Cassation appeal nullity: failure to substantiate violation of material law norms in agricultural lease dispute

Şedinţa publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 martie 2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 212.232,5.7, RON şi dobânda legală aferentă reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantei de pârâta B. S.R.L., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 2 din 3 ianuarie 2023, pronunţată de Tribunalul Dolj – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2022, s-a admis acţiunea formulata de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.R.L..

A fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 212.232,57 RON, reprezentând prejudiciu şi dobânda legală, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5175 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxa timbru.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta B. S.R.L., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 468/2023 din 19 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei nr. 2 din 3 ianuarie 2023, pronunţată de Tribunalul Dolj – secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., având ca obiect pretenţii.

A fost schimbată sentinţa apelantă în sensul că respinge acţiunea, ca nefondată.

A fost obligată intimata reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 8.174,83 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond şi în apel.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea recursului, a arătat că între părţile litigante s-a încheiat contractul de arendă nr. x din 18.03.2014, prelungit ulterior prin acte adiţionale anuale succesive, ultimul semnat în data de 11.04.2018, prin care părţile au convenit prelungirea duratei contractului până la data de 14.04.2019.

Ca şi regulă specială în materia arendării, potrivit art. 1848 C. civ., contractul de arendă se prelungeşte de drept în situaţia în care părţile nu îl denunţă cu minim 6 luni înainte de ajungerea la termen.

Dat fiind caracterul solemn al contractului de arendă, reglementat expres de art. 1838 alin. (1) C. civ., jurisprudenţial s-a apreciat că prelungirea de drept a contractului generează obligaţia în sarcina părţilor să încheie, în formă scrisă, un act adiţional de prelungire a duratei contractului.

În opinia recurentei, corelativ obligaţiei arendatorului de prelungire a contractului de arendă, încă de la data expirării termenului legal de notificare a încetării contractului, în speţă la data de 15.10.2018, recurenta a dobândit dreptul de a beneficia de prelungire a contractului de arendă pentru anul agricol 2019-2020.

Faptul că intimata a refuzat ulterior încheierea în formă scrisă a actului de prelungire a duratei contractului de arendă, deşi s-a stabilit cu putere de lucru judecat că avea această obligaţie, a generat un prejudiciu recurentei, prin aceea că recurenta a fost sancţionată de către APIA tocmai pentru lipsa respectivului document la cererea unică de plată depusă de către A. S.R.L. pentru toate terenurile lucrate.

Recurenta a mai susţinut că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 1350 şi 1531 C. civ., reţinând că nu îi poate fi imputabilă intimatei o culpă în raporturile recurentei cu APIA, întrucât nu există o legătură de cauzalitate directă între necomunicarea expresă, din partea pârâtei, a refuzului de a reînnoi contractul de arendare şi prejudiciul produs în prezenta speţă.

Instanţa de apel a argumentat în considerente faptul că raporturile recurentei cu APIA nu sunt opozabile intimatei, dat fiind faptul că aceasta este terţ faţă de această instituţie, iar în lipsa documentului de prelungire a contractului recurenta nu ar fi trebuit să depună cererea de plată fără a avea certitudinea prelungirii contractului de arendă.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, cererea de plată a fost depusă de către recurentă la o dată la care era în vigoare contractul de arendă şi se născuse deja obligaţia părţii adverse de prelungire a acestuia şi pentru viitor, iar terenurile fuseseră însămânţate de către recurentă.

În aceste condiţii, buna credinţă a recurentei în executarea obligaţiilor asumate, atât faţă de intimată, cât şi a celor născute în baza acestuia faţă de terţi (APIA) este nu doar prezumată, ci şi dovedită, inclusiv prin faptul că a demarat litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2019, în cadrul căruia a urmărit menţinerea contractului de arendare. Faptul că acţiunea recurentei a fost respinsă nu echivalează însă cu o legitimare a neexecutării obligaţiilor de către partea adversă şi nici cu un transfer de răspundere pentru repararea prejudiciilor către recurentă, parte care şi-a respectat întocmai obligaţiile asumate.

Este certă şi dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul dispus de APIA în sarcina recurentei şi încălcarea obligaţiei certe a arendatorului de semnare a unui act adiţional la contract.

Încălcarea obligaţiei de prelungire a contractului de arendă a fost faptul cauzator al prejudiciului recurentei, prejudiciu care, în mod cert, nu ar fi survenit în situaţia executării obligaţiei de către intimată, întrucât în prezenţa actului adiţional de prelungire a contractului de arendare nu ar mai fi existat motivul reţinut de APIA pentru aplicarea penalităţii.

Apreciază că interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 1350 şi art. 1351 C. civ. echivalează practic cu legitimarea prejudicierii contractantului de bună credinţă, care acţionează în scopul respectării obligaţiilor asumate, în beneficiul cocontractantului de rea credinţă.

În opinia recurentei, nu poate fi reţinut argumentul, în sensul că aceasta ar fi avut obligaţia fie să nu depună, fie să retragă cererea unică de plată (care a fost depusă după însâmânţarea terenului, înainte de ajungerea la termen a contractului şi după ce se născuse dreptul nostru la prelungirea duratei contractului), dat fiind faptul că acest demers a fost unul legitim, axat pe dreptul recurentei şi obligaţia intimatei la prelungirea contractului de arendare.

Prin neexecutarea acestei obligaţii de prelungire consideră că i-a fost cauzat şi nu doar prejudiciul solicitat în prezenta cauză (penalitatea aplicată de APIA), ci şi un alt prejudiciu, respectiv contravaloarea subvenţiei aferentă suprafeţei respective, sumă la care era îndreptăţită să o obţină în situaţia executării de către intimată a obligaţiei.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.: "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta solicitând, în realitate, instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, şi nu doar să verifice decizia recurată în ce priveşte modul de aplicare a legi.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, relatarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prevalându-se de o cale extraordinară de atac, se constată că recurenta nu îşi fundamentează criticile din cuprinsul cererii pe încălcarea sau greşita aplicare a unor norme de drept material, ci numai pe aspecte factuale ale cauzei, apreciind ca fiind certă şi dovedită legătura de cauzalitate între prejudiciul dispus de APIA în sarcina recurentei şi încălcarea obligaţiei certe a arendatorului de semnare a unui act adiţional la contract, criticând, în realitate, modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt, ceea ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin argumentele expuse, se tinde la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Totodată, recursul nu se poate limita la o redare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Prin urmare, faptul că se fac trimiteri la anumite dispoziţii legale (de ex: art. 1350, art. 1351, art. 1838 alin. (1) C. civ. etc.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

În concluzie, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, având în vedere că recurenta a invocat formal motivul de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/2023 din 19 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 468/2023 din 19 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 3500 RON cheltuieli de judecată către intimata B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2024.