Police officer's status as factual manager for embezzlement of recovered criminal proceeds

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 117 din 02.02.2024 a Judecătoriei Botoşani – secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., art. 148 C. pen. şi art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., cu privire la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. În temeiul art. 67 alin. (2) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 1 an, de la data rămânerii definitive a sentinţei. În temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care urmează să fie executată în caz de revocare a suspendării sub supraveghere a pedepsei principale, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune revocarea şi până când pedeapsa este executată sau considerată ca executată.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani pentru inculpatul A., conform art. 92 alin. (1) C. pen., care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii. În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Botoşani, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului A. să execute obligaţia de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate. În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Casei Memoriale Nicolae Iorga Botoşani sau în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Mavromati Botoşani, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. şi art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei în regim de detenţie în cazul nerespectării, cu rea-credinţă, pe parcursul termenului de supraveghere, a măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse ori stabilite de lege sau în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe parcursul termenului de supraveghere.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Botoşani a reţinut următoarele:

Prin încheierea din 30.01.2020 a judecătorului de cameră preliminară s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, legalitatea sesizării instanţei şi s-a dispus începerea judecăţii.

Atât în faza de urmărire penală, cât şi în timpul judecăţii persoana vătămată B. a declarat că nu se constituie parte civilă în cauză.

Judecata s-a desfăşurat conform procedurii de drept comun, inculpatul fiind audiat la 19.11.2020.

Ulterior, după preluarea dosarului de către un nou complet de judecată, au fost readministrate probele administrate în cursul urmăririi penale, sens în care instanţa de fond a procedat la audierea martorilor C. şi D., la 06.04.2021, E. la 30.06.2021, F. şi G. la 30.09.2021, H. şi I. la 03.02.2022 şi J. în data de 03.03.2022. La termenul din 12.05.2022 s-a procedat la reaudierea inculpatului A..

Instanţa de fond a analizat dispoziţiile legale incidente referitor la prescripţia răspunderii penale cu privire la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., aspect pus în discuţia părţilor.

Potrivit prevederilor art. 321 alin. (1) C. pen. "(1)Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani".

Din perspectiva termenului de prescripţie a răspunderii penale aplicabil, s-a constatat incidenţa prevederilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., conform cărora termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.

În continuare, instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie a răspunderii penale este unul substanţial, la calculul căruia luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă, aşa cum prevede art. 186 alin. (1) C. pen. În ceea ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie, s-a apreciat că acesta este reprezentat de data săvârşirii infracţiunii, după cum stabilesc dispoziţiile art. 154 alin. (1) teza I C. pen., respectiv 15.02.2016.

Referitor la curgerea termenului de prescripţie, s-a apreciat că sunt relevante pentru soluţionarea cauzei prevederile ce reglementează suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementate de prevederile art. 156 şi art. 155 C. pen. Din perspectiva naturii juridice a instituţiei în discuţie, s-a reţinut că prescripţia răspunderii penale este reglementată în ansamblul ei în C. pen., neexistând o reglementare structurată a sa în C. proc. pen., acesta din urmă făcând referire la dispunerea unei soluţii de clasare, respectiv de încetare a procesului penal în cazul intervenţiei prescripţiei. Deopotrivă, s-a avut în vedere că prescripţia (inclusiv în componentele ce ţin de cauzele de întrerupere) este legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenţei unei legi substanţiale care să permită persoanei să prevadă consecinţele acţiunilor sale, precum şi aplicabilitatea deplină a principiului legalităţii incriminării şi a sancţiunilor.

Întreruperea prescripţiei este tot o instituţie de drept substanţial, fiind legată de cea a răspunderii penale, în sensul că evită stingerea rezonanţei sociale a faptei ilicite prin efectuarea unor acte din care să rezulte că statul nu a renunţat la tragerea la răspunderea penală a infractorului. Întreruperea prescripţiei este prevăzută în Partea generală a C. pen. ca incident ce survine pe parcursul termenului de prescripţie. Faptul că aceste acte sunt realizate în cadrul procesului penal reprezintă o formă naturală de exercitare a opţiunii represive de către stat prin intermediul unor acte judiciare, neputând să transforme natura juridică a instituţiei din una de drept substanţial în una de procedură, ci doar să releve că răspunderea penală continuă să fie relevantă juridic prin deplasarea momentului de la care se socoteşte termenul de prescripţie (prevederea începerii curgerii unui nou termen de prescripţie de la data actului întreruptiv şi incidenţa altei instituţii de drept penal substanţial – prescripţia specială a răspunderii penale).

Chiar dacă actul judiciar întreruptiv este unul procesual sau procedural, acesta trebuie analizat din perspectiva efectelor pe care le produce sub aspect substanţial, atunci când a fost întocmit în mod legal. Astfel, deşi principiul activităţii legii procesual penale este aplicabil actelor de procedură, o asemenea concluzie se raportează, în mod natural, la regulile instituite pentru încheierea valabilă a actului, avându-se în vedere inclusiv efectele sale pe plan procesual (ca de exemplu, atribuirea unei anumite calităţi, acordarea unor drepturi sau instituirea unor obligaţii etc.), fără a se putea considera că influenţează şi consecinţele ce se produc pe plan substanţial, de vreme ce efectul produs, în situaţia dată, întreruperea prescripţiei răspunderii penale, este eminamente de natură substanţială.

Fiind o instituţie de drept penal, se vor aplica în privinţa prescripţiei răspunderii penale regulile legii penale mai favorabile atât în ceea ce priveşte termenele, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere sau suspendare.

În continuare, instanţa de fond a reţinut că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională, deoarece respectivele dispoziţii legale "31. (…) sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma «oricărui act de procedură» din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale".

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "55. (…) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează soluţia legislativă pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, (…), aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare", ci "61. (...), prin efectele pe care le produce, (...) împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau".

În consecinţă, Curtea Constituţională a stabilit că decizia nr. 297/2018 are natura juridică a unei decizii simple/extreme. S-a precizat că în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Plecând de la aceste aspecte şi văzând efectele pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale simple, efecte statuate de dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, ce prevăd încetarea efectelor juridice ale normei constatate ca fiind neconstituţionale în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa a reţinut că, după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei antemenţionate, prin O.U.G. nr. 71/30.05.2022, a fost modificat art. 155 alin. (1) C. pen. în sensul că, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În atare condiţii, instanţa de fond a concluzionat în sensul că niciunul dintre actele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale efectuate de organele de urmărire penală nu a condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Totodată, s-a reţinut incidenţa art. 5 alin. (1) C. pen., ce prevede că, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, după trecerea celor 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, textul declarat neconstituţional ieşind din fondul activ al legislaţiei naţionale.

Drept urmare, având în vedere că instituţia prescripţiei răspunderii penale este eminamente una de drept substanţial, fiind aplicabilă regula mitior lex cuprinsă în art. 5 alin. (1) C. pen., instanţa de fond a reţinut că singurul termen de prescripţie de referinţă în cauză este cel general, prevăzut la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

Pe lângă inexistenţa unui act de natură a întrerupe cursul prescripţiei, instanţa de fond a reţinut că termenul prescripţiei generale a răspunderii penale nu a fost nici suspendat, conform art. 156 alin. (1) C. pen., pe durata celor 60 de zile de stare de urgenţă din perioada 16 martie 2020 – 31 mai 2020, cu efectul reluării ulterioare a cursului prescripţiei, prevăzut în art. 156 alin. (2) C. pen., ca urmare a Decretelor Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 (aprobate prin Hotărârile Parlamentului României nr. 3/2020 şi, respectiv, nr. 4/2020). În acest sens, s-a constatat că art. 43 alin. (2) din primul decret şi art. 64 alin. (5) din al doilea decret prevăd suspendarea de drept, pe durata stării de urgenţă, numai în privinţa proceselor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv a celor aflate în procedura de cameră preliminară, cu excepţiile aferente. Prin urmare, cauzele aflate în cursul urmăririi penale nu au fost suspendate de drept pe durata stării de urgenţă, astfel că suspendarea ar fi trebuit dispusă de către organul de urmărire penală, iar în speţa dedusă judecăţii nu a fost emisă o astfel de ordonanţă.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a reţinut că, de la data săvârşirii faptei reţinute în sarcina inculpatului A., respectiv 15.02.2016, s-a împlinit termenul de 5 ani al prescripţiei răspunderii penale prev. de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.

Instanţa de fond a constatat că în această perioadă nu a existat niciun caz de întrerupere a prescripţiei generale pentru a opera prescripţia specială, fiind golite de conţinut prevederile art. 155 C. pen., deoarece legiuitorul nu a intervenit conform art. 147 alin. (1) din Constituţie în termenul legal de 45 de zile pentru a pune în acord cu legislaţia penală dispoziţiile obligatorii ale instanţei de contencios constituţional.

Drept urmare, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., cu privire la infracţiunea de "fals intelectual", prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În continuare, referitor la infracţiunea de delapidare, în fapt, s-a reţinut că, la 27.08.2018, numita G., s-a prezentat în audienţă la conducerea Poliţiei municipiului Botoşani, ocazie cu care a sesizat faptul că, în anul 2016, tatăl ei, B., a fost victima unei infracţiuni de furt, iar poliţist de caz a fost agentul A.. A arătat că ştie că autorii faptei au fost identificaţi, iar de la aceştia a fost recuperat prejudiciul de aproximativ 2000 RON, însă persoanei vătămate i-a fost restituită suma de 500 RON.

Petenta a precizat, cu ocazia unei audieri ulterioare din 28.08.2018, că, în anul 2016, tatăl său, B., a fost victima unei infracţiuni de tâlhărie, prin folosirea de acte de violenţă, fiindu-i sustrasă suma de 2000 RON de către persoane necunoscute. Cauza a fost soluţionată de către agentul de poliţie A., care a identificat autorii şi a recuperat prejudiciul în totalitate, însă, la scurt timp după faptă, a restituit persoanei vătămate numai suma de 500 RON. Până la momentul respectivei audieri, petenta a ţinut legătura cu poliţistul de caz, atât telefonic cât şi personal, ca să îi returneze restul banilor, iar acesta i-a promis că va rezolva problema.

Petenta G. a declarat că, în după-amiaza zilei de 27.08.2018, poliţistul A. s-a deplasat la locuinţa tatălui său, în localitatea Mesteacăn, comuna Corni, judeţul Botoşani, şi i-a restituit suma de 1500 RON restul banilor din prejudiciul la infracţiunea de tâlhărie.

La 30.08.2018, petiţia numitei G. a fost înaintă de Poliţia municipiului Botoşani la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, unde a fost constituit dosarul penal nr. x/2018, după care a fost remis secţiei de Poliţie Rurală nr. 1 Botoşani în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 321 alin. (1) C. pen.

Prin ordonanţa din 30.08.2018, s-a dispus trecerea cauzei de la secţia de Poliţie Rurală nr. 1 Botoşani la Biroul Control Intern al I.P.J. Botoşani, iar prin referatul din 05.10.2018, lucrătorul de cercetare penală din cadrul acestei ultime structuri a înaintat dosarul penal la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani cu propunerea de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei unităţi de parchet, motivat de faptul că, la momentul în care ar fi săvârşit fapta, agentul de poliţie A. făcea parte din structurile poliţiei judiciare.

În urma cercetărilor efectuate şi după administrarea probatoriului, în cauză s-a stabilit următoarea situaţie de fapt:

La 25.01.2016, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani a fost înregistrat dosarul nr. x/2016, având ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 alin. (1), art. 234 alin. (1) lit. d) şi f) C. pen., fapta constând în aceea că, în noaptea de 23/24.01.2016, în jurul orei 00:00, patru persoane de sex masculin au pătruns, fără drept, în interiorul locuinţei persoanei vătămate B. şi, prin folosirea de acte de violenţă, i-au sustras suma de 1.950 de RON.

În aceeaşi zi, dosarul penal menţionat mai sus a fost trimis la secţia de Poliţie Rurală nr. 1 Botoşani, în vederea efectuării de cercetări şi repartizat, tot în aceeaşi zi, organului de cercetare penală A., care, prin ordonanţa din 25.01.2016, a dispus începerea urmăririi penale pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 alin. (1), art. 234 alin. (1) lit. d) şi f) C. pen., fapta constând în aceea că, în noaptea de 23/24.01.2016, în jurul orei 00:00, patru persoane de sex masculin au pătruns, fără drept, în interiorul locuinţei persoanei vătămate B. şi, prin folosirea de acte de violenţă, i-au sustras suma de 1950 de RON.

În urma cercetărilor efectuate, autorii au fost identificaţi în persoana numiţilor K., L., M. şi N., care au recunoscut comiterea faptei şi au restituit suma de bani sustrasă organelor de poliţie din cadrul S.P.R. 1 Botoşani, pentru a fi restituită persoanei vătămate.

Astfel, la 26.01.2016, inculpatul K. a predat agenţilor de poliţie I. şi J., din cadrul S.P.R. 1 Botoşani, suma de 500 de RON, bani despre care acesta a declarat că provin din comiterea infracţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 În aceste împrejurări a fost întocmit un proces-verbal, în două exemplare, unul fiind înmânat de către agentul de poliţie I. numitului K., iar celălalt exemplar al procesului-verbal şi suma de 500 RON le-a înmânat, în aceeaşi zi, după aproximativ jumătate de oră, colegului său, A., care se afla şi el la P.P.C. Corni, unde desfăşura alte activităţi în aceeaşi cauză. Cu ocazia predării către A. a sumei de 500 RON şi a procesului-verbal de ridicare, agentul de poliţie I. nu a întocmit cu acesta niciun document/act/proces-verbal/dovadă de predare-primire, ci a mers pe încredere, deoarece îi era coleg şi nu îşi aminteşte dacă cu ocazia predării către acesta a sumei de 500 RON mai era de faţă vreun coleg sau altă persoană. Mai mult, cu ocazia predării sumei de 500 RON, agentul de poliţie A. i-a comunicat verbal că urmează să predea suma de bani respectivă persoanei vătămate B., în cadrul dosarului penal pe care îl instrumenta.

La 28.01.2016, numitul O., tatăl inculpatului L., a predat agentei de poliţie E., din cadrul S.P.R. I Botoşani, suma de 500 de RON, reprezentând banii sustraşi de la persoana vătămată B.. Tot în cursul aceleiaşi zile, spre sfârşitul programului, E. i-a înmânat colegului A. suma de 500 RON şi dovada întocmită, însă nu a încheiat cu acesta niciun document/act/proces-verbal/dovadă de predare-primire, ci a mers pe încredere, deoarece îi era coleg. Cu ocazia predării sumei de 500 RON, colegul A. i-a comunicat verbal că urmează să predea suma respectivă de bani persoanei vătămate B., în cadrul dosarului penal pe care îl instrumenta.

La 04.02.2016, numitul P., tatăl inculpatului N., a predat agentului de poliţie C., din cadrul S.P.R. 1 Botoşani, suma de 650 de RON, reprezentând banii sustraşi de la persoana vătămată B., ocazie cu care a întocmit o dovadă de predare-primire, în două exemplare, din care o dovadă a înmânat-o numitului P.. În aceeaşi zi, după circa două-trei ore, în timp ce se afla pe raza localităţii Q., comuna Corni, judeţul Botoşani, a fost apelat pe telefonul personal de A., care i-a solicitat să-i comunice unde a depus suma de 650 RON ridicată de la numitul P., ocazie cu care agentul de poliţie C. i-a comunicat că suma respectivă se află, cu tot cu dovadă, în biroul său, pe masa de lucru, într-un compartiment în care se aflau şi dosarele pe care le instrumenta, A. comunicându-i prin telefon că, a doua zi, îi va restitui persoanei vătămate. La proxima întâlnire cu A., C. nu a întocmit nici un document/act/proces-verbal/dovadă de predare-primire cu acesta, ci a mers pe încrederea conferită de statutul de coleg poliţist, agentul de poliţie sus-menţionat nefiind parte în dosar pentru ca acesta să fi întocmit un asemenea document, acesta precizând că, potrivit C. proc. pen., era obligaţia agentului de poliţie A. să restituie banii persoanei vătămate şi să întocmească documentele aferente predării banilor.

La 26.01.2018, numitul R., tatăl inculpatului M., a predat agentului de poliţie F., din cadrul Postului de Poliţie Corni, suma de 300 de RON, pe care acesta din urmă a predat-o, în aceeaşi zi, persoanei vătămate B.. În acest sens, agentul de poliţie F. a întocmit personal o dovadă de predare-primire, în două exemplare, cu numitul R. şi, având în vedere că la sediul postului de poliţie se afla şi persoana vătămată B., a profitat de acest lucru şi a predat acestuia suma de 300 RON, aspect menţionat în dovada respectivă, cu precizarea că acesta din urmă a semnat de primire pe dovada în cauză. Imediat, i-a dat colegului A. un exemplar al dovezii de predare-primire, cel de al doilea exemplar fiindu-i înmânat numitului R..

Ulterior, inculpatul A. nu a mai predat suma de 1650 de RON persoanei vătămate B., însuşindu-şi aceşti bani, iar la finalizarea cercetărilor, cu ocazia întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale din 15.02.2016, a consemnat, în cuprinsul acestui act, în expozitiv, că "prin dovezile întocmite în dosar, suma de 1950 RON a fost înapoiată persoanei vătămate", deşi, din dovezile existente la dosar, rezulta că persoanei vătămate îi fusese restituită doar suma de 300 de RON, de către agentul de poliţie F..

În aceste condiţii, la 09.02.2016, organul de cercetare penală A. a înaintat dosarul penal la Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani cu propunerea de trimitere în judecată a inculpaţilor K., L., M. şi N., propunere care a fost însuşită de procurorul de caz, care, la 18.02.2016, a emis rechizitoriul prin care a dispus trimiterea în judecată a celor patru inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată.

S-a reţinut că, urmare a consemnărilor efectuate de organul de cercetare penală A. în legătură cu predarea întregii sume de bani către persoana vătămată, procurorul de caz a fost indus în eroare, astfel că, în rechizitoriu, la cap. "Latura civilă", s-a consemnat că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă în cauză, deoarece inculpaţii au restituit acestuia întreg prejudiciul.

Prin sentinţa penală nr. 975/09.06.2016, Judecătoria Botoşani a dispus condamnarea inculpatului N. la pedeapsa de 2 ani de închisoare şi aplicarea măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână, pe o durată de câte 12 săptămâni fiecare, în cazul inculpaţilor minori K., L. şi M.. Soluţia a fost menţinută prin decizia nr. 702/27.07.2016 a Curţii de Apel Suceava. Cu privire la latura civilă, atât instanţa de fond, cât şi cea de control judiciar au reţinut că persoana vătămată B. a fost despăgubită de către cei patru inculpaţi, prin restituirea sumei de 1950 de RON, sustrasă de la acesta.

Având în vedere că inculpaţii restituiseră organelor de poliţie suma de 1950 de RON, pentru a fi predată persoanei vătămate B., iar acesta nu primise, în realitate, decât o mică parte din aceşti bani, respectiv suma de 300 de RON, fiica sus-numitului, G. şi fiul acesteia, D., l-au contactat pe inculpatul A. şi i-au solicitat restituirea sumei de bani pe care inculpaţii o predaseră organelor de poliţie pentru a achita prejudiciul creat. Astfel, în perioada 26.01.2016-19.02.2019 inclusiv, între inculpatul A. şi martorii G. şi D. au avut loc nu mai puţin de 32 convorbiri telefonice, inclusiv mesaje SMS, iniţiate şi primite, ce au avut ca obiect cererea acestora din urmă de restituire a întregii sume de bani.

Cu toate acestea, inculpatul A. nu a dat curs cererii celor doi şi a preferat să-i amâne timp de doi ani, până când, în ziua de 27.08.2018, martora denunţătoare G. a revenit în ţară din Italia, unde lucra, şi s-a prezentat în audienţă la conducerea Poliţiei municipiului Botoşani, unde a formulat o sesizare împotriva agentului de poliţie privind nerestituirea, de către acesta, a sumelor de bani sustrase din locuinţa tatălui ei şi recuperate de la cei patru autori.

Urmare a sesizării, în după-amiaza aceleiaşi zile, inculpatul A. s-a deplasat, singur, la locuinţa persoanei vătămate B., unde, în prezenţa nepoatei acestuia, H. (persoană ce are grijă de bătrân), i-a restituit acestuia suma de 1500 de RON, fără însă a încheia niciun act în acest sens, după care a plecat.

În faţa instanţei de fond, inculpatul a susţinut că, în argumentarea calităţii sale de subiect activ al infracţiunii de delapidare, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 22/1969 - privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor, autorităţilor sau instituţiilor publice, însă, analizând elementele de tipicitate ale infracţiunii de delapidare, persoanele care doar "manipulează" ori "mânuiesc" bunurile fără a avea calitatea de gestionar în drept sau administrator juridic al acestora nu sunt subiecţi activi ai infracţiunii de "delapidare", orice interpretare în baza unei analogii de acest gen reprezentând o extindere a cadrului legal în defavoarea persoanei acuzate.

Având în vedere funcţia deţinută de inculpatul A. la momentul comiterii faptei, de agent de poliţie în cadrul I.P.J. Botoşani, ce făcea parte din organele de cercetare ale poliţiei judiciare, s-a reţinut a fi evident că acesta nu avea ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia, ci activităţi specifice de efectuare a cercetării în cauzele penale.

Cu toate acestea, inculpatul a îndeplinit, în cauza respectivă, calitatea de gestionar de fapt, acesta fiind definit de art. 31 din Legea nr. 22/1969, ca "angajatul care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înţelesul art. 1 şi care răspunde integral, aplicându-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului capitol".

Aşadar, potrivit definiţiei din lege, dar şi conform literaturii de specialitate, gestionarul de fapt poate fi subiect activ nemijlocit al infracţiunii de delapidare.

În acest sens instanţa de fond a avut în vedere că inculpatul, în calitatea sa de organ de cercetare penală şi de angajat al unei instituţii publice, a primit suma de bani restituită de inculpaţi în vederea recuperării prejudiciului, astfel că avea obligaţia fie de a propune procurorului luarea măsurii sechestrului asigurător şi de a proceda la indisponibilizarea sumei respective într-un cont bancar, la dispoziţia organelor judiciare, fie de a o păstra şi de a o preda, mai departe, unităţii de parchet, împreună cu dosarul, pentru a fi predată persoanei vătămate, în temeiul art. 255 alin. (1) C. proc. pen.., fie de a o preda direct persoanei vătămate, conform uzanţelor.

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., constând în aceea că, la 15.02.2016, cu prilejul întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2016, ce avea ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie calificată în dauna persoanei vătămate B., faptă în urma căreia acesta fusese deposedat de suma de 1950 de RON, în calitate de organ de cercetare penală, a restituit persoanei vătămate doar suma de 300 de RON, după care şi-a însuşit suma de 1650 de RON, ce îi fusese predată, în cursul urmăririi penale, de trei din cei patru autori ai faptei, pentru a fi restituită persoanei vătămate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen., instanţa de fond a reţinut că elementul material al acesteia constă în acţiunea inculpatului A., în calitate de organ de cercetare penală, de a sustrage suma de 1650 RON, ce îi fusese predată, în cursul urmăririi penale, pentru a fi restituită persoanei vătămate într-un dosar penal.

Cu privire la urmarea imediată, s-a reţinut că aceasta constă în scoaterea definitivă a sumei de 1650 RON din sfera patrimonială a persoanei vătămate, iar legătura de cauzalitate rezultă în cauză din materialitatea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, instanţa de fond a reţinut că poziţia subiectivă a inculpatului faţă de infracţiunea săvârşită şi rezultatul socialmente periculos al acesteia se caracterizează prin intenţie directă, calificată de scopul însuşirii sumelor de bani, fără drept, din patrimoniul persoanei vătămate, deoarece acesta a prevăzut rezultatul faptei sale - obţinerea unui profit, urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei.

Constatând că fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului există şi constituie infracţiune, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului, întrucât, faţă de împrejurările concrete şi grave ale comiterii fapta, simpla stabilire a unei pedepse, urmate de amânarea acesteia, este insuficientă, atât sub aspectul represiv, cât şi sub aspectul preventiv, special şi general, al sancţiunii.

Instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în baza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în etapa cercetării procesului.

La individualizarea judiciară a pedepsei, pornind de la limitele pedepsei prevăzute de lege, instanţa de fond a dat eficienţă prevederilor art. 74 C. pen., care stipulează criteriile generale de individualizare a pedepsei.

Instanţa de fond s-a raportat în concret la activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpatului. S-a reţinut că un aspect care arată gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite este reprezentat tocmai de calitatea inculpatului de organ de cercetare penală, chemat să aplice legea cu privire la infractori şi care a săvârşit o infracţiune cu prilejul instrumentării unui dosar penal. Pe de altă parte, instanţa de fond a avut în vedere cuantumul relativ redus al prejudiciului, faptul că acesta a fost reparat de inculpat, precum şi parcursul acestuia în perioada în care a activat în poliţie.

Cu privire la individualizarea modalităţii de executare a pedepsei, instanţa de fond s-a raportat la scopul final al aplicării unei pedepse şi anume reeducarea infractorului, formarea unei atitudini de respectare a valorilor sociale ocrotite de norma penală şi a unei conduite corecte în societate.

Instanţa de fond şi-a format convingerea că scopul sancţiunii poate fi atins şi fără privarea de libertate, întrucât simpla condamnare a inculpatului implică pentru acesta o constrângere şi poate conduce prin ea însăşi la reeducarea sa, existând premisele ca infracţiunile săvârşite să reprezinte un incident izolat.

A apreciat instanţa de fond că procesul de supraveghere şi îndrumare exercitat de personalul specializat al statului în reeducarea persoanelor condamnate, dar şi setul de obligaţii destinat reintegrării inculpatului, pe fondul unei atenţionări ferme că, în cazul reiterării unui comportament ilicit ori nerespectării măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor impuse, măsura suspendării executării pedepsei închisorii va fi revocată, generează suficiente elemente care să determine inculpatul să acorde o atenţie sporită procesului de reintegrare socială şi să nu mai comită alte infracţiuni.

Drept urmare, sub aspectul modalităţii de individualizare a executării pedepsei principale, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 91 C. pen. Instanţa de fond a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de legiuitor şi a avut convingerea că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea de către inculpat a pedepsei aplicate. În acest sens, s-a apreciat că scopul pedepsei ca mijloc de constrângere, dar şi ca mijloc de reeducare este atins, urmând ca inculpatul să conştientizeze că respectarea legii penale este o necesitate şi că, numai respectând legea penală, poate evita aplicarea şi executarea în viitor a altor pedepse, inclusiv cea aplicată în cauză.

Împotriva sentinţei penale nr. 117 din 02.02.2024 a Judecătoriei Botoşani – secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a declarat apel inculpatul A., solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât judecata fondului s-a realizat într-un cadru procesual nelegal constituit, în sensul că, deşi fost trimis în judecată şi condamnat pentru comiterea infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen., faptă pentru care s-a reţinut că deţine, sub aspectul elementelor de tipicitate, calitatea de subiect activ prin raportare la funcţia de agent de poliţie în cadrul I.P.J. Botoşani, atât organul de urmărire penală, cât şi instanţa de judecată au omis introducerea în cauză în calitate de parte civilă a persoanei juridice de drept public Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani. În subsidiar, inculpatul a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (1) şi (2) şi art. 420 C. proc. pen.., precum şi în baza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea de Apel Suceava a constatat următoarele:

Prioritar, s-a examinat motivul de apel al inculpatului prin care s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii cadrului procesual, argumentat de împrejurarea că instanţa de judecată a omis introducerea în cauză în calitate de persoană vătămată (subiect activ procesual principal) a persoanei juridice de drept public Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani.

Curtea de Apel Suceava a constatat că acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, potrivit art. 371 C. proc. pen.., judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare.

Din analiza actului de sesizare, respectiv rechizitoriul nr. x/2018 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, reiese că s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. Persoana vătămată în cauză şi care a fost ulterior menţinută pe tot parcursul soluţionării acesteia în prima instanţă a fost B., persoana fizică, căreia i-ar fi aparţinut suma de bani menţionată ca fiind însuşită de către inculpat.

Este adevărat că, astfel cum a invocat inculpatul, infracţiunea de delapidare este incriminată în C. pen. în categoria infracţiunilor de serviciu, al cărei obiect juridic special îl constituie relaţii sociale de serviciu a căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică. Pe cale de consecinţă, subiect pasiv al acestei infracţiuni şi persoană vătămată în procesul penal nu poate fi decât autoritatea publică, instituţia publică sau alte persoane juridice care administrază sau exploatează bunurile proprietate publică, în cauză Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 421 alin. (2) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., judecând apelul, instanţa desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

Transpunând aceste dispoziţii legale la speţa dedusă judecăţii, Curtea de Apel Suceava a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile legale sus-amintite (rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate), argumentat de împrejurarea că, pe de o parte, o astfel de nelegalitate nu putea fi invocată de către inculpat, ci doar de instituţia publică, ce ar fi putut dobândi această calitate, iar pe de altă parte, judecata se mărgineşte la persoanele arătate în actul de sesizare.

Sub aspectul situaţiei de fapt, prima instanţă a reţinut o stare de fapt corectă, în mod obiectiv fundamentată pe ansamblul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în mod nemijlocit şi contradictoriu pe parcursul cercetării judecătoreşti în prima instanţă, fiind confirmată, de altfel, de către întregul material probatoriu administrat în cauză. Curtea de Apel Suceava a constatat că prima instanţă a realizat o evaluare detaliată şi riguroasă a tuturor probelor supuse aprecierii sale, în conformitate cu exigenţele impuse de art. 103 alin. (2) C. proc. pen.., stabilind că vinovăţia inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 C. pen., a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă în limitele infracţiunii descrise în actul de sesizare.

În urma propriei evaluări a materialului probator existent la dosarul cauzei, administrat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în mod nemijlocit, pe parcursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă, Curtea de Apel Suceava a reţinut, sub aspectul stării factuale, că, la 15.02.2016, cu prilejul întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2016, ce avea ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie calificată în dauna persoanei vătămate B., faptă în urma căreia acesta fusese deposedat de suma de 1950 de RON, inculpatul A., în calitate de organ de cercetare penală, a restituit persoanei vătămate doar suma de 300 de RON, după care şi-a însuşit suma de 1650 de RON, ce îi fusese predată, în cursul urmăririi penale, de trei din cei patru autori ai faptei, pentru a fi restituită persoanei vătămate.

Inculpatul a susţinut că soluţia de condamnare adoptată de prima instanţă se întemeiază pe un probatoriu deficitar administrat şi pe o interpretare eronată a datelor obiective de la dosarul cauzei.

Realizând propriul demers analitic în raport cu criticile invocate, Curtea de Apel Suceava a constatat, contrar argumentelor expuse în apărare, că acuzaţia de delapidare adusă inculpatului este susţinută de probe suficient de puternice, clare şi concordante pentru a justifica soluţia de condamnare adoptată de prima instanţă.

În primul rând, Curtea de Apel Suceava a observat poziţia oscilantă a inculpatului A. pe parcursul soluţionării cauzei. Astfel, dacă în faza de urmărire penală a arătat că, după ce a primit banii de la inculpaţii K., L. şi N., prin intermediul unor colegi de birou, s-a deplasat la locuinţa persoanei vătămate B., din judeţul Botoşani, unde, fără a fi nicio altă persoană de faţă şi fără a încheia nicio dovadă, i-a restituit acestuia suma de bani primită de la inculpaţi, aceasta reprezentând prejudiciul creat în urma comiterii faptei, audiat fiind în faţa instanţei de judecată, a oferit o altă variantă. Astfel, a precizat că,,... am găsit pe birou, lăsate de colegi 3-4 dovezi de predare primire a sumelor de bani de la părinţii autorilor către colegii mei şi, probabil, o dovadă de predare-primire a unei sume de bani către persoana vătămată. Precizez că ultimul moment în care am văzut sumele de bani, respectiv pe care nu le-am numărat a fost atunci când erau prinse cu agrafă de dovezile de predare primire în dosar, dar sigur sumele de bani au căzut din prinderea agrafei, astfel nu îmi explic cum de nu s-au mai găsit ..." .

Aceste apărări ale inculpatului au fost apreciate de instanţa de apel ca nefiind verosimile, fiind infirmate de probatoriul administrat în cauză, respectiv: declaraţiile martorei G., care a prezentat demersurile făcute pentru recuperarea sumelor de bani cuvenite tatălui său B., purtând în acest scop numeroase convorbiri cu inculpatul A., acesta amânând-o constant, invocând diverse motive; declaraţia martorului D., care a confirmat cele susţinute de martora G. şi care a relatat că a purtat, la rândul său, discuţii cu inculpatul în legătură cu restituirea sumei de bani în discuţie; declaraţiile martorilor I., C., E. şi F., agenţii de poliţie care au primit fiecare sume de bani restituite de părinţii autorilor infracţiunii de tâlhărie, întocmind în acest sens dovezile de predare - primire şi care au confirmat remiterea către inculpat a sumelor respective.

Curtea de Apel Suceava a mai reţinut şi procesul-verbal nr. x 885 din 15.03.2019 de stabilire a convorbirilor telefonice şi mesaje SMS, care au avut loc între inculpatul A. şi martorul D., pe de o parte, iar, pe de altă parte, între inculpat şi martora G., dovadă că cele susţinute de martori corespund adevărului. Rezultatul raportului de constatare criminalistică nr. x/28.05.2019 emis de Serviciul Criminalistic I.P.J. Suceava, invocat în apărare de către inculpat, în considerarea faptului că nu au fost evidenţiate reacţii specific comportamentului simulat la întrebarea "Ţi-ai însuşit sumele de bani primite de la inculpaţi pentru a fi restituite lui B.?" nu a fost primit de instanţa de apel, întrucât, pe de o parte, un astfel de raport nu este considerat mijloc de probă în accepţiunea C. proc. pen., iar, pe de altă parte, răspunsul la celelate întrebări apreciate esenţiale au generat reacţii specifice comportamentului simulat.

Ca atare, apărarea inculpatului prin care acesta a susţinut că nu există probe din care să rezulte că şi-a însuşit sumele respective de bani, astfel că nu s-a realizat tipicitatea obiectivă a infracţiunii, nu a fost primită, fiind infirmată de mijloacele de probă mai sus expuse şi care au fost prezentate detaliat şi în sentinţa apelată. Constatându-se dovedită, aşadar, acţiunea de însuşire a sumelor respective de bani, apare ca nefiind relevantă destinaţia pe care acesta a dat-o banilor şi faptul că la un moment dat a restituit suma de bani. De altfel, acest moment coincide cu data în care martora G. s-a prezentat în audienţă la conducerea Poliţiei municipiului Botoşani, unde a formulat sesizarea împotriva inculpatului pentru nerestituirea sumelor de bani sustrase de la locuinţa tatălui şi recuperate de la cei patru autori.

A invocat, totodată, inculpatul că nu poate fi reţinută săvârşirea infracţiunii de delapidare, întrucât nu sunt întrunite în persoana lui condiţiile pentru a fi subiect activ calificat, fiind o persoană fără atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte gestionarea bunurilor sau valorilor.

Instanţa de apel a reţinut că, în cazul infracţiunii de delapidare, subiectul activ nemijlocit nu poate fi decât un funcţionar public care gestionează sau administrează bunurile unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Autorul este de două ori calificat, pe de o parte, are calitatea de funcţionar public, iar, pe de altă parte, calitatea de administrator sau gestionar de bunuri care aparţin unei persoane juridice de drept public. Aceste două calităţi se cer a fi cumulativ îndeplinite, lipsa oricăreia ducând la excluderea infracţiunii de delapidare.

Curtea de Apel Suceava a analizat calitatea inculpatului A. de subiect activ al infracţiunii de delapidare din perspectiva calităţii de gestionar de fapt sau de drept, respectiv de administrator, raportat la atribuţiile acestuia prevăzute de lege, calitatea lui de funcţionar public nefiind contestată şi reieşind din dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. pen. "De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public", şi din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2000 privind statutul poliţistului, potrivit cărora poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special.

Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public, nu conferă automat şi calitatea de gestionar sau administrator.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 22/1969 "gestionar, în înţelesul prezentei legi, este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen. care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia".

Analizând acest text de lege, instanţa a constatat că, în cazul gestionarului, există un raport de muncă între acesta şi una dintre persoanele juridice dintre cele prevăzute de art. 176 C. pen., în baza căruia are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a persoanei juridice angajatoare.

Este evident că, având în vedere funcţia deţinută de inculpat la momentul săvârşirii infracţiunii, acesta nu avea calitatea de gestionar de drept. Pe de altă parte, Curtea de Apel Suceava a apreciat, în acord cu prima instanţă, că inculpatul A. îndeplinea condiţiile pentru a fi considerat gestionar de fapt, în sensul art. 31 din Legea nr. 22/1969, conform căruia "angajatul care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înţelesul articolului 1 răspunde integral, aplicându-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului capitol". Din analiza acestui articol rezultă că gestionarul de fapt este tot un angajat al unei persoane juridice, dintre cele prevăzute de art. 176 C. pen., care exercită în fapt acte specifice de gestionare a bunurilor. Or, în speţă inculpatul era obligat ca primind suma de bani restituită de inculpaţi în vederea recuperării prejudiciului, să propună procurorului, fie luarea măsurii sechestrului asigurător, indisponibilizând suma respectivă, conform art. 249 şi următoarele C. proc. pen.., fie restituirea sumei recuperate persoanei vătămate, conform dispoziţiilor art. 255 C. proc. pen.

Astfel, deşi inculpatul a invocat că nu avea potrivit fişei postului atribuţii privind administrarea sau gestionarea bunurilor indisponibilizate sau recuperate în cadrul activităţilor de urmărire penală, Curtea de Apel Suceava a reţinut că astfel de atribuţii rezidă din respectarea dispoziţiilor C. proc. pen., de altfel menţionate anterior şi care reglementează modalitatea de desfăşurare a urmăririi penale.

În condiţiile reţinute, impunându-se angajarea răspunderii penale a inculpatului pentru infracţiunea săvârşită, Curtea de Apel Suceava a apreciat că se mai impun a fi făcute câteva precizări cu privire la prescripţia răspunderii penale.

Astfel, având în vedere că infracţiunea dedusă judecăţii, săvârşită de inculpatul apelant A., nu se află în categoria infracţiunilor care se judecau în perioada stării de urgenţă, declarată prin Decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020, precum şi faptul că în perioada 16.03.2020-14.05.2020 nu s-a efectuat niciun act de procedură de către organele judiciare, existând în perioada menţionată anterior o cauză de suspendare a prescripţiei penale prevăzută de art. 156 C. pen., respectiv o "împrejurare de neînlăturat", Curtea de Apel Suceava a constatat că, relativ la infracţiunea analizată nu este împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen. Aserţiunile făcute de prima instanţă la fila x din sentinţa apelată, în sensul că nu a operat suspendarea cursului prescripţiei penale întrucât la dosar nu există vreo ordonanţă emisă de organele de urmărire penală în acest sens, sunt străine de dosarul cauzei şi sunt contrazise de înscrisurile aflate la dosar. La data emiterii Decretelor Preşedintelui României menţionate anterior în cauză deja începuse judecata pe fond, dosarul trecând prin procedura de cameră preliminară, iar la fila x se află rezoluţia din 01.04.2020 a preşedintelui de complet care a constatat intervenţia instituţiei suspendării de drept a judecăţii.

În ceea ce priveşte cealaltă infracţiune pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, cea de fals intelectual, prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., prima instanţă, în mod corect, a dispus încetarea procesului penal, constatând intervenită prescripţia răspunderii penale. De altfel, această soluţie nu a fost criticată prin apelul declarat de inculpat.

Cu privire la pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, Curtea de Apel Suceava a constatat că prima instanţă a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate pentru această faptă, pornind de la prevederile art. 74 alin. (1) C. pen., criteriile prevăzute de textul legal menţionat fiind analizate pe larg, corect aplicate şi determinând o evaluare corespunzătoare a gravităţii infracţiunii săvârşite şi a periculozităţii inculpatului, neimpunându-se o reducere a acesteia.

Astfel, făcând propria evaluare, Curtea de Apel Suceava a constatat că, în circumstanţele date, conduita de manieră penală urmată de către inculpat justifică aplicarea unei măsuri de constrângere ferme, descurajante şi exemplare, apte să contribuie la reeducarea acesteia şi la prevenirea comiterii de noi infracţiuni.

Toate acestea au îndreptăţit prima instanţă să aplice inculpatului o pedeapsă de 2 ani închisoare, orientată spre limita minimului prevăzut de lege, neimpunându-se reducerea acesteia, Curtea de Apel Suceava opinând că pedeapsa aplicată corespunde necesităţilor şi posibilităţilor reale de reeducare a inculpatului, fiind aptă să contribuie la formarea unei atitudini corecte şi responsabile a acesteia faţă de normele de convieţuire socială.

De asemenea, Curtea de Apel Suceava a reţinut, în acord cu argumentele prezentate de prima instanţă, că în situaţia particulară de faţă sunt satisfăcute cumulativ exigenţele prevăzute de art. 91 C. pen., fiind întrunite condiţiile care permit acordarea beneficiului suspendării executării acesteia sub supraveghere (art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen.).

Pentru aceste considerente, prin decizia penală nr. 397 din 01 aprilie 2024 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 117 din 02.02.2024 pronunţată de Judecătoria Botoşani, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la 29 aprilie 2024 (dată plic – dosar nr. x/2019 C.A. Suceava).

Prin motivele formulate, recurentul inculpat a arătat că este incident cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care ar putea atrage o altă formă de răspundere decât cea penală sau în situaţia în care nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii din punct de vedere al laturii obiective. Deopotrivă, prin prisma cazului de casare invocat, s-a susţinut că s-ar putea analiza aspectele constând în desfăşurarea procesului penal într-un cadru procesual legal constituit cu privire la participarea părţilor raportului juridic dedus judecăţii, dar şi cu privire la intervenirea prescripţiei răspunderii penale în timpul judecăţii cauzei în apel (cu privire la infracţiunea de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen.)

În continuare, recurentul inculpat a arătat că obiectul juridic special al infracţiunii de delapidare îl constituie "relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu bunul mers al serviciului ...", infracţiunea presupunând existenţa unor raporturi juridice de serviciu preexistente comiterii acesteia, raporturi încheiate sau stabilite în baza unui act juridic între subiectul activ al infracţiunii şi persoana juridică faţă de care acesta are obligaţia privind îndeplinirea corectă a atribuţiilor de serviciu.

Referitor la infracţiunea de delapidare reţinută în sarcina sa, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen., recurentul a apreciat că, în cauză, nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale acesteia.

În acest sens, s-a arătat că, din adresa nr. x/03.05.2019 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date rezultă că, în perioada 2016-2017 subinspectorul de poliţie A. a avut calitatea de agent de poliţie în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Botoşani - Serviciul Arme Explozivi şi Substanţe Periculoase, iar din 29.12.2017 a fost numit ofiţer în cadrul Biroului Judeţean de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor Botoşani.

I. P.J. Botoşani a comunicat fişa postului nr. x a agentului de poliţie A., iar din examinarea conţinutului acesteia rezultă că, în perioada în care inculpatul a instrumentat dosarul penal nr. x/2016 era încadrat în cadrul compartimentului Substanţe Periculoase - cod post Agent I - 5412. Din cuprinsul fişei postului - Capitolul D - Descrierea sarcinilor, îndatoririlor şi responsabilităţilor postului se constată că, din examinarea responsabilităţilor, enumerate la lit. a)-gg), singurele atribuţii de serviciu în cadrul cărora persoana în cauză are obligaţii privind gestionarea bunurilor sunt enumerate la literele dd) şi ee), atribuţiile de gestiune referindu-se exclusiv la utilizarea şi întreţinerea autovehiculelor de serviciu încredinţate conform O.M.I.R.A. nr. 599 din 01.09.2008.

Astfel, recurentul a susţinut că, la data faptelor, nu deţinea calitatea de funcţionar public cu atribuţii de serviciu privind gestionarea sau administrarea bunurilor indisponibilizate sau recuperate în cadrul activităţilor de urmărire penală.

Mai mult, recurentul a arătat că nu i-au fost delegate sarcini de serviciu constând în atribuţii specifice organelor de poliţie judiciară corespondente Biroului de Ordine Publică (structură competentă cu investigarea infracţiunilor împotriva patrimoniului persoanei), în condiţiile în care făcea parte dintr-o structură cu competenţe funcţionale diferite.

Suplimentar, s-a arătat că la nivelul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani nu au existat reglementări exprese (acte administrative emise de către conducerea unităţii) care să stabilească modalitatea de gestionare a bunurilor sau a sumelor de bani recuperate în cadrul activităţii de urmărire penală, inculpatul nefiind împuternicit cu atribuţii de gestiune din documente administrative din această categorie, nefiindu-i astfel extinsă sfera atribuţiilor de serviciu, aşa cum aceasta a fost realizată la emiterea fişei postului.

În argumentarea calităţii inculpatului de subiect activ al infracţiunii de delapidare, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor, autorităţilor sau instituţiilor publice. Astfel, atât în rechizitoriu, dar şi în hotărârile pronunţate se citează ca fundament al argumentului privind calitatea de subiect activ al infracţiunii textul mai sus enunţat, după cum urmează: "gestionar, în înţelesul prezentei legi, este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen., care are atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia". În cauză, s-a reţinut că inculpatul, în calitate de funcţionar public cu statut special, agent de poliţie, a realizat o activitate de gestiune (primire-păstrare şi eliberare a bunurilor) şi că, în conformitate cu art. 31, a deţinut calitatea de gestionar de fapt, chiar şi în absenţa unei competenţe care să-i confere această calitate. Instanţa a reţinut că, în calitate de gestionar în fapt al sumelor de bani, recuperate în cadrul activităţii de urmărire penală, este subiect activ al infracţiunii de delapidare.

S-a arătat că literatura de specialitate, analizând elementele de tipicitate ale infracţiunii de "delapidare", a reţinut că persoanele care doar "manipulează" ori "mânuiesc" bunurile, fără a avea calitatea de gestionar în drept sau administrator juridic al acestora, nu sunt subiecţi activi ai infracţiunii de "delapidare", orice interpretare în baza unei analogii de acest gen reprezentând o extindere a cadrului legal în defavoarea persoanei acuzate.

Mai mult, prin raportare la dispoziţiile C. proc. pen., se constată că unicul subiect procesual cu drept de dispoziţie asupra bunurilor din această categorie îl constituie procurorul, organul de cercetare penală neavând atribuţii procedurale privind dispunerea restituirii bunurilor ridicate sau primite în cadrul cercetărilor.

Separat de aspectele referitoare la absenţa calităţii de subiect activ al infracţiunii, referitor la elementele de tipicitate obiectivă, s-a precizat că, în cauză, referitor la manipularea sumei de bani, demonstraţia s-a limitat la faptul că sumele de bani au fost primite de către agenţii de poliţie care au constituit echipa operativă împreună cu inculpatul A., din probele dosarului rezultând că acestea au fost înmânate inculpatului sau depuse în dosar (aflat în fişetul comun), în absenţa acestuia la birou.

Recurentul a susţinut că, din actele dosarului, nu rezultă administrarea vreunui mijloc de probă de natură să obiectiveze realizarea elementului material alternativ al laturii obiective, respectiv însuşirea, folosirea sau traficarea banilor respectivi.

Referitor la elementele de tipicitate subiectivă, recurentul a apreciat că, dincolo de inconsecvenţa subsidiară iniţială a sa privind explicaţiile date, în realitate, a fost sincer când a afirmat că nu şi-a însuşit sumele de bani rezultate, invocând probabilitatea pierderii, aspect rezultat şi din conţinutul concluziilor raportului de constatare criminalistică nr. x din 28.05.2019 al I.P.J. Botoşani - Serviciul Criminalistic.

Separat de aspectele anterior invocate, s-a apreciat că, din punct de vedere conceptual, trebuie avute în vedere şi aspectele constând în desfăşurarea procesului penal într-un cadru procesual legal constituit cu privire la participarea părţilor raportului juridic dedus judecăţii, dar şi cele privind intervenirea prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen., în timpul judecăţii cauzei în apel.

Referitor la primul aspect, încălcarea de către organele de urmărire penală şi de către instanţa de fond a dispoziţiilor procedurale referitoare la judecarea cauzei într-un cadru procesual legal constituit cu privire la participarea părţilor raportului juridic dedus judecăţii, recurentul a apreciat că soluţia instanţei de apel este greşită, în condiţiile în care a fost condamnat pentru o faptă care presupunea, din perspectiva elementelor de tipicitate, introducerea în cauză a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani.

În opinia recurentului, din eroare, organele de urmărire penală au considerat că, prin raportare la infracţiunea de delapidare, calitatea de subiect pasiv al infracţiunii o deţinea B. şi nu Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani, persoană juridică de drept public care avea calitatea de angajator - funcţionar public cu statut special/organ al poliţiei judiciare. Acest aspect a fost invocat în faţa instanţei de fond cu ocazia dezbaterilor, dar, aşa cum rezultă din examinarea încheierii de şedinţă din 12.01.2023, dar şi din cuprinsul sentinţei apelate, nu s-a făcut nicio referire cu privire la această chestiune, instanţa omiţând să se pronunţe cu privire la acest aspect. Pe cale de consecinţă, cadrul procesual în care a avut loc judecarea cauzei a fost stabilit în mod greşit, calitatea de parte civilă în cauză revenind Ministerului Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul de Poliţie Judeţean Botoşani şi nu lui B..

Din perspectiva situaţiei anterior expuse, recurentul a aprecizat că a suferit în mod cert o vătămare a drepturilor sale procesuale, mai exact a fost lipsit de posibilitatea clarificării situaţiei juridice derivate din atribuirea calităţii de "gestionar sau administrator" prin raportare la atribuţiile de serviciu stabilite în sarcina sa prin contractul de muncă şi prin actele juridice subsecvent derivate (fişa postului, norme interne etc.).

Subsidiar, recurentul a solicitat să se aibă în vedere că a intervenit prescripţia răspunderii penale în etapa judecăţii cauzei în apel. Astfel, conform actelor dosarului, infracţiunea de delapidare, prev. de art. 295 alin. (1) C. pen., a fost comisă la 15.02.2016, dată la care a fost întocmit referatul de terminare a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2016

Separat de faptul că din probele administrate în cauză rezultă că recuperarea sumelor de bani de la autorii faptei de tâlhărie a fost realizată de către lucrătorii de poliţie în perioada 26.01.2016-04.02.2016, date la care persoanele care au primit sumele de bani au declarat că le-au depus la dosar, fapt care, în absenţa altor mijloace de probă, este de natură să determine un alt moment al consumării infracţiunii de "delapidare", în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la 15.02.2024, în condiţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 152 din 06 mai 2020.

Astfel, conform art. 295 alin. (1) C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie este de 8 ani (prin raportare la interpretarea dată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022).

Raportat la aspectele anterior enunţate, recurentul a apreciat că, urmare a efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 152/2020, nu a fost suspendat termenul de prescripţie, care s-a împlinit la 15.02.2024.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi înlăturarea greşitei aplicări a legii.

Prin încheierea din 11 iunie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 C. proc. pen.., instanţa a constatat că decizia penală nr. 397 din 01 aprilie 2024 a Curţii de Apel Suceava – secţia penală şi pentru cauze cu minori (dosarul nr. x/2019) a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile enumerate de art. 434 alin. (2) C. proc. pen.. Deopotrivă, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a observat că recurentul inculpat a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Instanţa a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie din cauza dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Referitor la neîntrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă, această critică nu poate fi verificată pe calea recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta constituie o contravenţie/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prev. art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.. - nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc – din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală, www.x.ro).

Relativ la cele ce precedă, instanţa a constatat că este admisibilă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.., în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt prin raportare la problemele de drept invocate referitor la infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen.

Conform susţinerilor recurentului inculpat A., la data faptelor, nu deţinea calitatea de funcţionar public cu atribuţii de serviciu privind gestionarea sau administrarea bunurilor indisponibilizate sau recuperate în cadrul activităţilor de urmărire penală.

S-a reţinut că analiza criticilor se realizează strict în raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

În privinţa susţinerii recurentului inculpat, în sensul că în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenţiei precripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen., s-a observat că această critică nu se circumscrie cazului de casare invocat. Acest motiv nu ar putea fi analizat nici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., care prevede că hotărârile sunt supuse casării atunci când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, având în vedere că recurentul a invocat situaţia inversă, respectiv că, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Nici critica recurentului privind neîntrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, întrucât dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. prevăd această ipoteză, neîntrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă, ca o teză distinctă de cea în care soluţia de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. preluând doar prima teză a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Deopotrivă, s-a reţinut că nu se circumscrie vreunui caz de casare prevăzut de art. 438 C. proc. pen.. critica recurentului inculpat privind nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la judecarea cauzei într-un cadru procesual legal constituit cu privire la participarea părţilor raportului juridic dedus judecăţii.

Relativ la cele ce precedă, apreciindu-se că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte, în limitele anterior expuse (pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..), cerinţele prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.., a fost admisă în principiu şi trimisă completului competent, în vederea judecării pe fond, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica recurentului inculpat, în sensul că, la data faptelor, nu deţinea calitatea de funcţionar public cu atribuţii de serviciu privind gestionarea sau administrarea bunurilor indisponibilizate sau recuperate în cadrul activităţilor de urmărire penală, este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Verificând hotărârea din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în privinţa inculpatului A., referitor la infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen., Curtea de Apel Suceava a reţinut, cu titlu definitiv, că, la 15.02.2016, cu prilejul întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2016, ce avea ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie calificată în dauna persoanei vătămate B., faptă în urma căreia acesta fusese deposedat de suma de 1950 de RON, inculpatul A., în calitate de organ de cercetare penală, a restituit persoanei vătămate doar suma de 300 de RON, după care şi-a însuşit suma de 1650 de RON, ce îi fusese predată, în cursul urmăririi penale, de trei din cei patru autori ai faptei, pentru a fi restituită persoanei vătămate.

Motivul de recurs în casaţie invocat de recurentul A. a fost acela că, la data faptelor, nu deţinea calitatea de funcţionar public cu atribuţii de serviciu privind gestionarea sau administrarea bunurilor indisponibilizate sau recuperate în cadrul activităţilor de urmărire penală.

Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Conform art. 295 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de delapidare însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Subiectul activ al infracţiunii este dublu circumstanţiat. Astfel, acesta trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, precum şi calitatea de administrator sau gestionar al bunurilor instituţiei sau unităţii.

Deşi calitatea de funcţionar public a inculpatului A. nu a fost contestată în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată totuşi că temeiul legal stabilit de către instanţe pentru reţinerea acesteia nu este unul corect. Astfel, calitatea de poliţist cu atribuţii de poliţie judiciară nu atrage încadrarea în categoria funcţionilor publici asimilaţi în sensul art. 175 alin. (2) C. pen., în cauză nefiind incidente nici prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2000 privind statutul poliţistului. Poliţistul este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., întrucât exercită o funcţie publică, desfăşurându-şi activitatea în scopul realizării interesului public, dispoziţiile deciziei nr. 26/2014 a Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, prin care se stabilesc criteriile de distincţie între funcţionarul public şi cel asimilat, fiind pe deplin aplicabile în cauză.

În privinţa calităţii de gestionar, Înalta Curte are în vedere că această noţiune este definită în Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice, care în art. 1 prevede că "Gestionar, în înţelesul prezentei legi, este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 176 din C. pen. care are ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară, a acesteia.". Art. 31 al aceleiaşi legi extinde sfera răspunderii şi la gestionarii de fapt: "Angajatul care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înţelesul articolului 1 răspunde integral, aplicîndu-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului capitol". Referitor la calitatea de subiect activ al infracţiunii a gestionarului de fapt, se reţine existenţa unei bogate şi constante practici judiciare, susţinută şi de doctrină, atât sub imperiul C. pen. actual, cât şi al celui anterior, astfel că nu s-ar putea susţine o lipsă de previzibilitate a textului de lege.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A. îndeplinea toate condiţiile pentru a fi considerat gestionar de fapt, în sensul art. 31 din Legea nr. 22/1969, gestionarul de fapt fiind tot un angajat al unei persoane juridice, dintre cele prevăzute de art. 176 C. pen., care exercită în fapt acte specifice de gestionare a bunurilor. În cauză, recurentul, care avea calitatea de poliţist cu atribuţii de poliţie judiciară, putea, potrivit legii, să primească de la persoanele pe care le cerceta sume de bani destinate acoperirii prejudiciului, având obligaţia de a le păstra şi de a propune procurorului fie luarea măsurii sechestrului asigurător, indisponibilizând suma respectivă, conform art. 249 şi următoarele C. proc. pen.., fie restituirea sumei recuperate persoanei vătămate, conform dispoziţiilor art. 255 C. proc. pen.

Astfel cum s-a arătat anterior, în sarcina recurentului, prin hotărârea definitivă, s-a reţinut că acesta, cu ocazia cercetărilor penale pe care le desfăşura în dosarul nr. x/2016, ce avea ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de tâlhărie calificată, a primit de la o parte din autorii faptei suma de de 1950 de RON (achitată în vederea acoperirii prejudiciului) şi a restituit persoanei vătămate B. doar suma de 300 de RON, însuşindu-şi restul de 1650 de RON.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că există concordanţă deplină între fapta comisă de recurentul inculpat A., astfel cum a reţinută de instanţa de apel şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare, fiind, aşadar, îndeplinite condiţiile de tipicitate ce caracterizează infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 397 din 01 aprilie 2024 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 397 din 01 aprilie 2024 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2024.