Constitutional admissibility of cassation for omitted statutory cessation and unrestricted filing deadlines

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19 septembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., formulată de recurentul inculpat A..

Pentru a dispune astfel s-a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 47/1992, respectiv excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

În acest sens, Înalta Curte a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. este argumentată, în mod esenţial şi determinant, pe imposibilitatea cenzurării în recurs în casaţie, prin prisma cazului prevăzut de norma precitată, a situaţiei în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a eronatei aprecieri a instanţelor de fond asupra neincidenţei în cauză a vreuneia dintre situaţiile prev. de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., în general, şi, în mod particular, a celei vizând intervenţia prescripţiei răspunderii penale, prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Altfel spus, criticând omisiunea legiutorului de a reglementa un caz de recurs în casaţie vizând situaţia în care, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, invocată ca fiind simetrică celei a greşitei dispuneri a încetării procesului penal ce face obiectul cazului de recurs în casaţie prevăzut de norma criticată, recurentul inculpat susţine că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care nu reglementează şi greşita nedispunere a încetării procesului penal ca şi caz în care se poate face recurs în casaţie.

Corelativ, susţine că, în măsura în care, nu permit, similar dispoziţiilor art. 428 alin. (2) C. proc. pen., ca cererea de recurs în casaţie vizând greşita nedispunere a încetării procesului penal să fie depusă oricând, concordant contestaţiei în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) C. proc. pen., dispoziţiile art. 435 C. proc. pen. sunt neconstituţionale.

Înalta Curte a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul inculpat A. nu îndeplineşte exigenţa necesităţii invocării ei în speţă, câtă vreme, prin demersul său, autorul ei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate, ci aduce în discuţie necesitatea completării/modificării textelor de lege invocate, de o manieră care să-i fie favorabilă în cauză, adică care să-i permită valorificarea, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva hotărârii definitive de condamnare exercitate în afara termenului de 30 de zile de la comunicarea acesteia, în sfera cazului de recurs în casaţie care vizează greşita încetare a procesului penal, a cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. privind prescripţia răspunderii penale, ce efect al Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022.

S-a apreciat că o atare solicitare, prin care se urmăreşte, practic, instituirea posibilităţii exercitării nelimitate în timp ("oricând"), deci în afara termenului de 30 de zile prevăzut de art. 435 C. proc. pen., a recursului în casaţie întemeiat pe cazul prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin care se invocă, însă, "greşita nedispunere a încetării procesului penal" şi, prin aceasta, practic, extinderea sferei de aplicare a cazului de recurs în casaţie prevăzut de norma precitată, care este incident numai în cazul unei soluţii definitive de încetare a procesului penal, şi la soluţiile de condamnare suspicionate ca fiind pronunţate ca urmare a greşitei aprecieri a instanţelor asupra neincidenţei în cauză a vreuneia dintre situaţiile prev. de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., în general, şi a celei vizând intervenţia prescripţiei răspunderii penale, prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în mod special, excedează în mod vădit competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2015 a formult recurs inculpatul A..

În susţinerea cererii de recurs, inculpatul a invocat faptul că instanţa de fond nu a procedat la legala citare la termenul fixat pentru judecarea cauzei excepţiei de neconstituţionalitate fiind încălcate prevederile legale referitoare la citarea părţilor.

Sub acest aspect, a arătat că a primit citaţia în sistem informatic pe e-mail la data de 16.09.2024, pentru termenul fixat în data de 19.09.2024, iar având în vedere distanţa de la locul de domiciliu Satu Mare la sediul Înaltei Curţi, legăturile, orele şi datele tututor operatorilor de transport, nu a avut timpul suficient pentru pregătirea apărării, invocând în acest context incidenţa dispoziţiilor art. 159 din C. proc. civ. conform cărora citaţia şi celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Astfel, a apreciat că există o vătămare efectivă a dreptului la un proces echitabil, dublului grad de jurisdicţie a dreptului la apărare fapt ce contravine art. 2 par. 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cererii de sesizare a instanţei de control constituţional, a invocat, în esenţă, faptul că soluţia dispusă este nelegală şi netemeinică apreciind că, în mod eronat si contrar actelor dosarului, prima instanţă a reţinut că nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate.

Recurentul A. a precizat faptul că prin excepţiile de neconstituţionalitate invocate nu a solicitat completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, ci a considerat că excepţiile de neconstituţionalitate sunt veritabile îngrădiri şi încălcări ale accesului la justiţie.

Astfel, a apreciat că prin reglementarea unui termen de 30 de zile înăuntrul căruia persoana care invocă greşita nedispunere a încetării procesului penal, deşi în cazul contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., aceasta poate fi introdusă oricând, se încalcă accesul la justiţie.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prealabil, Înalta Curte va analiza solicitarea recurentului de trimitere a cauzei spre rejudecare ca urmare a nelegalei citări de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare cu inculpatul se reţine că Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale invocate de inculpatul A. la data de 19 septembrie 2024.

În acest context, a fost citat inculpatul, acesta semnând personal dovada de primire a citaţiei la data de 20.06.2024 .

Ulterior, ca urmare a solicitărilor recurentului de comunicare electronică a actelor de procedură, în datele de 02 august 2024, 7 august 2024 şi 3 septembrie 2024, s-a procedat la comunicarea electronică a citaţiei la adresa de e-mail indicată, pentru termenul din data de 19 septembrie 2024 .

Faptul că acesta a solicitat, ulterior, comunicarea electronică a actelor de procedură nu poate atrage nelegala citare a inculpatului în condiţiile în care acesta a luat la cunoştinţă personal de termenul stabilit în cauză.

Mai mult, se constată că, la data de 16 septembrie 2024, instanţa de fond a procedat şi la comunicarea electronică a citaţiei pentru termenul stabilit.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar constată că inculpatul A. a avut cunoştinţă de termenul de judecată stabilit în vederea soluţionării cererii de sesizare a instanţei de control constituţional, având timpul necesar organizării apărării.

Totodată, se reţine că, în condiţiile în care aprecia că nu îşi poate pregări apărarea ori nu se poate organiza în vederea deplasării la instanţă pentru a susţine personal cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul avea posibilitatea de a solicita amânarea cauzei.

Mai mult, recurentul a fost reprezentat de apărător desemnat din oficiu ce a susţinut în faţa primei instanţe cererea sa de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

În continuare, evaluând excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpatul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte apreciază, similar primei instanţe, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. În acest sens, se impune verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014).

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul instanţei supreme, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. art. 435 şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., iar dispoziţiile legale criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

Cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, "legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului". (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)

Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)

Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi" (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019).

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Normele criticate de inculpatul A. prevăd că recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, art. 435 C. proc. pen., precum şi faptul că hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435 C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către inculpat Înalta Curte reţine că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

În acest sens, se reţine că prin criticile invocate referitoare la termenul în care se poate formula cererea de recurs în casaţie recurentul solicită, în realitate, o modificare a textului de lege cu consecinţa evaluării căii extraordinare a recursului în casaţie într-un termen nelimitat în timp. Or, redimensionarea unui termen de procedură, nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci intră în competenţa exclusivă a legiuitorului şi nu poate face eo ipso obiectul examenului de constituţionalitate. În acest caz, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

Totodată, se are în vedere că instanţa de control constituţional a mai evaluat dispoziţiile legale criticate apreciind că acestea sunt constituţionale în raport cu motivele invocate: dispoziţiile de lege criticate reprezintă o normă de procedură, a cărei stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului (...) declararea, în mod condiţionat, a recursului în casaţie - cale extraordinară de atac -, prin respectarea unui termen de introducere a acestuia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Cu alte cuvinte, instituirea unui termen, pentru formularea recursului în casaţie, este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive (Decizia nr. 656 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, nr. 11 din 09 ianuarie 2020).

Referitor la dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., se reţine că inculpatul solicită, în esenţă, o extindere a sferei de aplicare a cazului de recurs în casaţie care să îi permită valorificarea prin intermediul căii extraordinare de atac a analiza hotărârilor instanţelor de apel în cazul în care nu s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenţiei precripţiei răspunderii penale.

Sub acest aspect, se reţine că, în realitate, recurentul îşi exprimă nemulţumirea faţă de împrejurarea că în contextul factual al cauzei nu poate beneficia de cauza de încetare a procesului penal, prescripţia răspunderii penale.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, excepţia invocată de recurent nu are aptitudinea de a produce un efect util asupra soluţionării cauzei, ceea ce conferă excepţiei invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia, în lipsa oricărui potenţial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea dispoziţiilor criticate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 octombrie 2024.