Revision rejected: administrative conflict-of-interest finding not criminal for ne bis in idem purposes.

Şedinţa publică din data de 13 martie 2024

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate ("ANI"), a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/14.08.2019, întocmit de pârâtă.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 14 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea – secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 28 noiembrie 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 56/F-CONT din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 1296 din 8 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 şi a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 56/F-CONT din 2 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

4. Cererea de revizuire formulată în cauză

Prin cererea înregistrată la data de 7 august 2023, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat revizuirea deciziei nr. 1296 din 8 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, revizuentul solicitând, consecutiv admiterii căii de atac, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

După prezentarea unor împrejurări de ordin factual care, în opinia revizuentului, au generat litigiul de faţă, precum şi a unor aspecte de ordin teoretic şi jurisprudenţial referitoare la diferenţa de regim juridic între asociaţiile sportive şi cluburile sportive şi la condiţiile legale de constatare a conflictului de interese, revizuentul prezintă motivele căii de atac, raportat la dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, art. 148 alin. (2) – (4) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Arată revizuentul că în recurs a formulat un motiv de nelegalitate vizând pronunţarea sentinţei instanţei de fond cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene în ceea ce priveşte respectarea principiului ne bis in idem, prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. A arătat că, în opinia sa, a fost judecat a doua oară pentru aceeaşi faptă, câtă vreme, prin Ordonanţa din 23.03.2013, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu în dosarul nr. x/2017, s-a dispus, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., clasarea cauzei având ca obiect abuz în serviciu şi folosirea funcţiei pentru favorizarea unei persoane (conflict de interese) prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 301 alin. (1) C. pen.. Astfel, împotriva revizuentului s-au desfăşurat două proceduri judiciare, ambele cu caracter penal, în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, ceea ce contravine principiului non bis in idem/ne bis in idem.

Contrar considerentelor Înaltei Curţi din cuprinsul deciziei nr. 1296/08.03.2023 pronunţate în recurs, pe care le citează, revizuentul susţine că problema juridică analizată atât în cauza penală, cât şi în cauza administrativă este una şi aceeaşi, anume respectarea regulilor impuse de legiuitor pentru a preveni producerea unor situaţii în care titularul unei demnităţi sau funcţii publice să dea prioritate interesului personal în raport cu cel public. În speţă s-a demonstrat că acest pericol nu a existat vreodată şi nici nu s-a pus problema obţinerii vreunui beneficiu efectiv.

Învederează revizuentul că infracţiunea de folosire a funcţiei pentru favorizarea unei persoane este prevăzută de art. 301 C. pen., iar de esenţa infracţiunii este obţinerea unui folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II. Acelaşi obiect şi aceleaşi relaţii sociale protejează şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Or, instanţa de recurs a dat o altă interpretare acestor texte de lege, fără a observa legătura indisolubilă dintre ele.

Concluzionează revizuentul în sensul că în cauză a demonstrat că a făcut obiectul a două proceduri judiciare, fiecare vizând pretinse fapte referitoare la aceeaşi problemă juridică – conflictul de interese, astfel că s-a încălcat prioritatea dreptului Uniunii Europene şi este incidentă ipoteza prevăzută de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, apreciind că motivele invocate nu se circumscriu nici cazului de revizuire reglementat de art. 21 din Legea nr. 554/2004, nici cazurilor de revizuire reglementate de C. proc. civ.

În acest sens, intimata consideră că motivele de revizuire au fost expuse în cererea de recurs şi au fost deja analizate de instanţa de judecată, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond care au fost discutate cu ocazia soluţionării litigiului.

Apreciază că în speţă nu există o încălcare a principiului ne bis in idem, câtă vreme prezenta cauză nu este una de natură penală, ci de contencios administrativ, iar soluţia de clasare din cauza penală nu interzice ANI să constate existenţa unui conflict de interese de natură administrativă, supus unor condiţii diferite faţă de legislaţia penală. Soluţia pronunţată în dosarul penal nr. x/2017 nu se opune cu autoritate de lucru judecat în cauza de faţă, deoarece în cauza penală au fost analizate condiţiile constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu şi folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, în timp ce în contenciosul administrativ este analizată legalitatea raportului de evaluare. Conflictul de interese de natură administrativă a fost instituit prin Legea nr. 161/2003, distinct de infracţiunea de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. din 1968, respectiv prin infracţiunea de folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 C. pen. din 2009, iar cele două categorii de situaţii coexistă în legislaţia românească.

Contrar susţinerilor revizuentului, intimata apreciază că nu există identitate între cele două categorii de sancţiuni, faptele de natură administrativă prevăzute de Legea nr. 161/2003 neputând fi asimilate unor fapte de natură contravenţională sau penală, pentru a ne putea raporta la principiul dublei incriminări. Emiterea raportului de evaluare nu reprezintă o nouă sancţiune aplicată revizuentului, sancţionarea administrativă a incidentelor de integritate prin acte normative cu conţinut specific neavând caracter contravenţional sau penal. Ca urmare, hotărârea unei instanţe penale nu poate constitui autoritate de lucru judecat în faţa unei instanţe de contencios administrativ care judecă legalitatea raportului de evaluare, astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe care intimata o indică în cuprinsul întâmpinării.

Concluzionând, intimata învederează că nu se poate invoca o identitate de raţiune în privinţa celor două situaţii, penală şi administrativă, din moment ce legiuitorul a înţeles să le reglementeze diferit. Astfel, contrar susţinerilor revizuentului, nu se poate vorbi despre supunerea acestuia unui dublu control judiciar cu privire la aceeaşi problemă, respectiv despre încălcarea normelor unionale.

În concluzie, s-a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de revizuire

Analizând calea de atac prin prisma temeiului de drept şi a motivelor invocate în susţinere, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este nefondată, pentru următoarele considerente:

Prezenta cale de atac extraordinară a fost întemeiată de revizuentul A. pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care reglementează un caz de revizuire specific materiei contenciosului administrativ, constând în încălcarea, prin hotărârea definitivă atacată cu revizuire, a priorităţii dreptului Uniunii Europene, prevăzut de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Înalta Curte reţine că, deşi acest caz de revizuire este prevăzut de legea specială, procedura de soluţionare a cererii este cea stabilită de C. proc. civ., ceea ce presupune examinarea, conform art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Pentru a fi în prezenţa cazului de revizuire reglementat de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este necesar ca revizuentul să invoce o pretinsă încălcare a prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene ori a celorlalte reglementări ale dreptului Uniunii Europene cu caracter obligatoriu sau a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), prin care se interpretează normele unionale.

În speţă, revizuentul A. a susţinut încălcarea în proces a principiului ne bis in idem, prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, învederând că, pentru aceeaşi faptă de conflict de interese, împotriva revizuentului s-au desfăşurat două proceduri de natură penală.

Aşadar, contrar susţinerilor intimatei Agenţia Naţională de Integritate, în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii, câtă vreme din punct de vedere strict formal motivele invocate pot fi circumscrise ipotezei legale pe care se întemeiază calea extraordinară de atac, anume art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte va proceda la analiza de fond a motivelor revizuirii, ocazie cu care va avea în vedere şi apărările intimatei.

În analiza cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, trebuie avute în vedere, pe de-o parte, dispoziţiile de drept unional sau hotărârile pronunţate de CJUE pe care partea revizuentă apreciază că le-a încălcat hotărârea atacată, iar pe de altă parte împrejurarea dacă dreptul Uniunii sau, după caz, hotărârile CJUE au fost analizate de instanţa de recurs, respectiv dacă problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional a primit o dezlegare în faza procesuală anterioară.

Aceste linii directoare de analiză au fost stabilite prin paragrafele 72 şi 73 din Decizia nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut, în esenţă, că nu poate fi primită o cerere de revizuire "prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.", respectiv "Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.".

Aceste considerente sunt similare celor reţinute de instanţa din Luxemburg în hotărârea pronunţată la 11 septembrie 2019, în cauza C – 676/17, Călin, prin care s-a arătat că "trebuie amintită importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale. Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca hotărârile judecătoreşti rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate" (par. 26), respectiv "dreptul Uniunii nu impune instanţei naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătoreşti, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu acest drept" (par. 27).

Înalta Curte constată că, din motivele prezentate în susţinerea căii de atac, rezultă cu claritate că revizuentul urmăreşte să repună în discuţie analiza pe care instanţa de recurs a făcut-o prin decizia sa cu privire la incidenţa principiului de drept unional ne bis in idem, apreciind că modalitatea de interpretare şi aplicare a acestui principiu s-a realizat într-o manieră necorespunzătoare. Or, prin aceste motive de revizuire ce implică formularea unor critici de nelegalitate, revizuentul urmăreşte să obţină, pe calea revizuirii, exercitarea unui control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti definitive în alte coordonate decât permise de lege.

Din considerentele deciziei atacate cu revizuire rezultă că instanţa de recurs a făcut o analiză a principiului potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită, judecată sau sancţionată de două ori pentru aceeaşi faptă, pe care le-a aplicat la situaţia de fapt a raportului juridic dedus judecăţii, concluzionând că, deşi revizuentul a fost cercetat în cadrul dosarului penal nr. x/2017 pentru săvârşirea infracţiunilor de "abuz în serviciu", faptă prevăzută de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. şi pentru "folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane", faptă prevăzută de art. 301 C. pen., a doua procedură, din dosarul de faţă, nu este tot o cauză penală, ci una ce aparţine contenciosului administrativ, iar soluţia de clasare dată în cauza penală nu poate constitui un impediment la constatarea de către Agenţia Naţională de Integritate a existenţei unui conflict de natură administrativă, supus unor condiţii diferite de cele din legislaţia penală.

Aşadar, prin hotărârea atacată, Înalta Curte a analizat şi dezlegat problematica referitoare la aplicarea principiului unional ne bis in idem, prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar prin cererea de revizuire nu se invocă niciun element de noutate în această privinţă, fiind formulate doar critici privitoare la modul de interpretare şi aplicare a acestui principiu, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii. Împrejurarea că instanţa de recurs, examinând incidenţa în cauză a principiului ne bis in idem, a ajuns la o concluzie diferită de cea pe care o susţine revizuentul, nu poate constitui temei al unui motiv de revizuire. Astfel fiind, motivele invocate în susţinerea cererii, care tind la reformarea hotărârii atacate, constituie un veritabil "recurs la recurs", aspect ce contravine naturii juridice a revizuirii, care reprezintă o cale de atac de retractare, iar nu de reformare.

Înalta Curte constată că în speţă nu se decelează o situaţie de încălcare a principiului ne bis in idem, în raport de motivele invocate de revizuent. Acesta s-a prevalat de împrejurarea că, în paralel cu procedura administrativă de constatare a conflictului de interese, aceleaşi fapte au făcut obiectul cercetării penale în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzute de dispoziţiile art. 297 alin. (1) şi art. 301 din C. pen., cercetarea penală fiind finalizată prin emiterea Ordonanţei din 23.03.2013, cu soluţie de clasare a plângerii.

Art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, singura normă relevantă în revizuire din perspectiva dreptului Uniunii Europene, consacră principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

Pentru a-şi găsi aplicarea principiul ne bis in idem, este necesar să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare/achitare definitivă a persoanei în cauză, iar autorităţile să demareze o nouă procedură penală (bis), pentru aceeaşi faptă (idem), cu privire la aceeaşi persoană.

În acest context, Înalta Curte arată că prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-40/21, T.A.C., s-au reţinut următoarele considerente relevante în legătură cu conflictul administrativ de interese, astfel cum este acesta reglementat de dreptul român şi efectele sale specifice:

"34. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii referitoare la interpretarea articolului 50 din cartă şi transpuse la articolul 49 alin. (3) din aceasta, sunt pertinente trei criterii pentru aprecierea naturii penale a unei sancţiuni. Primul este calificarea juridică a încălcării în dreptul intern, al doilea, natura însăşi a încălcării, iar al treilea, gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, ECOTEX BULGARIA, C-544/19, EU:C:2021:803, punctul 91, precum şi Hotărârea din 22 martie 2022, bpost, C-117/20, EU:C:2022:202, punctul 25 şi jurisprudenţa citată).

35. Astfel, chiar pentru încălcările care nu sunt calificate drept "penale" în dreptul naţional, un asemenea caracter poate totuşi decurge din însăşi natura încălcării în discuţie şi din gradul de severitate a sancţiunilor pe care aceasta le poate antrena [Hotărârea din 22 iunie 2021, Latvijas Republikas Saeima (Puncte de penalizare), C-439/19, EU:C:2021:504, punctul 88 şi jurisprudenţa citată].

36. Deşi este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze, în lumina acestor criterii, dacă măsura în discuţie în litigiul principal prezintă o natură penală în sensul articolului 49 alin. (3) din cartă, Curtea, pronunţându-se asupra unei trimiteri preliminare, poate totuşi oferi precizări destinate să orienteze această instanţă în aprecierea pe care o va efectua (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, ECOTEX BULGARIA, C-544/19, EU:C:2021:803, punctul 92 şi jurisprudenţa citată).

37. În ceea ce priveşte primul criteriu, privind calificarea încălcării în dreptul intern, atât din modul de redactare a articolului 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care face referire la o "abatere disciplinară", cât şi din jurisprudenţa naţională citată în cererea de decizie preliminară, în special din cea a Curţii Constituţionale, rezultă că, în dreptul român, nici încetarea de plin drept a mandatului în cazul constatării unui conflict de interese, nici interdicţia de a ocupa orice funcţie publică aleasă, complementară acestei încetări, nu sunt considerate sancţiuni penale. În plus, din dosarul de care dispune Curtea reiese că aceste măsuri sunt aplicate în temeiul unei proceduri administrative. Deşi este adevărat că dreptul român prevede de asemenea infracţiunea de conflict de interese, sancţiunile prevăzute pentru aceasta sunt aplicate, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 31 din concluzii, în temeiul unei proceduri distincte şi independente.

38. În ceea ce priveşte al doilea criteriu, referitor la natura însăşi a încălcării, acesta presupune să se verifice dacă măsura în discuţie urmăreşte în special o finalitate represivă, care este specifică unei sancţiuni de natură penală în sensul articolului 49 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2021, Latvijas Republikas Saeima (Puncte de penalizare), C-439/19, EU:C:2021:504, punctul 89, precum şi Hotărârea din 6 octombrie 2021, ECOTEX BULGARIA, C-544/19, EU:C:2021:803, punctul 94 şi jurisprudenţa citată].

39. În speţă, din cererea de decizie preliminară şi din observaţiile părţilor în faţa Curţii reiese că Legea nr. 176/2010 urmăreşte să garanteze integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi să prevină corupţia instituţională şi că măsura interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese, precum cea care poate fi impusă în cauza principală, se înscrie într-un ansamblu mai larg de măsuri care urmăresc, toate, în mod complementar, acest obiectiv şi, prin urmare, contribuie la realizarea obiectivelor de referinţă prevăzute de Decizia 2006/928. Astfel, finalitatea acestei interdicţii, la fel ca cea a încetării de plin drept a mandatului, este de a menţine buna funcţionare şi transparenţa statului, punând capăt în mod durabil situaţiilor de conflict de interese.

40. În acest sens, în ceea ce priveşte interdicţia de a candida în alegeri şi de a ocupa funcţii alese, care urmăreşte o asemenea finalitate şi care vizează libera decizie a organelor alese, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta nu are caracter punitiv, chiar dacă este pronunţată în urma unei condamnări penale pentru fapte de corupţie (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 18 mai 2021, Galan împotriva Italiei, CE:ECHR:2021:0518DEC006377216, § 85 şi 97, precum şi Curtea EDO, 17 iunie 2021, Miniscalco împotriva Italiei, CE:ECHR:2021:0617JUD005509313, § 64 şi 73).

41. Ţinând seama de aceste elemente şi având în vedere jurisprudenţa menţionată la punctul anterior, rezultă că o măsură constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese timp de trei ani, precum cea care poate fi impusă în cauza principală, urmăreşte un obiectiv esenţialmente preventiv, iar nu represiv.

42. În ceea ce priveşte al treilea criteriu, referitor la gradul de severitate a sancţiunii, trebuie subliniat, aşa cum a arătat domnul avocat general la punctul 33 din concluzii, că o asemenea măsură nu constă în aplicarea unei pedepse privative de libertate sau în aplicarea unei amenzi, ci în interzicerea exercitării pe viitor a unor activităţi determinate, şi anume a unor funcţii publice alese, care vizează un grup delimitat de persoane având un statut special. Această interdicţie are de asemenea o durată limitată şi nu priveşte dreptul de vot.

43. Trebuie adăugat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sancţiuni similare măsurii în discuţie în litigiul principal nu sunt considerate, în general, ca având un grad de gravitate suficient pentru a le conferi o natură penală, cu atât mai mult atunci când dreptul de vot nu este afectat (a se vedea în acest sens Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 13 ianuarie 1997, Tapie împotriva Franţei, CE:ECHR:1997:0113DEC003225896, p. 5, precum şi Curtea EDO, 18 mai 2021, Galan împotriva Italiei, CE:ECHR:2021:0518DEC006377216, § 96 şi 97).

44. Din aceste consideraţii reiese că niciunul dintre cele trei criterii menţionate la punctul 34 din prezenta hotărâre nu pare să fie îndeplinit şi că, în consecinţă, interdicţia de a ocupa funcţii publice alese prevăzută de legislaţia naţională în discuţie în litigiul principal nu pare să fie de natură penală, aspect a cărui verificare este însă de competenţa instanţei de trimitere.".

În raport de aspectele învederate explicit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de revizuire nu identifică argumente spre a se îndepărta de la concluzia expusă cu privire la art. 49 par. (3) din Cartă nici în cazul art. 50 din acelaşi izvor de drept european, câtă vreme instanţa din Luxemburg a arătat în debutul argumentaţiei sale că interpretările sale sunt susceptibile de a fi transpuse între cele două articole.

Aşadar, din perspectiva dreptului european, în discuţie nu este un domeniu penal lato sensu cu privire la procedura administrativă privind conflictul de interese, date fiind şi efectele sale specifice, pentru a putea fi invocate principiile proprii, inclusiv art. 50 din Cartă, anume principiul ne bis in idem.

Înalta Curte mai reţine că revizuentul a reiterat şi argumentele referitoare la inexistenţa unui interes patrimonial în semnarea contractului de prestări servicii şi a ordinelor de plată în raport cu care s-a reţinut conflictul de interese, care au fost expuse atât în fond, cât şi în recurs. Toate motivele din revizuire, referitoare la diferenţele juridice dintre cluburile sportive şi asociaţiile sportive, ca entităţi aducătoare sau nu de profit, sau la situaţia de fapt care a condus la semnarea actelor amintite sunt menite a sublinia ideea inexistenţei interesului patrimonial şi, constată Înalta Curte, nu se circumscriu motivului de revizuire invocat, în sensul că nu au legătură cu principiul ne bis in idem, care nu se referă la condiţiile de existenţă a incidentul de integritate, ci la imposibilitatea dublei sancţionări pentru acest incident.

Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, formulată de revizuentul A., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1296 din 8 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.