Scope of cassation review excluding factual re-evaluation and legal re-classification in computer fraud via merchant card transactions
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court (ICCJ) dismissed the cassation appeal filed by the defendant, upholding the Court of Appeal’s conviction for complicity in computer fraud and ordering the defendant to pay 200 RON in judicial costs. The dispute centered on whether the defendant's act of purchasing fuel using a merchant card at a discounted rate constituted computer fraud under Article 249 of the Penal Code, rather than illegal access to an information system or fraudulent financial operations, with the defendant arguing that a merchant card is not a regulated electronic payment instrument and that the factual evidence was insufficient. The Court rejected the appeal based on the doctrine that cassation reviews are limited to legal errors and do not permit re-evaluation of facts or changes in legal classification, ruling that the defendant's actions modified data within an information system to obtain material benefit, thus satisfying the objective elements of computer fraud; specifically, the Court held that because the merchant card is not an electronic payment instrument, the autonomous crime of computer fraud (which targets the information system itself rather than financial transactions) was the correct legal basis for conviction.
Legislator headnote
AI generatedart. 396 alin. (6) C. proc. pen, art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen, art. 48 C. pen, art. 250 alin. (1) din C. pen, art. 250 alin. (1) C. pen, art. 67 C. pen; Scope of cassation review excluding factual re-evaluation and legal re-classification in computer fraud via merchant card transactions: The dispute centered on whether the defendant's act of purchasing fuel using a merchant card at a discounted rate constituted computer fraud under Article 249 of the Penal Code, rather than illegal access to an information system or fraudulent financial operations, with the defendant arguing that a merchant card is not a regulated electronic payment instrument and that the factual evidence was insufficient. The Court rejected the appeal based on the doctrine that cassation reviews are limited to legal errors and do not permit re-evaluation of facts or changes in legal classification, ruling that the defendant's actions modified data within an information system to obtain material benefit, thus satisfying the objective elements of computer fraud; specifically, the Court held that because the merchant card is not an electronic payment instrument, the autonomous crime of computer fraud (which targets the information system itself rather than financial transactions) was the correct legal basis for conviction.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for imposing judicial costs on the defendant who lost the case.
Full text
Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516/A din data de 04 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 121 din 07.04.2023, pronunţată de Tribunalul Argeş, cu privire la inculpatul A., s-au hotărât următoarele:
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. , pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la acces ilegal la un sistem informatic, prev. şi ped. de art. 48 C. pen. rap. la art. 360, alin. (1) şi (2) C. pen. în data de 13.10.2016.
În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 250 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. şi ped. de art. 48 C. pen. rap. la art. 250 alin. (1) C. pen.
În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., art. 67 C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an, această pedeapsă complementară urmând a se executa după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi art. 67 C. pen., s-au interzis inculpatului următoarele drepturi reprezentând pedeapsă accesorie: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.
În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicate pe o durată de 2 (doi) ani, reprezentând termen de supraveghere, calculat potrivit art. 92 alin. (1) C. pen.
În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 96 C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor privind revocarea suspendării.
În baza art. 92 alin. (2) raportat la art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Dâmboviţa la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) C. pen., a fost obligat inculpatul să urmeze un curs de calificare profesională.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să efectueze, în total, 60 de zile de muncă neremunerată în cadrul Primăriei com. Aninoasa sau in cadrul Consiliului Local al com. Aninoasa.
În baza art. 19, art. 397 C. proc. pen. rap la art. 1349, 1369, C. civ., s-a admis acţiunea părţii civile S.C. B. S.A. şi a fost obligat inculpatul A. la plata prejudiciului în sumă de 150 RON, în solidar cu inculpaţii C. şi D..
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, printre alţii inculpatul A..
Prin decizia penală nr. 516/A din 04.06.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul A. şi alţii, împotriva sentinţei penale nr. 121 din data de 07 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Argeş – secţia penală în dosarul nr. x/2019.
Având în vedere schimbarea de încadrare juridică dispusă prin încheierea din data de 15.04.2024, din infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, prev. de art. 250 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de frauda informatică, prev. de art. 249 din C. pen., Curtea a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi a dispus condamnarea, printre alţii, a inculpatului A. la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 249 din C. pen.
A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.
Împotriva deciziei penale nr. 516/A din 04.06.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de către Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 08.07.2024, prin apărător ales, avocat E..
Prin cererea scrisă de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut că nu s-a stabilit, dincolo de orice îndoială, modalitatea în care acesta ar fi săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina acestuia, mai ales că acestea pot fi săvârşite în mai multe modalităţi care nu au fost clar exprimate de acuzare, lipsind probatoriul care să conducă la identificarea unei fapte care să atragă o sancţiune penală, faptele nefiind prevăzute de legea penală.
Apreciind că situaţia de fapt nu a fost stabilită în concret, a susţinut că plasarea inculpatului A. în activitatea infracţională este nereală, probatoriul administrat nesusţinând acuzaţia.
De altfel, a precizat că nu se menţionează achitarea vreunei sume de bani de către inculpatul A. pentru alimentarea cu carburant, similar celorlalte situaţii prezentate.
Totodată, a susţinut că decizia penală atacată nu este conformă cu regulile de drept procesual penal, instanţa de apel dispunând în mod nelegal o soluţie de condamnare sub aspectul complicităţii la infracţiunea de fraudă informatică, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 48 C. pen. raportat la art. 249 C. pen. şi a complicităţii privind accesul ilegal la un sistem informatic, faptă prevăzută de dispoziţiile art. 48 C. pen. raportat la art. 360 alin. (1) şi (3) C. pen., având în vedere Regulamentul BNR nr. 6/2006 în cuprinsul căruia se reţine, cu privire la cardul de comerciant, că acesta nu este asimilat instrumentului de plată electronic/cardului bancar.
Deopotrivă, a susţinut că, în acelaşi regulament se reţine că acest card oferă deţinătorului său doar posibilitatea de a primi un bun, produs sau serviciu comercial, limitat la o anumită cantitate sau valoare, iar achitarea contravalorii se realizează ulterior, în baza unui contract separat încheiat între o instituţie bancară şi comerciant.
Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de recurs în casaţie, prin încheierea din 30 octombrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – judecătorul de filtru, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516/A din data de 04 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte cazul de casare invocat, acesta nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.
*
Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516/A din data de 04 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are, aşadar, ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).
În acest context argumentativ, prioritar, Înalta Curte constată că motivele formulate în cuprinsul cererii de recurs în casaţie referitoare la contestarea situaţiei de fapt reţinute cu titlu definitiv în cauză sau cele vizând contestarea probatoriului (s-a susţinut, în esenţă, că lipseşte probatoriul care să conducă la identificarea unei fapte care să atragă o sancţiune penală, faptele neîntrunind elementele constitutive ale vreunor infracţiuni), nu pot face obiectul verificărilor în calea de atac a recursului în casaţie, astfel cum s-a statuat şi în cuprinsul încheierii de admitere în principiu, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. excluzând în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, susţinându-se că încadrarea juridică corectă ar fi cea prevăzută de dispoziţiile art. 244 alin. (2) C. pen. care incriminează infracţiunea de înşelăciune (în forma complicităţii), Înalta Curte aminteşte că instanţa de recurs în casaţie nu este abilitată de lege să dispună schimbarea încadrării juridice dată faptelor sesizate, evaluarea modalităţii de stabilire de către instanţa de apel a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina recurentului inculpat antamând chestiuni ce nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casaţie invocat, prin care pot fi cenzurate exclusiv erorile de drept substanţial. Aspectele referitoare la încadrarea juridică nu pot face obiectul verificărilor în calea de atac a recursului în casaţie, instanţa de casaţie urmând să stabilească doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale unei fapte prevăzute de legea penală.
Jurisprudenţa instanţei supreme a atestat constant excluderea operaţiunii reevaluării caracterizării în drept şi schimbării încadrării juridice în cadrul recursului în casaţie, reţinându-se că încadrarea juridică a faptei este operaţiunea de stabilire a corespondenţei între fapta pretins comisă şi modelul abstract rezultat din norma de incriminare incidentă, cu reţinerea normelor generale aplicabile (privind participaţia şi cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale). Ca urmare, stabilirea încadrării juridice a faptei este o operaţiune care intră în atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei, respectiv a acţiunii penale (în fond sau apel, ambele instanţe competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu instanţei de recurs, învestite cu calea extraordinară de atac a recursului în casaţie (ICCJ, secţia Penală, Decizia nr. 116/RC din 30.04.2020).
În continuare, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că infracţiunile de complicitate la fraudă informatică, prevăzută de dispoziţiile art. 48 C. pen. raportat la art. 249 C. pen. şi complicitate la accesul ilegal la un sistem informatic, prevăzută de dispoziţiile art. 48 C. pen. raportat la art. 360 alin. (1) şi (3) C. pen. nu se circumscriu ilicitului penal, raportat la Regulamentul BNR nr. 6/2006 potrivit căruia cardul de comerciant nu este asimilat instrumentului de plată electronic/cardului bancar; acest card oferă deţinătorului său doar posibilitatea de a primi un bun, produs sau serviciu comercial, limitat la o anumită cantitate sau valoare, iar achitarea contravalorii se realizează ulterior, în baza unui contract separat încheiat între o instituţie bancară şi comerciant.
Deşi în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie se formulează critici şi cu privire la infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 alin. (1) şi (2) C. pen. (pentru care s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal), Înalta Curte, verificând motivele de apel, constată că acestea nu au vizat soluţia de încetare a procesului penal dispusă de prima instanţă în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., motiv pentru care acestea nu pot fi invocate direct (omisso medio) în calea de atac a recursului în casaţie.
Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A., printre altele, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 249 C. pen., reţinându-se că acesta, în data de 13.10.2016, la orele 00:07:00, s-a deplasat cu autoturismul personal marca x de culoare negru, cu număr de înmatriculare x, în staţia peco F. din comuna Aninoasa, jud. Dâmboviţa, unde, în urma unei înţelegeri cu inculpatul C., acesta din urmă i-a alimentat rezervorul autoturismului cu cantitatea de 48,93 litri de motorină, inculpatul A. plătindu-i inculpatului C. la finalul tranzacţiei o sumă mai mică decât preţul real al carburantului, în condiţiile în care a cunoscut că plata combustibilului s-a efectuat, în aceleaşi împrejurări, cu un card de combustibil, la preţul real de la pompă.
Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de complicitate la fraudă informatică prevăzute de dispoziţiile art. 48 C. pen. raportat la art. 249 C. pen., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că faptele care îi sunt imputate, aşa cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc toate elementele de conţinut prevăzute de norma de incriminare.
În acest sens, se constatată că, potrivit art. 249 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de fraudă informatică introducerea, transmiterea, modificarea sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
Sub aspectul laturii obiective, constituie obiect material al infracţiunii, datele informatice introduse, modificate sau şterse, respectiv forma prelucrabilă în cadrul unui sistem informatic în care sunt prezentate fapte, informaţii sau concepte (conform definiţiei din art. 181 alin. (2) C. pen.).
Constituie, de asemenea, obiect material al infracţiunii dispozitivul sau ansamblul de dispozitive, cu caracteristicile prevăzute la art. 181 alin. (1) C. pen. a cărui funcţionare este împiedicată.
Situaţia premisă în cazul acestei infracţiuni constă în existenţa unor date informatice şi a unui sistem informatic prin accesarea căruia să se poată obţine un beneficiu material. Noţiunile de sistem informatic şi respectiv date informatice sunt explicate în partea generală a C. pen.
Art. 181 alin. (1) C. pen. prevede că Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
Înalta Curte constată că, în speţă, elementul material este întrunit şi constă în actele de folosire a cardului de carburant de către inculpaţii C. şi G. prin care s-au produs modificări ale datelor informatice existente în sistemul informatic gestionat de furnizorul de combustibil F., fiind obţinut un beneficiu material pentru inculpatul D., mai exact combustibil, ulterior complicele A. dobândind combustibilul rezultat în urma săvârşirii infracţiunii de fraudă informatică.
Astfel, elementul material al infracţiunii de fraudă informatică s-a realizat prin acţiunea autorului de introducere de date informatice prin utilizarea cardului de comerciant în sistemul informatic al comerciantului, ceea ce i-a permis făptuitorului achiziţionarea de combustibil.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia cardul de comerciant nu este asimilat instrumentului de plată electronic/cardului bancar, motiv pentru care instanţa nu ar fi putut dispune condamnarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen., respectiv pentru infracţiunea prevăzută de art. 360 alin. (1) şi (3) C. pen. Înalta Curte reţine că, tocmai în virtutea acestor consideraţii, instanţa de apel, prin încheierea de şedinţă din data de 15.04.2024, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prev. de art. 250 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de frauda informatică prev. de art. 249 din C. pen.
Înalta Curte împărtăşeşte opinia instanţei de apel şi, întrucât, în speţă, cardul de comerciant nu este un instrument de plată electronică (astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 pct. 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 6 din 11.10.2006, prin raportare la art. 1 pct. 12 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic şi art. 4 din Legea nr. 127/2011 privind activitatea de emitere monedă electronică), fapta, aşa cum a fost reţinută în sarcina inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă informatică prevăzută de art. 249 C. pen. întrucât prin folosirea cardului de carburant de către inculpaţii C. şi G. s-au produs modificări ale datelor informatice existente în sistemul informatic gestionat de furnizorul de combustibil F., fiind obţinut un beneficiu material pentru inculpatul D., mai exact combustibil, ulterior complicele A. dobândind combustibilul rezultat în urma săvârşirii infracţiunii de fraudă informatică.
Infracţiunea de fraudă informatică are la bază o acţiune tehnică în contextul unei interacţiuni cu un sistem informatic (modificarea datelor informatice). Această conduită este cea care generează în mod direct prejudiciul patrimonial, astfel că în cazul infracţiunii de fraudă informatică, sistemul informatic este în mod direct cel fraudat. Ca urmare a acestei fraudări, sistemul informatic ajunge să consemneze date nereale care, transpuse în realitatea faptică, produc în mod direct un prejudiciu pentru o anumită persoană.
În cazul fraudei informatice, sistemul informatic sau datele informatice nu sunt folosite ca un instrument ori mijloc de inducere în eroare a unei persoane, ci devin chiar obiect (ţintă) al conduitei infracţionale. În cazul fraudei informatice lipseşte o legătură subiectivă între făptuitor şi persoana vătămată ori un reprezentant al acesteia. Făptuitor este cel care realizează actul de dispoziţie prejudiciant, fără a exista un consimţământ (chiar unul viciat) din partea persoanei vătămate (cum este în cazul infracţiunii de înşelăciune) (a se vedea, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, contra autorităţii, de corupţie, de serviciu, de fals, şi contra ordinii şi liniştii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 137; G.Zlati în C. pen., Comentariul pe articole, ediţia 3, Editura CH Beck, Bucureşti 2020, p. 919- 920).
Aşadar, prin raportare la elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 249 C. pen. şi la caracterul autonom al acestei infracţiuni faţă de celelalte infracţiuni referitoare la efectuarea de tranzacţii financiare sau a altor operaţiuni comerciale prin intermediul sistemelor informatice, nu au relevanţă criticile potrivit cărora cardul de comerciant nu este asimilat instrumentului de plată electronic/cardului bancar întrucât autonomia infracţiunii de fraudă informatică este dată, printre altele, şi de obiectul juridic vizat, adică de valoarea socială ocrotită, care este alta decât în cazul infracţiunilor care presupun efectuarea de tranzacţii financiare sau orice altfel de operaţiuni comerciale, prin intermediul sistemelor informatice şi care, într-adevăr, presupun instrumente de plată electronice (printre care nu se regăseşte şi cardul de comerciant).
În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatului, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracţiunile reţinute în sarcina sa şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.
Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516/A din data de 04 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.
Urmare a acestei soluţii, având în vedere că se află în culpă procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 720 de RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516/A din data de 04 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., în cuantum de 720 de RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2024.