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, conform tranşei de vechime în funcţie de 15-20 de ani, începând cu data de 01.02.2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1781 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1781 din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Referitor la nerecunoaşterea de către instanţa de fond ca vechime în funcţie a perioadei în care reclamanta s-a aflat în concediu de formare profesională fără plată, recurenta-reclamantă susţine greşita interpretare a prevederilor art. 241 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor, din perspectiva relevanţei acordului exprimat de directorul INM cu privire la relevanţa studiilor, instanţa apreciind greşit că acest acord trebuie să fie redactat separat şi poate fi retras după desfăşurarea concediului, deşi a produs efecte juridice. Consideră că această interpretare este şi contradictorie, instanţa admiţând că intimatul INM a aprobat concediul pentru formare profesională, dar a considerat, în acelaşi timp, că nu a existat un acord scris referitor la relevanţa studiilor. Dispoziţiile art. 241 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor prevăd două condiţii cumulative pentru a fi în situaţia unui concediu de formare profesională şi anume să existe un acord al conducerii, iar acest acord să fie scris. În speţă, cele două condiţii au fost îndeplinite, acordul scris există, fiind reprezentat de deciziile directorului INM de aprobare şi acordare a unui concediu de formare profesională, respectiv pe prima pagină a cererii de acordare a concediului formulată de reclamantă existând menţiunea "Aprob Director", ulterior fiind emisă decizia prin care s-a stabilit că reclamanta se află în concediu pentru formare profesională fără plată.

Susţine recurenta-reclamantă că, întrucât în Regulament nu sunt prevăzute alte condiţii, impunerea unor cerinţe de formă pentru acordul directorului INM reprezintă o adăugare la lege, condiţia ca acest acord să fie emis în formă scrisă neînsemnând că se cere şi emiterea acordului într-o formă specifică. Aprecierea asupra relevanţei studiilor trebuie să fie prealabilă acordului, fiind o condiţie esenţială a aprobării concediului de formare profesională, iar perioada concediului pentru formare profesională fără plată constituie vechime în funcţie, astfel că sentinţa recurată este în contradicţie cu deciziile emise de directorul INM şi efectele juridice pe care aceste decizii le-au produs.

În concluzie, susţine recurenta-reclamantă că aprobarea în scris a cererii de acordare a concediului pentru formare profesională fără plată satisface condiţia existenţei unui acord scris referitor la relevanţa studiilor, aprecierea asupra relevanţei studiilor fiind o condiţie a aprobării acestui tip de concediu; astfel fiind, perioada concediului pentru formare profesională fără plată constituie vechime în funcţie.

Referitor la aprecierea instanţei asupra relevanţei studiilor pentru funcţia deţinută, arată recurenta-reclamantă că, pentru ocuparea funcţiei pe care o deţine, studiile juridice sunt obligatorii, iar studiile urmate au fost de asemenea studii juridice, organizate de o facultate de profil, astfel că instanţa de fond a reţinut greşit că acestea nu ar fi fost necesare şi/sau utile. Totodată, condiţiile de acordare a oricărui tip de concediu trebuie analizate şi îndeplinite la momentul solicitării concediului, or, instanţa de fond îşi întemeiază soluţia pe culpa intimatului INM/omisiunea INM de a fi analizat relevanţa studiilor la acel moment, în raport de funcţia exercitată de reclamantă şi atribuţiile îndeplinite de aceasta.

Mai susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond a extins aplicabilitatea art. 241 alin. (2) din Regulament dincolo de scopul reglementării, interpretând în sensul că acest text impune condiţii de formă separate în vederea acordării concediului pentru formare profesională fără plată (acorduri scrise separat), ulterior derulării concediului.

Referitor la considerentele sentinţei atacate vizând împrejurarea neabsolvirii studiilor, susţine recurenta-reclamantă că această împrejurare nu este reglementată ca motiv al nerecunoaşterii vechimii în funcţie, instanţa de fond adăugând, din nou, o condiţie neprevăzută de art. 241 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor. Nerecunoaşterea vechimii în funcţie nu este reglementată ca sancţiune în cazul unui concediu de formare profesională nici de Regulament, nici de Codul muncii, nici de o altă lege specială, iar intenţia legiuitorului de a institui ca regulă considerarea perioadei concediului de formare profesională fără plată ca vechime în funcţie rezultă din modificările aduse Regulamentului prin Hotărârea nr. 422/2007.

Referitor la nelămurirea instanţei de fond în ceea ce priveşte durata studiilor de masterat, recurenta-reclamantă învederează că a depus două adeverinţe de înscriere în doi ani diferiţi întrucât înscrierea în primul an s-a făcut la mijlocul anului universitar, fiind necesară reînscrierea în anul următor, iar în cel de-al doilea an cursurile au fost suspendate din cauza pandemiei, majoritatea examenelor fiind amânate în toamnă, context în care a preferat să reia raporturile de serviciu.

Referitor la considerentele instanţei de fond privind importanţa vechimii în funcţie, susţine recurenta-reclamantă că instanţa a stabilit greşit, cu titlu de principiu, că o persoană aflată în concediu de formare profesională fără plată nu dobândeşte valoare profesională superioară. Contrar acestei opinii, studiile urmate de recurentă au avut rolul de a-i ridica nivelul profesional, aspect dovedit de evaluările anuale ale activităţii sale profesionale şi de deciziile de numire în funcţia de locţiitor al şefului Departamentului de formare continuă al INM.

În concluzie, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a oferit o interpretare nelegală şi contradictorie a prevederilor art. 241 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor. Condiţiile de aprobare şi acordare a concediilor de formare profesională sunt reglementate prin dispoziţiile art. 17 din Regulament, pentru situaţiile prevăzute la art. 15 alin. (1) şi pe durata stabilită potrivit art. 18 alin. (1) şi (3) din acelaşi regulament, iar aceste condiţii de aprobare şi acordare a concediilor pentru formare profesională trebuie îndeplinite până la momentul începerii concediului. Prin acte administrative emise de directorul INM a fost aprobat recurentei concediul pentru formare profesională fără plată, aceste decizii nefiind revocate ori anulate, astfel că instanţa de fond s-a substituit intimatului-pârât INM şi, contrar actelor emise de Institut, a hotărât că a fost acordat concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Institutul Naţional al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sens în care a apreciat în esenţă că hotărârea primei instanţe a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor reclamantei, Înalta Curte consideră necesar a reitera, rezumativ, câteva aspecte ce ţin de situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Prin cererea depusă la data de 14.01.2019, reclamanta A. a solicitat aprobarea unui concediu pentru formare profesională, fără plată, pe perioada desfăşurătii cursurilor unui master specializat în drept european, organizat de Facultatea de Drept şi Criminologie a Universităţii Libere din Bruxelles, pentru intervalul februarie 2019- februarie 2020. Prin decizia nr. 26/01.02.2019, Directorul Institutului Naţional al Magistraturii a acordat reclamantei concediu pentru formare profesională fără plată pentru perioada 6 februarie 2019-1 februarie 2020, iar, la cererea ulterioară depusă de reclamantă, a aprobat prelungirea acestui concediu până la data de 1 august 2020, prin Decizia nr. 145/31.10.2019 .

Prin cererea din data de 21.07.2020 reclamanta a solicitat reluarea atribuţiilor de serviciu, iar prin Decizia nr. 74/2020 Directorul Institutului Naţional al Magistraturii a dispus reluarea activităţii reclamantei începând cu data de 27.07.2020, cu păstrarea funcţiei şi atribuţiilor de serviciu prevăzute în fişa postului, stabilindu-i-se totodată drepturile salariale .

Prin cererea formulată la data de 12.03.2021, reclamanta A. a solicitat trecerea în tranşa de vechime în funcţie de 15-20 ani şi emiterea unei decizii cu recalcularea drepturilor salariale, conform acestei vechimi în funcţie, la data de 8.04.2021 intimatul-pârât INM comunicându-i că această cerere a fost respinsă .

Nemulţumită de respingerea cererii sale, reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând obligarea pârâtului INM la emiterea unei decizii prin care să se dispună trecerea în tranşa de vechime în funcţie de 15-20 ani cu începere de la data de 01.02.2021 şi, consecutiv, recalcularea şi plata drepturilor salariale în raport cu această vechime.

Prima instanţă a constatat caracterul neîntemeiat al acţiunii, reţinând, în esenţă, în raport de prevederile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi dispoziţiile art. 14, art. 15, art. 17, art. 241 şi art. 26 ale Regulamentului privind concediile judecătorilor şi procurorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 325/2005, că perioada în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru formare profesională fără plată nu poate fi luat în considerare la calcularea vechimii în funcţie, cu consecinţa trecerii reclamantei într-o altă tranşă de vechime, întrucât nu a existat acordul scris emis de angajator cu privire la relevanţa studiilor efectuate pentru funcţia exercitată, astfel că în mod corect concediul acordat reclamantei a fost considerat de către autoritatea pârâtă ca fiind un concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale, această perioadă nefiind considerată vechime în funcţie.

În acest context, Înalta Curte constată că problema litigioasă dedusă judecăţii este aceea a stabilirii tipului de concediu de care a beneficiat reclamanta în perioada 06.02.2019 – 27.07.2020, distincţie care se reflectă în posibilitatea luării în considerare a acestei perioade ca reprezentând sau nu vechime în funcţie.

În recurs, reclamanta a contestat concluziile curţii de apel, susţinând, printr-un prim rând de argumente, că instanţa de fond ar fi făcut o interpretare greşită şi contradictorie a prevederilor art. 241 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor, întrucât a avut în vedere o condiţie suplimentară, neprevăzută de lege, în ceea ce priveşte forma acordului exprimat de directorul INM cu privire la relevanţa studiilor.

Potrivit art. 241 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005, "(1) Nu constituie vechime în magistratură şi nici vechime efectivă în funcţia de judecător sau procuror durata concediilor fără plată acordate pentru rezolvarea unor situaţii personale. (2) Concediul pentru formare profesională, fără plată, care nu se acordă la iniţiativa conducerii instanţei ori parchetului sau cu privire la care aceasta nu şi-a exprimat acordul, în scris, referitor la relevanţa studiilor efectuate pentru funcţia exercitată se consideră concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale.".

Se observă, astfel, că alin. (2) al normei citate prevede două situaţii de excepţie în care concediul pentru formare profesională fără plată este considerat concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale, anume (i) situaţia în care concediul nu a fost acordat la iniţiativa conducerii instanţei/parchetului şi, respectiv, (ii) situaţia în care aceasta nu şi-a exprimat acordul în scris cu privire la relevanţa studiilor efectuate pentru funcţia exercitată.

În speţă, instanţa de fond a constatat că situaţia reclamantei-recurente se încadrează în cel de-al doilea caz de considerare a concediului pentru formare profesională fără plată ca fiind concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale, concluzie pe care Înalta Curte o consideră concordantă cu actele administrative emise de autoritatea intimată-pârâtă şi situaţia de fapt relevată în speţă.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine neîntemeiat că relevanţa studiilor efectuate rezultă din simpla aprobare, acordare şi, ulterior, prelungire a concediului de formare profesională, conform Deciziilor directorului INM nr. 26/01.02.2019 şi nr. 145/31.10.2019, însă un astfel de argument nu este sprijinit de conţinutul actelor administrative raportat la dispoziţiile art. 241 alin. (2) din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor, care fac trimitere la existenţa unui acord scris, ceea ce presupune exprimarea acordului într-o formă clară şi neîndoielnică.

Într-adevăr, după cum afirmă şi recurenta-reclamantă, acordul scris nu trebuie dat într-o formă specifică, însă, totodată, Înalta Curte reţine că exprimarea de voinţă a autorităţii trebuie să fie incontestabilă.

Or, din lectura atentă a Deciziei directorului INM nr. 26/2019 reiese că au fost avute în vedere ca temeiuri ale emiteri acelui act administrativ privind acordarea concediului fără plată, între altele, inclusiv dispoziţiile art. 18 alin. (3) şi art. 241 din Regulament, norme privind acordarea concediului fără plată pentru rezolvarea unor interese personale, respectiv ipotezele în care concediul pentru formare profesională, fără plată, se consideră concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale.

Într-un astfel de context, nu se poate prezuma, aşa cum pretinde recurenta-reclamantă, existenţa acordului afirmat de această parte, în prezenţa invocării de către Institutul Naţional al Magistraturii a unor norme juridice al căror conţinut afirmă contrariul a ceea ce susţine partea recurentă.

Înalta Curte mai observă că recurenta-reclamantă deduce existenţa acestui acord din simpla aprobare şi acordare a concediului de formare profesională fără plată, însă această interpretare este greşită, deoarece confundă manifestarea de voinţă a autorităţii de aprobare a efectuării concediului cu exprimarea acordului scris referitor la relevanţa studiilor. Norma legală prevede că relevanţa studiilor se apreciază de angajator în raport de funcţia exercitată de angajatul solicitant, ceea ce implică o evaluare concretă a studiilor urmate raportat la atribuţiile funcţiei, evaluare care nu se regăseşte în niciuna dintre deciziile emise de directorul INM.

Prin urmare, la data aprobării concediului de formare profesională, nu a existat o analiză a directorului INM prin care să se confirma relevanţa studiilor, iar dispoziţiile art. 241 alin. (2) din Regulament statuează fără dubiu că, într-un astfel de caz, concediul de formare profesională este considerat concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale. Din această împrejurare rezultă o altă concluzie şi anume aceea că relevanţa studiilor nu trebuie cu necesitate evaluată la momentul aprobării concediului de formare profesională, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-reclamante vizând interpretarea şi aplicarea în speţă a prevederilor art. 241 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor, validând astfel concluziile instanţei de fond referitoare la lipsa acordului scris al conducerii INM cu privire la relevanţa studiilor urmate de reclamantă, cu consecinţa calificării concediului aprobat ca fiind acordat pentru rezolvarea unor situaţii personale, iar nu pentru formare profesională.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă a contestat considerentele din sentinţă referitoare la relevanţa studiilor urmate pentru funcţia deţinută, apreciind că, întrucât pe perioada concediului a urmat studii cu specific juridic, iar funcţia pe care o deţine pretinde deţinerea aceluiaţi tip de studii, atunci este îndeplinită condiţia relevanţei studiilor efectuate.

În acest sens, Înalta Curte reţine, la fel ca instanţa de fond, că evaluarea relevanţei studiilor este un atribut al intimatului-pârât INM, iar în speţă acesta nu a emis un acord scris prin care să constate relevanţa studiilor urmate de reclamantă pentru funcţia exercitată, conform art. 241 alin. (2) din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor.

Pe de altă parte, câtă vreme îndeplinirea condiţiei relevanţei se stabileşte prin raportare la funcţia deţinută de reclamantă şi la atribuţiile proprii acestei funcţii, astfel cum sunt prevăzute în fişa postului, nu poate fi primită ipoteza avansată de recurentă, în sensul că este suficient a se dovedi că a urmat studii cu specific juridic.

Astfel, simpla urmare a unor cursuri în domeniul general de activitate al reclamantei şi angajatorului (domeniul juridic) nu este suficientă, ci trebuie ca studiile respective să aibă o legătură concretă cu activitatea efectiv prestată de recurenta-reclamantă în funcţia pe care o exercită, raportat la art. 241 alin. (2) din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor care se referă la "relevanţa studiilor efectuate pentru funcţia exercitată."

În continuarea acestor critici, recurenta-reclamantă a apreciat că nu prezintă relevanţă nici împrejurarea neabsolvirii cursurilor, câtă vreme nicio lege specială ori generală şi nici Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor nu prevăd o sancţiune constând în neluarea în considerare a vechimii în funcţie pe perioada concediului de formare profesională ca urmare a neabsolvirii cursurilor.

Nici aceste critici nu pot fi primite de instanţa de recurs, o astfel de interpretare lipsind de conţinut intenţia legiuitorului la reglementarea concediului de formare profesională fără plată, luat în considerare la calcularea vechimii în funcţie. Scopul solicitării concediului şi al aprobării efectuării acestuia de către angajatorul intimat îl reprezintă creşterea valorii profesionale a personalului, obiectiv care nu poate fi considerat îndeplinit în cazul nefinalizării studiilor, împiedicând totodată şi analiza relevanţei studiilor pentru funcţia exercitată de angajat, atât timp cât acesta nu prezintă dovada absolvirii cursurilor.

Cât despre norma în materia concediului plătit pentru formare profesională, respectiv faptul că art. 151 alin. (2) din Regulament a instituit obligaţia de restituire a indemnizaţiei acordate pentru perioada concediului de formare profesională atunci când magistratul în mod nejustificat nu se prezintă la cursurile sau alte forme de specializare, Înalta Curte arată că în discuţie este o altă formă de concediu decât cea în proces, reglementarea având caracter special, astfel că nu poate prezenta relevanţă în cauza de faţă.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate şi criticile recurentei-reclamante prin care s-a susţinut că instanţa a stabilit greşit, cu titlu de principiu, că o persoană aflată în concediu de formare profesională fără plată nu dobândeşte valoare profesională superioară, sens în care recurenta s-a prevalat de evaluările anuale ale activităţii sale profesionale şi de deciziile de numire în funcţia de locţiitor al şefului Departamentului de formare continuă al INM. Înalta Curte constată că, deşi, teoretic, o persoană aflată în concediu pentru formare profesională are aptitudinea de a-şi eleva nivelul profesional prin urmarea unor cursuri de formare profesională, totuşi absolvirea acestor studii confirmă dobândirea sau îmbunătăţirea efectivă a aptitudinilor profesionale, împrejurare care, în lipsa diplomei de absolvire, rămâne doar o ipoteză teoretică.

În ceea ce priveşte întinderea studiilor de master, recurenta-reclamantă a învederat instanţei de control judiciar motivele pentru care a fost nevoită să se înscrie la master în doi ani universitari diferiţi, precum şi motivele pentru care nu a finalizat studiile respective. Înalta Curte constată că aspectele referitoare la întinderea studiilor de master nu au fost decisive în pronunţarea soluţiei instanţei de fond, ci au reprezentat un argument subsidiar de motivare, alăturat considerentelor principale care au susţinut soluţia, referitoare la inexistenţa acordului intimatului-pârât cu privire la relevanţa studiilor. Prin urmare, indiferent de neconcordanţa sesizată de instanţa de fond cu privire la întinderea studiilor urmate de reclamantă şi de motivele pentru care recurenta-reclamantă nu a finalizat aceste cursuri, ceea ce este relevant în cauză este lipsa acordului scris al autorităţii pârâte cu privire la relevanţa studiilor, care conduce la calificarea concediului acordat reclamantei ca fiind un concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în speţă nu s-a relevat o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial şi nici nu au fost decelate motive contradictorii în cuprinsul sentinţei recurate.

Instanţa de fond a constatat în mod corect că, în perioada 06.02.2019 – 27.07.2020, concediul efectuat de recurenta-reclamantă poate fi considerat ca reprezentând concediu pentru rezolvarea unor situaţii personale, iar în condiţiile art. 241 alin. (1) din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor acest tip de concediu nu constituie vechime în funcţie. Astfel fiind, în mod corect intimatul-pârât a respins cererea recurentei-reclamante de trecere în tranşa de vechime în funcţie superioară, acţiunea reclamantei de obligare la emiterea unei decizii în acest sens fiind neîntemeiată.

În consecinţă, nefiind întrunite cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1781 din 24 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.