Limits on backdated salary payments under administrative wage orders and the extinction of claims via three-year prescription

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 februarie 2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie ("DNA"), au formulat plângere împotriva Ordinului procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021, a Ordinului procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 41/13.01.2022, a Deciziei procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 548/08.12.2021 şi a Deciziei procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 32/13.01.2022, solicitând:

(i) anularea art. 4 şi art. 6 din Ordinului procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021;

(ii) anularea Ordinului procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 41/13.01.2022, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţi;

(iii) anularea art. 4 şi art. 6 din Decizia procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 548/08.12.2021;

(iv) anularea Deciziei procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 32/13.01.2022, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanţi;

(v) obligarea pârâtei la calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţe rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1309 din 14 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1309 din 14 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sectinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanţii susţin că este nelegală şi netemeinică interpretarea primei instanţe cu privire la limitarea plăţii drepturilor salariale pe ultimii 3 ani anteriori emiterii actelor administrative contestate, fiind greşit aplicate dispoziţiile art. 2506 alin. (4) şi art. 2510 C. civ. referitoare la întreruperea şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie.

Consideră reclamanţii că dreptul le-a fost recunoscut chiar prin emiterea Ordinului Procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021 şi a Deciziei procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 548/08.12.2021, prin care s-a stabilit că salarizarea reclamanţilor se va face în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Sunt astfel incidente dispoziţiile art. 2506 alin. (4) C. civ., ordinul şi decizia amintite constituind actul scris prin care pârâta DNA a renunţat la beneficiul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, iar după această renunţare a început să curgă o nouă prescripţie, conform art. 2510 C. civ.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că prevederile actelor salariale contestate limitează în mod nelegal calcularea şi plata diferenţelor salariale, făcând referire la termenul de prescripţie de 3 ani la care s-a renunţat prin art. 1 din ordin şi decizie. De la data emiterii actelor administrative curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută de art. 4 şi art. 6 din ordinul şi decizia menţionate este nelegală. Recunoaşterea unui drept salarial are ca efect plata acestuia, astfel că recunoaşterea dreptului are ca efect plata acestuia de la momentul recunoaşterii, respectiv 01.08.2016.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Naţională Anticorupţie nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenţii-reclamanţi.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea adresată instanţei de contencios administrativ, reclamanţii, personal angajat în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în funcţiile de procuror, ofiţer de poliţie judiciară, specialist şi personal auxiliar de specialitate, au solicitat anularea în parte a Ordinului Procurorului-Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021 şi a Deciziei Procurorului-Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 548/08.12.2021, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, precum şi a ordinului şi deciziei de soluţionare a contestaţiilor administrative.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând, în esenţă, că drepturile personalului au fost stabilite în mod corect prin actele administrative de salarizare în discuţie, cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii ordinului şi deciziei procurorului şef, atât în privinţa calculării, cât şi în privinţa plăţii drepturilor salariale.

Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Contrar alegaţiilor recurenţilor-reclamanţi şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament logico-juridic îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acţiunii.

Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul ordinului şi deciziei contestate cu privire la momentul de la care aceasta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele aceste recunoaşteri asupra cursului prescripţiei. Cu alte cuvinte, instanţa a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actelor contestate emitentul a recunoscut în favoarea reclamanţilor dreptul la stabilirea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi dacă această recunoaştere are sau nu valoarea unei renunţări la prescripţie, astfel cum pretind reclamanţii.

Din conţinutul Ordinului Procurorului-Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 547/08.12.2021 şi al Deciziei Procurorului-Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie nr. 548/08.12.2021 rezultă că aceste acte administrative prevăd două ipoteze, respectiv situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON pe cale administrativă, prin chiar ordinul şi decizia atacate, caz în care recalcularea şi plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul beneficiază de hotărâri judecătoreşti executorii, pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În cauza de faţă, reclamanţii nu au indicat o hotărâre judecătorească, titlu executoriu, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în această ipoteză, le sunt aplicabile prevederile art. 4 şi art. 6 din ordinul şi decizia contestate, însă recalcularea şi plata diferenţelor făcându-se cu respectarea termenului de 3 ani, calculat în raport de data emiterii actelor de salarizare (mai exact, diferenţele vor fi stabilite şi plătite începând cu data de 07.12.2018).

Înalta Curte are în vedere şi soluţia de principiu adoptată la data de 26.02.2024 în şedinţa Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că "Pentru personalul căruia nu i-a fost recunoscut VRS de 605,225 RON printr-o hotărârea judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate urmează a se face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului, în cauză fiind incidente, în materie de prescripţie, dispoziţiile prevăzute de C. civ. privind întreruperea cursului prescripţiei extinctive sau renunţarea la prescripţia extinctivă.".

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 din C. civ. "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit" şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.". Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 din C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii, teză susţinută de recurenţii-reclamanţi în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii ordinului şi deciziei de stabilire a drepturilor salariale curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune. În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul recunoaşterii tacite sau exprese, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

În calea de atac, recurenţii-reclamanţi au reiterat argumentele prin care susţin că intimata-pârâtă DNA a întrerupt termenul de prescripţie prin recunoaşterea dreptului, conform art. 1 din actele litigioase.

Înalta Curte observă că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordin şi din decizie, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actele administrative în discuţie, vizând o perioadă anterioară datei de 07.12.2018, stabilită de emitentă ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

În consecinţă, teza susţinută de recurenţii-reclamanţi cu privire la recunoaşterea dreptului nu se bazează pe un posibil act de recunoaştere în cursul termenului de prescripţie, ci pe un potenţial act de renunţare emis după împlinirea acestui termen.

Din lectura atentă a actelor administrative contestate rezultă voinţa clară a emitentului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar, prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare a drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit art. 4 din actele contestate.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimata-pârâtă ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acesteia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii actelor de salarizare, nu se poate susţine că limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin ar fi nelegală, cum pretind recurenţii-reclamanţi. Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatei-pârâte debitoare de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se verifică în speţă.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei instanţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului legal incident, iar argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt în măsură să atragă casarea soluţiei criticate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul exercitat în cauză, menţinând sentinţa atacată.

În consecinţă, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. împotriva sentinţei civile nr. 1309 din 14 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. împotriva sentinţei civile nr. 1309 din 14 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.