Police Officer's Bribery Conviction Upheld; Extraordinary Appeal Rejected as Unfounded

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1131/F in data de 28.09.2023, Tribunalul Bucureşti – secţia I Penală, în baza art. 7 lit. c) Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. b) rap. la art. 76 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită.

În temeiul art. 66 alin. (1) - art. 67 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) (dreptul de a ocupa funcţia de agent de poliţie în Inspectoratului General de Poliţie de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) pe o durată de 3 ani, ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. care se va executa în situaţia în care pedeapsa principală devine executabilă în regim de detenţie.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicate.

În baza art. 92 C. pen. a stabilit un termen de supraveghere de 3 (trei) ani care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a stabilit ca pe durata termenului de supraveghere inculpata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Olt, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatei să execute obligaţia de a frecventa unul din programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Olt sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate apreciate ca adecvate de către Serviciul de Probaţiune Olt.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. rap la art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. a impus inculpatei să execute obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o durată de 90 de zile în cadrul Spitalului Municipal Caracal sau la Primăria Caracal.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. civ..pen. rap. la art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenţia inculpatei asupra prevederilor art. 96 C. pen. referitoare la revocarea suspendării şi dispunerea executării pedepsei ca urmare a nerespectării măsurilor de supraveghere ori neexecutării obligaţiilor impuse prin hotărâre, cu rea-credinţă, ori ca urmare a săvârşirii de infracţiuni pe durata termenului de supraveghere.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatei A., constând în aceea că, la data de 15.02.2021, în intervalul orar 02:32 – 03:11, în timp ce se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe raza municipiului Bucureşti, în calitate de lucrător de poliţie în cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră alături de colegul său B., a primit mită în interiorul autospecialei de poliţie cu nr. de înmatriculare x, marca x, suma de 900 RON de la inculpata C., care fusese oprită în trafic de B. pentru efectuarea unui control de rutină, mita fiindu-i oferită pentru a nu fi sancţionată contravenţional întrucât nu avea asupra sa declaraţie pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul panedmiei COVID-19, respectiv nu deţinea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenţie conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din acelaşi act normativ, realizează tipicitatea infracţiunii de luare de mită, prev. şi ped. de art. 7 lit. "c" din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinţei penale nr. 1131/F in data de 28.09.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia I Penală, inculpata A. a declarat apel.

Prin decizia penală nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, s-a decis, printre altele, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingerea ca nefondat a apelului declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 1131/F din data de 28.09.2023, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti – secţia I Penală, în dosarul nr. x/2022.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpata A., prin apărător ales, la data de 03 iunie 2024.

Prin cererea scrisă de recurs în casaţie formulată, inculpata a invocat cazul de recurs în casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

A solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea în parte a hotărârii atacate şi dispunerea unei soluţii de achitare, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., motivat de faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii pentru care inculpata a fost condamnată.

Un prim motiv de critică a vizat faptul că inculpata nu are calitatea de subiect activ al infracţiunii pentru care a fost condamnată, invocând în acest sens că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 289 C. pen. şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rezultă că legiuitorul stabileşte că poate fi autor al infracţiunii numai funcţionarul public cu atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

În acest sens, inculpata a făcut trimitere la decizia nr. 2/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care se stabileşte că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar în ipoteza în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură directă cu atribuţiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor. Mai exact, este necesar ca mita să fie oferită/primită în raport cu exercitarea efectivă a atribuţiei de serviciu personale/proprii de către funcţionarul public, iar nu prin raportare la simpla calitate generică a autorului. Prin urmare, nu poate fi reţinută agravanta prevăzută de art. 7 lit. c) câtă vreme oferirea/primirea vreunei sume de bani nu constituie o contraprestaţie echivalentă tranzacţionării unei atribuţii proprii de serviciu efective şi concrete.

Aşadar inculpata a apreciat că această calitate de agent constatator căruia îi revenea obligaţia de a întocmi procesul-verbal, ar fi putut-o deţine în mod exclusiv inculpatul B., acesta fiind singura persoană care a luat la cunoştinţă de lipsa documentelor pe care conducătorul auto trebuia să le deţină asupra sa, astfel încât faptul că aceasta avea vocaţie de fi agent constatator în temeiul legii, nu trebuie privită la modul generic, pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii fiind necesar să şi acţioneze personal în concret, realizând prin fapta proprie elementul material, raportat la considerentele Deciziei nr. 2/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Concluzionând, cu privire la acest prim motiv de critică, inculpată a menţionat că este dincolo de orice dubiu faptul că aceasta nu a fost agent constatator şi pe cale de consecinţă nu sunt îndeplinite cerinţele legale de a fi subiectul activ calificat în înţelesul art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, ţinând seama de următoarele împrejurări: inculpata nu a constatat personal existenţa vreunei contravenţii şi nu a intrat în contact cu inculpata C., cu ocazia constatării eventualei contravenţii de către inc. B.; aceasta nu avea posibilitatea legală de a sancţiona o contravenţie pe care personal nu a constatat-o, inculpata C. fiind oprită în mod regulamentar la semafor, cu atât mai puţin o obligaţie în acest sens; chiar şi în cazul existenţei unei eventuale contravenţii privind nedeţinerea documentelor, calitatea de agent constatator şi obligaţia de a încheia procesul-verbal sau de a aplica vreuna dintre sancţiunile prevăzute de lege, îi revenea exclusiv inculpatului B., fiind unica persoană care a luat la cunoştinţă de lipsa acestora; inculpata nu avea posibilitatea legală de a-şi exprima puncte de vedere cu privire la constatările personale ale agentului B., ori să intervină asupra măsurilor pe care acesta era îndrituit să le dispună; instanţa de apel, dar şi instanţa de fond, au apreciat în afara legii faptul că inculpata, aflând mai apoi de neaplicarea unei sancţiuni contravenientei C., ar fi trebuit să meargă ea însăşi să aplice sancţiunea, întrucât nu există o obligatie legală în acest sens. Legea obligă agentul constatator să aplice sancţiuni pentru cele constatate personal. nicidecum pentru cele auzite de la un agent.

Al doilea motiv de critică formulat de inculpată prin cererea de recurs în casaţie vizează lipsa tipicităţii obiective a infracţiunii pentru care a fost condamnată, în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză.

În acest sens s-a menţionat că, potrivit acuzaţiei astfel cum aceasta a fost descrisă prin actul de sesizare, confirmată de instanţă, s-a reţinut că modalitatea de săvârşire a faptei imputate inculpatei, s-ar fi realizat în optica organelor judiciare sub forma primirii, iar negotium-ul ilicit rezidă în neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu, respectiv nesancţionarea contravenientei C..

Sub acest aspect, s-a arătat că prima instanţă a cărei hotărâre a fost menţinută de instanţa de apel, a reţinut că inculpatul B. a coborât singur, a constatat personal fapta contravenţională şi, în acelaşi context, a decis să tranzacţioneze ilicit neîndeplinirea acestei atribuţii de serviciu care îi revenea în mod exclusiv, fapta sa consumându-se anticipat.

Astfel, inculpata a precizat că infracţiunea de luare de mită, s-a consumat la momentul iniţial, în modalitatea pretinderii de către B. şi a acceptării acestei propuneri de către C., mult anterior oricărei apariţii a acesteia în peisajul presupus infracţional. În continuare s-a menţionat că prima instanţă a confirmat lipsa participării inculpatei A. de la încheierea convenţiei ilicite, prin coroborarea declaraţiilor inculpatei cu cele ale martorei C. care, audiată fiind în faţa instanţei de judecată, menţinându-şi poziţia din declaraţiile anterioare, a subliniat "în condiţiile de mai sus am plecat cu maşina la reşedinţa mea de unde am luat un card care am coborât în faţa blocului, moment la care am observat că agentul B. era însoţit de o colegă. Eu am purtat o discuţie doar cu agentul B., nu şi cu colega acestuia...".

De asemenea, referitor la momentul interacţiunilor de la imobilul D. - anterior deplasării în Piaţa Charles de Gaulle, s-a învederat că situaţia de fapt reţinută de instanţă de judecată a evidenţiat că nici cu această ocazie inculpata A. nu a avut nicio intervenţie în câmpul infracţional, prima instanţă constatând că inculpata (martor în cauza disjunsă) C. a arătat că "am plecat cu maşina la reşedinţa mea de unde am luat un card după care am coborât în faţa blocului, moment la care am observat că agentul B. era însoţit de o colegă. [..l Eu am purtat o discuţie doar cu agentul B., nu şi cu colega acestuia.."

În ceea ce priveşte momentul interacţiunilor în contextul deplasării în Piaţa Charles de Gaulle, inculpata a specificat că, sub aspect obiectiv, atât actul de sesizare, cât şi instanţele au constatat că apariţia concretă a acesteia în întreaga dimensiune acuzatorială este marcată de solicitarea adresată de către numitul B., de a o însoţi pe numita C. în Piaţa Charles de Gaulle, după ce aceasta a coborât din locuinţa sa.

În raport de materialul probator administrat în cauză, inculpata a solicitat să constate că, din modul în care a acţionat, precum şi din evoluţia declaraţiilor, se poate concluziona cu uşurinţă că martorul inculpat B., fiind conştient de neconformitatea acţiunilor sale, din dorinţa de a-şi diminua implicarea sau atenua răspunderea, a urmărit în mod constant angrenarea aparentă a inculpatei în luarea hotărârii ilicit penale şi, mai mult, a inclus-o gradual pe aceasta, în mod artificial, în diferite etape ale activităţii infracţionale, ca în cele din urmă, cu scopul plasării unei eventuale răspunderi asupra acesteia şi îngreunării identificării sale, să o determine pe aceasta să se deplaseze cu contravenienta în Piaţa Charles de Gaulle, fără a-i face cunoscute motivele reale.

Un alt motiv de critică invocat de inculpat se referă la lipsa identităţii dintre acţiunea inculpatei şi conduita incriminată prin verbum regens.

Sub acest aspect s-a menţionat că din situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel rezultă că inculpatului B. i se impută săvârşirea infracţiunii în modalitatea pretinderii şi primirii sumei de 900 de RON, în vreme ce inculpatei A. i se reţine săvârşirea faptei în modalitatea primirii (autorat la o faptă proprie).

Astfel, inculpata a apreciat că, în cauză, nu suntem în prezenta unei participaţii ocazionale sub forma coautoratului, ci în prezenţa a două infracţiuni autonome, pentru că infracţiunea inculpatului B. s-a consumat în modalitatea pretinderii, asigurarea efectivă postdelictum a sumei de bani ce face obiectul mitei, dobândeşte valenţa unei acţiuni materiale extrinseci raportului juridic de conformare, lipsită de relevanţă penală, de care nu depinde caracterul penal al faptei, prezentând interes numai sub aspectul măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

Astfel, asigurarea folosului derivat din obiectul mitei, nu prezintă relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii, acesta conturându-se anticipat, chiar şi în lipsa remiterii efective.

S-a mai precizat că acţiunea de primire presupus a fi săvârşită de inculpată, nu poate fi relaţionată nici de elementul material imputat inculpatului B., întrucât acţiunile acesteia nu sunt anterioare sau cel mult concomitente cu momentul consumării infracţiunii inculpatului B., fiind astfel exclusă ipoteza coautoratului, precum şi a unei eventuale complicităţii, niciuna dintre acestea neputând fi săvârşită postdelictum (cu atât mai mult cu cât inculpata nu este acuzată de acordarea unui ajutor, ci de o faptă proprie - primirea). Prin urmare, nici coautoratul nici complicitatea nu pot fi săvârşire ulterior săvârşirii infracţiunii reţinute în sarcina presupusului participant.

În acest context, s-a solicitat a se constata că între inculpata A. şi martora C., nu au existat în nicio împrejurare negocieri specifice unor afaceri judiciare penale, pe de o parte pentru că aceasta nu a avut calitatea de agent constatator, chiar dacă se afla pe tură cu inculpatul B., răspunderea penală fiind personală, analiza impunându-se a fi făcută cu stricteţe şi în mod individual, iar pe de altă parte întrucât aceasta nu îi putea aplica nicio sancţiune contravenţională.

Astfel s-a precizat că instanţa nu a indicat nicio dispoziţie legală care să stabilească în sarcina inculpatei o obligaţie legală de a aplica sancţiuni în baza constatărilor unei alte persoane, pe baza relatărilor acesteia din urmă, pentru simplul fapt că avea calitatea generică de agent de circulaţie. De altfel, o astfel de dispoziţie legală nu doar că nu există, ci ar veni în contradicţie cu prevederile art. 15 şi art. 16 din O.U.G. nr. 2/2001, care stabilesc că agentul constatator va întocmi procesul-verbal de contravenţie şi ya aplica sancţiunea.

În continuare, s-a precizat că împrejurarea că inculpata A., la solicitarea inculpatului B., a condus-o pe martora C. în piaţa Charles de Gaulle (la momentul T3), nu prezintă nicio relevanţă penală obiectivă sub aspectul infracţiunii imputate, câtă vreme în cauză nu se conturează nicio înţelegere ilicită între cele două, iar aceasta nu i-a lăsat niciun moment nici la nivel de bănuială că ar pretinde sume de bani necuvenite pentru a nu-i aplica vreo sancţiune acesteia, aspect necontestat de niciuna dintre cele două instanţe.

Referitor la împrejurarea că martora-inculpată C. ar fi lăsat vreo sumă de bani în zona paharelor în cadrul autoturismului, astfel cum s-a reţinut, de asemenea nu prezintă nicio relevanţă penală, în lipsa vreunei acţiuni anterioare a inculpatei, de pretindere a unor sume de bani necuvenite, pentru a nu-i aplica vreo sancţiune martorei (dublată de lipsa efectivă a constatării de către inculpată a contravenţiei). Această eventuală acţiune a martorei-inculpate C. de a lăsa vreo eventuală sumă de bani în maşină reprezintă tocmai procurarea postdelictum a obiectului mitei infracţiunii consumate anticipat de către inc. B., la momentul iniţial. Astfel, s-a apreciat că, din perspectivă obiectivă, acţiunea de remitere a sumei de bani de către C., nu poate fi corelată juridic de o eventuală conduită anterioară a inc. A. iar suma de bani lăsată în maşină de către martoră nu poate fi subsumată primirii ei de către inculpată contra unei prestaţii ilicite proprii, ci scopul lăsării acelei sume era retribuţia inculpatului B. conform înţelegerii iniţiale.

Concluzionând, inculpata a apreciat că activitatea concretă a acesteia de a o conduce pe martora C., în piaţa Charles de Gaulle, la solicitarea colegului său (fără a cunoaşte motivul), precum şi lăsarea sumei de 900 de RON de către martoră, în autospecială, chiar şi în prezenţa inculpatei, dar cu titlu de remuneraţie în considerarea negotium-ului ilicit stabilit între C. şi B. (intervenit anterior apariţiei inculpatei A. în peisajul presupus infracţional), exclude totalmente antrenarea răspunderii penale a inculpatei recurente pentru săvârşirea unei infracţiuni proprii de luare de mită sub forma autoratului, în contextul în care inculpata nu a tranzacţionat îndeplinirea sau neîndeplinirea vreunei atribuţii persoanele de serviciu în considerarea căreia să primească vreo suma de bani.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022 doar în ceea ce priveşte analizarea problemei de drept invocate referitor la tipicitatea obiectivă a infracţiunii de luare de mită, prevăzută. de art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.

*

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are, aşadar, ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, inculpata A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că fapta de luare de mită pentru care a fost condamnată nu se circumscrie ilicitului penal deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cu privire la calitatea de subiect activ calificat, nici cele privind tipicitatea obiectivă (elementul material) al acestei infracţiuni.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea inculpatei A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită (prev. şi ped. de art. 7 lit. "c" din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.), constând în aceea că, la data de 15.02.2021, în intervalul orar 02:32 – 03:11, în timp ce se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe raza municipiului Bucureşti, în calitate de lucrător de poliţie în cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră alături de colegul său B., a primit mită în interiorul autospecialei de poliţie cu nr. de înmatriculare x, marca x, suma de 900 RON de la martora C., care fusese oprită în trafic de B. pentru efectuarea unui control de rutină, mita fiindu-i oferită pentru a nu fi sancţionată contravenţional întrucât nu avea asupra sa declaraţie pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul panedmiei COVID-19, respectiv nu deţinea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenţie conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din acelaşi act normativ.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de luare de mită, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că fapta care îi este imputată, aşa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întruneşte toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.

Evaluând criticile formulate de recurenta inculpată A., Înalta Curte constată, prioritar, că acestea au ca premisă negarea bazei factuale stabilite în mod definitiv de către instanţa de apel.

Susţinând că, din situaţia de fapt reţinută în cauză, rezultă că suma de bani lăsată de martora C. în autospeciala poliţiei nu a reprezentat o contraprestaţie pentru conduita sa, dar şi faptul că nu a existat nicio înţelegere ilicită între inculpată şi martora C., iar aceasta nu i-a lăsat niciun moment, nici la nivel de bănuială, că ar pretinde sume de bani necuvenite pentru a nu-i aplica vreo sancţiune, apărarea a contestat implicit statuările factuale definitive ale instanţei de apel cu privire la contextul în care s-a produs remiterea sumelor de bani.

Or, o atare susţinere a fost cenzurată în etapa filtru a prezentei proceduri, subliniindu-se că eventuala discrepanţă dintre probatoriul administrat şi fapta reţinută nu se circumscrie cazului de casare invocat.

În plus, Înalta Curte reafirmă că reanalizarea stării de fapt şi reevaluarea materialului probator nu sunt posibile într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept.

Instanţa de casaţie este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanţă cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, fără a putea reevalua ea însăşi, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configuraţia faptică a acuzaţiilor.

În continuare, evaluând motivul de critică formulat de recurenta inculpată potrivit căruia aceasta nu deţine calitatea de subiect activ al infracţiunii pentru care a fost condamnată, invocând în acest sens că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 289 C. pen. şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rezultă că legiuitorul stabileşte că poate fi autor al infracţiunii numai funcţionarul public cu atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, sens în care calitatea de agent constatator căruia îi revenea obligaţia de a întocmi procesul-verbal, ar fi putut-o deţine în mod exclusiv inculpatul B., acesta fiind singura persoană care a luat la cunoştinţă de lipsa documentelor pe care conducătorul auto trebuia să le deţină asupra sa, îl apreciază nefondat pentru considerentele care vor fi dezvoltate în continuare.

Inculpata A., agent de poliţie, avea ca atribuţii de serviciu, conform prevederilor legale în vigoare, constatarea contravenţiilor.

Astfel, conform art. 15 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001 Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic agenţi constatatori.

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol (3) Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ; vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului.

Aspectele factuale definitiv reţinute în cauză relevă că inculpata A. a luat la cunoştinţă în mod direct de săvârşirea de către martora C. a unor contravenţii (nu avea asupra sa declaraţie pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul pandemiei COVID-19, respectiv nu deţinea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenţie conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din acelaşi act normativ), acţionând în cunoştinţă de cauză, în mod conştient şi deliberat.

"Îndatorire de serviciu" trebuie înţeleasă ca tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu, iar actul ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului trebuie să fie unul determinat. (V.Dongoroz ş.a., Explicaţii IV, p. 104).

În acest context, Înalta Curte constată că inculpata A. avea ca obligaţie de serviciu să ia personal măsurile legale faţă de martora C., în condiţiile în care luase la cunoştinţă de săvârşirea contravenţiilor, chiar şi în situaţia în care, colegul acesteia, inculpatul B. care a constatat primul contravenţiile, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Condiţia subiectului activ este îndeplinită, independent de faptul că inculpata nu a constatat contravenţia în acelaşi moment cu martorul B. şi de împrejurarea că nu aceasta a fost cea care a oprit martora în trafic, având în vedere că inculpata a luat la cunoştinţă ulterior despre săvârşirea contravenţiei şi, nerespectând dispoziţiile legale anterior citate în conformitate cu care avea obligaţia de a lua măsuri legale, a primit suma de 900 de RON pentru că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu. Inculpata făcea partea din acelaşi echipaj de poliţie cu martorul B. şi îşi desfăşurau la momentul respectiv atribuţiile de serviciu în aceleaşi circumstanţe de loc, având obligaţia ambii de a constata şi sancţiona orice contravenţie. Totodată, inculpata nu poate invoca în favoarea sa neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Ca urmare, remiterea sumei de 900 de RON, indiferent dacă acţiunile inculpatei au fost ulterioare pretinderii sumei de bani şi consumării infracţiunii inculpatului B., a reprezentat o contraprestaţie pentru neîndeplinirea îndatoririlor sale de serviciu, iar foloasele astfel obţinute, un echivalent al conduitei avute de recurentă, întrucât, indiferent dacă colegul de patrulă, martorul B., nu ar fi dorit să ia măsuri legale împotriva martorei C., inculpata A. avea ca obligaţie de serviciu să ia personal măsurile legale faţă de martoră, în condiţiile în care luase la cunoştinţă de săvârşirea contravenţiilor descrise.

Faptul că inculpata a luat la cunoştinţă în mod direct despre săvârşirea de către martora C. a unor contravenţii rezultă din probatoriul administrat în cauză şi din starea de fapt stabilită cu titlu definitiv care nu mai poate face obiectul cenzurii în prezenta cale de atac.

Deşi inculpata a invocat decizia nr. 2/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că, potrivit considerentelor acestei decizii, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se aplică doar în ipoteza în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură directă cu atribuţiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor, Înalta Curte constată că în sfera atribuţiilor de serviciu ale inculpatei se înscriu şi cele care îi confereau competenţa de a efectua în mod valabil acte sau activităţi cu privire la constatarea sau sancţionarea contravenţiilor, inculpata având obligaţia de a proceda în acest mod la momentul constatării contravenţiei. Astfel, deşi apărarea a susţinut că inculpata a fost condamnată întrucât avea doar vocaţia de fi agent constatator în temeiul legii, vocaţie privită la modul generic, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor inculpatei, că aceasta, având funcţia de agent de poliţie, ar fi trebuit să acţioneze potrivit îndatoririlor de serviciu, respectiv o sancţioneze pe martora C. în momentul în care a luat cunoştinţă de faptul că nu avea asupra sa documentele personale şi nici declaraţia pe proprie răspundere pentru circulaţia pe timp de noapte pe perioada pandemică, indiferent de poziţia adoptată de către martorul B..

Împrejurarea invocată de apărare potrivit căreia între inculpata A. şi martora C., nu au existat negocieri specifice unor afaceri judiciare penale, nu are vreo relevanţă în ceea ce priveşte tipicitatea obiectivă a infracţiunii de luare de mită, câtă vreme în sarcina sa s-a reţinut comiterea acestei infracţiuni în modalitatea normativă a primirii unor sume de bani. Or, acestei variante a verbum regens nu îi sunt asociate normativ cerinţe de natura celor invocate de inculpată, fiind suficient să se constate că autorul, funcţionar public, a primit foloase necuvenite, în contextul şi în legătură cu modul de exercitare a atribuţiilor sale de serviciu.

Referitor la criticile potrivit cărora infracţiunea de luare de mită s-a consumat la momentul iniţial, în modalitatea pretinderii de către B. şi acceptării acestei propuneri de către martora C., mult anterior oricărei apariţii a inculpatei în peisajul presupus infracţional precum şi cele privitoare la împrejurarea că eventuala acţiune a martorei C. de a lăsa vreo sumă de bani în maşină reprezintă procurarea postdelictum a obiectului mitei infracţiunii consumate anticipat de către inculpatul B., la momentul iniţial sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Inculpaţii B. şi A. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiuni de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., fiecare în calitate de autori.

Deşi este adevărat că infracţiunea de luare de mita, ca infracţiune simplă, instantanee şi de consumare anticipată s-a consumat pentru inculpatul B. la momentul pretinderii, cel al comiterii primei modalităţi alternative prevăzute de norma de incriminare, moment în care erau îndeplinite toate condiţiile de existenţă ale infracţiunii, activitatea sa ulterioară nu rămâne fără relevanţă penală, după cum nu influenţează momentul comiterii infracţiunii de luare de mită de către inculpata A. prin modalitatea primirii sumei de bani. Chiar dacă situaţia premisă care a permis comiterea infracţiunilor este unică (comiterea contravenţiei de către martora C.), suma de bani a fost remisă pentru neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu care reveneau fiecăruia dintre cei doi inculpaţi, astfel încât fiecare este autor al unei infracţiuni de luare de mită.

În cazul de faţă, inculpata a luat la cunoştinţă prin propriile simţuri despre săvârşirea de către martora C. a unor contravenţii şi, cu toate că avea posibilitatea să o sancţioneze contravenţional, a primit suma de 900 de RON a pentru a nu-şi îndeplini atribuţiile de serviciu, sens în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de către aceasta în varianta primirii. Astfel, este evidentă legătura dintre acţiunile sale (de a o conduce pe inculpată la locuinţa acesteia pentru a-şi lua cardul şi, ulterior la bancomat pentru a scoate bani şi de a-i indica unde să îi plaseze, ulterior în interiorul maşinii) şi atribuţiile sale de serviciu.

Concluzionând, Înalta Curte constată că fapta inculpatei A., constând în aceea că, la data de 15.02.2021, în intervalul orar 02:32 – 03:11, în timp ce se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu pe raza municipiului Bucureşti, în calitate de lucrător de poliţie în cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră alături de colegul său B., a primit mită în interiorul autospecialei de poliţie cu nr. de înmatriculare x, marca x, suma de 900 RON de la inculpata C., care fusese oprită în trafic de B. pentru efectuarea unui control de rutină (mita fiindu-i oferită pentru a nu fi sancţionată contravenţional întrucât nu avea asupra sa declaraţie pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul panedmiei COVID-19, respectiv nu deţinea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenţie conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din acelaşi act normativ), realizează tipicitatea infracţiunii de luare de mită, prev. şi ped. de art. 7 lit. "c" din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.

În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2024.