Enforcement of equipment lease penalties after termination: validity of exceptio non adimpleti contractus and post-termination loss-of-use claims under Civil Code Articles 1270 and 1556

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 26 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta-creditoare S.C. A. S.R.L. în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar B.. desemnat prin sentinţa comercială nr. 407/10.09.2014 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul x/2012 privind procedura insolvenţei, a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata integrală şi imediată a creanţei certe, lichide şi exigibile în cuantum total de 1.551.370,94 RON compusă din facturile emise în baza contractului de închiriere nr. x/23.07.2013, plus penalităţile de 1% calculate până la data efectivă a plăţii, conform art. 6 din convenţia din 20.05.2014 (de stingere a obligaţiilor de plată decurgând din contractul de închiriere auto/utilaje construcţii nr. x/23.07.2013); cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530, art. 1635 C. civ., coroborate cu prevederile C. proc. civ., cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte dispoziţii legale în vigoare.

La 15 septembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar B.., a formulat cerere de modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, învederând instanţei faptul că înţelege să restrângă obiectul acţiunii şi solicită obligarea pârâtei la plata integrală a creanţei certe, lichide şi exigibile în cuantum total de 1.509.452,94 RON, reprezentând facturi neîncasate, emise conform contractului de închiriere utilaje nr. x/23.07.2013 şi a Convenţiei de stingere a obligaţiilor de plată din 20.05.2014.

Prin încheierea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a respins proba cu interogatoriul reclamantei, solicitată de societatea pârâtă; a încuviinţat probele solicitate de pârâtă, respectiv, proba cu înscrisurile depuse la dosar şi cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate.

Prin sentinţa nr. 1061/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 1.127.905,46 RON cu titlu de debit restant.

Prin decizia nr. 132/2020 din 11 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş – secţia a II-a Civilă a admis cererea de completare dispozitiv a sentinţei civile nr. 1061/14.11.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016 în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1061 din data de 14.11.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş, în sensul că a obligat pârâta plătească expertului tehnic judiciar suma de 23.899 RON, cu titlu de onorariu expertiză.

Împotriva sentinţei civile nr. 1061/14.11.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016 pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 316/A din 10 iunie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin consorţiul format din B. şi D.. împotriva sentinţei civile nr. 1061/14.11.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 371.880,94 RON, cu titlu de penalităţi. A respins în rest acţiunea şi a obligat reclamanta să-i achite pârâtei suma de 7290 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă (prin considerente arătându-se că suma reprezintă contravaloarea onorariului expertului contabil şi că nu îi va fi acordată şi suma de 23899 RON, reprezentând contravaloarea onorariului expertului în specialitatea evaluări bunuri mobile, întrucât, pe de o parte, la dosar nu există dovada achitării acestuia, iar, pe de altă parte, acest raport de expertiză nu a fost valorificat de către instanţă în analiza apărărilor apelantei-pârâte).

Totodată, a obligat intimata să-i achite apelantei suma de 2100 RON, cu titlu cheltuieli de judecată în apel (reprezentând onorariul expertului contabil).

1.1 Împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar consorţiul format din B.. şi D.. a declarat (la 22 iulie 2021) recurs, prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei civile nr. 316/A din data de 10.06.2021, în sensul menţinerii sentinţei nr. 1061 pronunţată la data de 14 noiembrie 2019 de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca fiind temeinică şi legală; în subsidiar, a solicitat casarea deciziei civile nr. 316/A din data de 10.06.2021, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

După expunerea unor consideraţii cu privire la situaţia de fapt şi de drept incidentă în cauză, în motivarea recursului, recurenta-pârâtă a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivelor de nelegalitate invocate, autoarea recursului a arătat că, în fapt, instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii, cauza juridică a litigiului fiind contractul nr. x/23.07.2013, completat prin actul adiţional nr. x/08.08.2013, având ca obiect închirierea utilajelor de construcţii arătate în Anexele la contract, cât şi Convenţia din data de 20.05.2014 de stingere a obligaţiilor de plată decurgând din Contractul nr. x din 23.07.2013, încheiate între A. şi C. (şi nu stornarea/reglarea facturilor, aşa cum pretinde C. pentru a invoca excepţia de neexecutare a contractului).

În ceea ce priveşte obligaţia de emitere/stornare a facturilor, recurenta susţine că, din actele depuse la dosar, rezultă că şi-a îndeplinit aceste obligaţii, astfel încât, faţă de dispoziţiile Contractului nr. x şi ale Convenţiei din data de 20.05.2014, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1556 alin. (1) C. civ. pentru ca C. să se poată prevala de excepţia de neexecutare a contractului, cu consecinţa exonerării acesteia de obligaţia de plată a sumelor aferente contractelor menţionate anterior.

În continuare, recurenta arată că instanţa de apel a procedat la admiterea apelului declarat de C. şi la schimbarea în parte a sentinţei apelate invocând în acest sens: neîndeplinirea obligaţiei A. de predare către C. a tuturor utilajelor închiriate; restituirea utilajelor de către C. conform contractului dintre părţi, inexistenţa unui debit restant în sarcina C..

A mai arătat că, potrivit expertizei efectuate în dosarul de fond, expertul a menţionat, la pagina 7 penultimul paragraf din raportul de expertiză efectuat în fond, că C. a înregistrat în contabilitate 29 de utilaje din cele 53 de utilaje în contul 8031, depunând, astfel, mărturie că restul utilajelor nu au fost predate.

Referitor la pretinsa neîndeplinire de către A. a obligaţiei de predare a utilajelor, recurenta arată că, în plus faţă de documentele existente la dosarul cauzei, în contradicţie cu susţinerile C. în sensul că nu i s-au pus la dispoziţie bunurile închiriate, potrivit declaraţiei şi înscrisurilor depuse de C. în dosarul x/2014 având ca obiect cererea A. de restituire a utilajelor, comunicate de Tribunalul Timiş către A. la data de 03.10.2014, rezultă faptul că A. a predat 52 din 53 de utilaje, mai puţin staţia de asfalt E..

Referitor la îndeplinirea obligaţiei C. de restituire a utilajelor în lunile următoare, recurenta arată că, astfel cum rezultă şi din documentele aflate la dosarul cauzei, potrivit susţinerilor şi înscrisurilor depuse de C. în dosarul x/2014, rezultă că C. nu procedase, până la data de 22.09.2014, la restituirea unui număr de 7 utilaje. Cu privire la neîndeplinirea obligaţiei de restituire a utilajelor, recurenta arată că C. a susţinut cu rea-credinţă în dosarul x/2014 faptul că A. nu ar fi procedat la ridicarea acestora, aşa cum a fost notificată, fără a menţiona că, potrivit contractului, C. avea obligaţia de a le preda la sediul A. din comuna Adunaţii Copăceni.

Totodată, arată că, deşi utilajele trebuiau restituite cel puţin în starea în care au fost primite sau cu uzura normală (capitolul V, art. 7 lit. h), coroborat cu art. 4 pct. (2) din contractul nr. x), acestea au fost recuperate cu defecte şi fără multe componente şi doar ca urmare a demersurilor efectuate de A. pe cale judiciară, concluzia la care a ajuns recurenta fiind aceea că C. a urmărit să o păgubească prin neplata chiriei, invocând diverse pretexte în vederea tergiversării achitării chiriei şi a restituirii utilajelor, profitând de faptul că A., fiind în insolvenţă, nu dispunea (şi nici nu dispune) de suficiente lichidităţi pentru derularea unui număr foarte mare de litigii aflate la acel moment pe rolul instanţelor de judecată ori pe rolul instanţei arbitrale.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel a statuat în sensul că nu sunt datorate penalităţile în sumă de 722.426,23 RON, facturate conform facturilor fiscale x/06.10.2014 şi y/31.10.2014, respectiv suma de 602.015,04 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă auto/utilaje în cuantum chirie lunară de 22.000 de Euro fără T.V.A., pentru 5 luni, respectiv: mai, iunie, iulie, august şi septembrie 2014, şi nici suma de 120.411,19 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă auto/utilaje în cuantum chirie lunară de 22.000 de Euro fără T.V.A., pentru perioada 01.10.2014-31.10.2014.

Referitor la factura fiscală x/31.07.2014 în sumă de 16.331,88 RON, reprezentând penalităţi de 0,1% pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract, recurenta arată că, potrivit celor reţinute de instanţa de apel, art. 12 viza ipoteza în care bunurile erau valorificate în cursul procedurii insolvenţei, iar contractul era denunţat în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea 85/2006. Or, în speţă, contractul a fost reziliat la data de 14.02.2014 pentru neîndeplinirea unor obligaţii de plată a chiriei utilajelor.

În continuare, se mai arată că instanţa de apel, constatând achitarea debitului, a reţinut că penalităţile de întârziere restante sunt în cuantum de 371.880,94 RON, astfel cum rezultă din calculul efectuat de către expertul contabil.

Referitor la inexistenţa unui temei pentru obligarea C. la achitarea facturilor fiscale reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă prin raportare la valoarea integrală a chiriei din contract, autoarea recursului arată că C. nu a procedat la achitarea debitului restant, iar creanţa deţinută de A. faţă de C., reprezentând chirie şi lipsă de folosinţă, nu rezultă din emiterea unor facturi şi stornarea altora, ci are la bază Contractul 10, prin care C. a primit folosinţa bunurilor închiriate în schimbul unui preţ şi în condiţiile stipulate în contract.

În plus, recurenta arată că, potrivit contractului nr. x, părţile au înţeles să reglementeze situaţia preţului chiriei pe grupe de utilaje, cu obligarea locatarului de a le restitui în caz de neplată a chiriei şi a penalităţilor timp de 2 luni, în termen de 3 zile (capitolul III, art. 4 pct. (14) din contractul nr. x).

Astfel, în opinia recurentei, niciunde în contract ori în convenţie nu se prevede că, în cazul în care intervine obligaţia de restituire a utilajelor, iar acestea sunt restituite în parte, C. este exonerată de la plata chiriei/lipsei de folosinţă ori a penalităţilor dacă restituie câte un utilaj din fiecare grupă sau procedează la restituirea în parte a utilajelor din fiecare grupă de utilaje închiriate.

Recurenta susţine că, dimpotrivă, potrivit actelor juridice încheiate între părţi, preluarea utilajelor a fost stabilită potrivit Cap. II, art. 2 pct. (6), din contractul nr. x ca fiind o obligaţie a locatarului C., fără stabilirea vreunei sancţiuni, utilajele fiind puse la dispoziţie conform solicitării locatarului, sub condiţia achitării preţului chiriei. În schimb, restituirea utilajelor a fost reglementată prin stabilirea unor termene şi condiţii clare de restituire a utilajelor şi a sancţiunilor ce intervin în cazul încălcării, fie a obligaţiei de plată a chiriei stabilită pentru fiecare dintre cele trei grupe de utilaje, fie a obligaţiei de restituire a utilajelor, motiv pentru care, în accepţiunea recurentei, C. datorează nu doar penalităţile în cuantum de 371.880.94 RON, aşa cum a arătat instanţa de apel, ci şi sumele calculate conform prevederilor contractuale, facturate conform facturii x şi 236, reprezentând lipsa de folosinţă pe lunile mai- octombrie 2014 în valoare totală de 722.426,23 RON, cât şi potrivit facturii x/31.07.2014 în sumă de 16.331,88 RON reprezentând penalităţi de 0,1%/zi pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în sensul că C. nu datorează penalităţi calculate în temeiul art. 12 pe motiv că rezilierea contractului nr. x/23.07.2013 a fost dispusă ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată a chiriei, şi nu ca urmare a rezilierii contractului în temeiul art. 86 (1) din Legea 85/2006, recurenta arată că, din actele dosarului rezultă că, la data de 14.02.2014, prin notificarea 2164, A. a reziliat contractul în conformitate cu art. 11 (2) lit. d), art. 12, coroborate cu art. 86 (1) din Legea 85/2006, susţinând, astfel, că dispoziţiile art. 12 erau aplicabile.

Recurenta apreciază că instanţa de apel avea obligaţia să arate care sunt motivele pentru care îşi însuşeşte un calcul făcut de expert, nefiind suficientă, în opinia recurentei, trimiterea la o expertiză contabilă efectuată în cauză.

Prin urmare, consideră că hotărârea apare ca fiind nu numai nelegală, ci şi nemotivată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În cauză, recurenta consideră că decizia instanţei de apel nu respectă aceste exigenţe, întrucât din considerentele hotărârii nu pot fi identificate raţiunile pentru care a fost pronunţată această soluţie, argumentaţia curţii de apel fiind lacunară şi necorelată cu situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente în cauză. Mai mult, apreciază că instanţa de apel a reţinut motive străine de natura pricinii, contradictorii, atunci când a apreciat că debitul a fost achitat integral, cât şi atunci când a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert contabil.

În acest sens, a reprodus cele reţinute de instanţa de apel, şi anume că: "expertul şi-a schimbat opinia iniţială şi a arătat că facturile pentru lipsă de folosinţă emise de către locator nu sunt corecte, deoarece o mare parte dintre utilaje au fost restituite, astfel încât, la o chirie plătită integral la data de 8.08.2014, penalităţile de întârziere datorate sunt în valoare de 668.456,70 RON, din care locatarul a plătit suma de 296.575,76 RON la data de 9.10.2014, rămânând un rest de plată de 371.880,94 RON, reprezentând penalităţi de întârziere la plata chiriei".

În concret, recurenta arată că, sub aspectul dreptului de a solicita obligarea C. la plata debitului restant şi a penalităţilor, analiza instanţei de apel nu respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ. privind motivarea, întrucât lipsesc argumentele pentru care instanţa a apreciat că pârâta C. nu datorează debitul restant în cuantum de 425.850,47 RON, în condiţiile în care:

- instanţa a arătat că nu îşi însuşeşte ultima variantă a raportului de expertiză efectuat în cauză (alin. (3), pag. 15 din decizia curţii) prin care, în mod abuziv şi nelegal, expertul, la solicitarea instanţei, a procedat la efecuarea unor calcule fără bază legală ori contractuală, prin stabilirea unui preţ mediu al chiriei, ajungând la concluzia că C. prin achitarea avansului în sumă de 241.395,76 RON (care potrivit contractului reprezintă contravaloarea chiriei pe două luni) a efectuat plăţi în plus faţă de valoarea totală a chiriei medii, calculată pe cele 5 (cinci) luni în sumă de 141.152,53 RON.

- instanţa a statuat că: "nu poate fi înlăturat principiul forţei obligatorii a contractului, astfel încât prezintă relevanţă chiria convenită de părţi, iar nu un calcul teoretic referitor la valoarea contravalorii folosinţei utilajelor" (alin. (5), pag. 15 din decizia curţii);

Totodată, arată că, la pag. 14 alin. (7) din decizia curţii, instanţa de apel a reţinut faptul că "sintetizând, expertul contabil a ajuns la concluzii diferite în prezentul dosar. Astfel, în prima instanţă a arătat că apelanta pârâtă C. datorează intimatei reclamante A. un debit principal în cuantum de 425.850,47 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 702.054,99 RON. În apel, prin răspunsul la obiecţiuni, concluzionează că debitul principal a fost achitat integral, apelanta pârâtă datorând doar penalităţi de întârziere în cuantum de 371.880,94 RON".

Mai arată că, în contradicţie cu cele afirmate de instanţă şi fără nicio motivare a raţionamentului, instanţa de apel a reţinut la pag. 15 alin. (2) din decizia recurată faptul că "debitul principal a fost complet achitat, penalităţile de întârziere restante sunt în cuantum de 371.880,94 RON, astfel cum rezultă din calculul efectuat de către expertul contabil", încălcând atât legea părţilor, regulile de interpretare a contractelor, cât şi obligaţia de expunere a raţionamentului în baza căruia a dezlegat problema supusă dezbaterii.

În plus, recurenta arată că judecătorul este cel care are competenţa necesară şi obligaţia să analizeze şi să interpreteze dispoziţiile legale aplicabile şi clauzele contractuale, nu expertul contabil.

Astfel, în accepţiunea recurentei, nu expertul este cel care stabileşte în ce temei legal sau contractual au fost deduse sumele reprezentând cheltuieli de pază ori deducerile pe timp de iarnă, în condiţiile în care prin contract şi convenţie nu există nicio menţiune în sensul că A. ar fi încredinţat paza bunurilor închiriate ori că ar fi acordat deduceri în funcţie de condiţiile meteo.

Mai mult, recurenta susţine că opinia expertului cu privire la predarea utilajelor se bazează exclusiv pe informaţii obţinute din acte contabile emise de C., înscrisuri care nu sunt opozabile societăţii A. S.R.L.

În plus, recurenta subliniază că instanţa nu a fost chemată să analizeze dacă părţile au procedat la înregistrarea în conformitate cu legea a facturilor. Totodată, a precizat că ceea ce deţine A. faţă C. nu este o creanţă ce decurge din facturi, ci aceasta are la baza contractul şi convenţia în baza cărora au fost emise facturile.

Mai arată că simplul fapt al invocării excepţiei de neexecutare a contractului, a opiniei expertului contabil, care, de fapt, nici nu se regăseşte în lucrarea efectuată în apel, cât şi invocarea "restituirii utilajelor în lunile următoare", nu echivalează cu soluţionarea în condiţii de legalitate a cauzei, întrucât instanţa, în lipsa unei motivări, nu a dezlegat aspectele litigioase.

Recurenta conchide în sensul că, din modul în care este redactată hotărârea instanţei de apel, pe de o parte, nu reiese temeiul legal concret avut în vedere de instanţa de apel atunci când a înlăturat penalităţile în sumă de 722,426,23 RON (potrivit facturilor x şi 236, reprezentând lipsă de folosinţă pe lunile mai- octombrie 2014) şi în sumă de 16.331,88 RON (potrivit facturii x/31.07.2014), iar, pe de altă parte, în ipoteza în care instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 1270 C. civ., cât şi regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ., recurenta apreciază că hotărârea pronunţată este nu numai nemotivată, ci a fost dată şi cu aplicarea greşită a legii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanţa de apel a încălcat nu numai principiul prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ., dar şi regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a debitului, arată că, potrivit menţiunilor expertului de la pag. 11-13 din raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond, suma de 425.850,47 RON apare la data de 31.10.2014 ca sold neachitat şi în evidenţa C., recurenta evidenţiind faptul că, în considerarea art. 280 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează forţa probantă a registrelor profesioniştilor, înscrierea debitului în sumă de 425.850,47 RON era opozabilă societăţii C., acest aspect fiind reţinut şi de instanţa de fond la pagina 9, alin. (8) din sentinţă.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a penalităţilor asumate contractual în condiţiile intervenirii rezilierii, recurenta solicită instanţei de recurs să constate eroarea raţionamentului instanţei de apel.

În acest sens, arată că, prin definiţie, penalităţile de întârziere au menirea de a acoperi prejudiciile încercate de creditor prin neexecutarea sau executarea cu întârziere a contractului, pe când rezilierea este sancţiunea care duce la încetarea pentru viitor a efectelor contractului pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale. Cu toate acestea, recurenta subliniază că încetarea pe viitor a efectelor contractului nu poate anula dreptul la despăgubirea creditorului pentru neexecutarea întocmai a obligaţiilor asumate, o astfel de interdicţie nefiind susţinută de niciun text de lege.

Recurenta consideră că, dimpotrivă, având raţiuni diferite, acestea nu se exclud, interpretarea contrară fiind în contra literei şi spiritului legii. Aşadar, cu toate că rezilierea are drept consecinţă încetarea pe viitor a efectelor contractului, în opinia recurentei, aceasta nu poate fi văzută ca o cauză de exonerare a cocontractantului culpabil de obligaţia de dezdăunare.

În acest sens, solicită a se observa că, potrivit dispoziţiilor art. 1539 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere penalităţi pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale.

De asemenea, arată că dispoziţiile art. 1554 alin. (2) C. civ. prevăd că rezilierea nu produce efecte asupra clauzelor care sunt destinate să producă efecte chiar şi în caz de reziliere. Or, în accepţiunea recurentei, clauza privind dreptul la penalităţi se circumscrie acestor dispoziţii legale, întrucât are menirea de a acoperi un prejudiciu produs prin neexecutarea obligaţiei de plată a preţului chiriei/lipsei de folosinţă.

Apreciind că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile contractuale şi legale aplicabile în cauză, recurenta conchide prin a arăta că, în cauza de faţă, niciunde în contract ori în convenţie nu se prevede că, în cazul în care intervine obligaţia de restituire a utilajelor, iar acestea sunt restituite în parte, C. este exonerată de la plata chiriei/lipsei de folosinţă ori a penalităţilor dacă restituie câte un utilaj din fiecare grupă sau procedează la restituirea în parte a utilajelor din fiecare grupă de utilaje închiriate.

Printr-o altă critică, autoarea prezentului demers judiciar susţine că, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.290 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil, în mod nelegal aceste cheltuieli au fost puse în sarcina sa atât timp cât, în cauză, deşi au fost administrate probatorii complexe la solicitarea debitoarei C., aceste demersuri s-au dovedit a nu fi utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 2.100 RON, reprezentând onorariul expertului contabil, recurenta apreciază că nu se impune suportarea cheltuielilor de judecată atât timp cât instanţa de apel a statuat la pag. 15, alin. (3) că "nu îşi însuşeşte …ultima variantă a raportului de expertiză contabilă, potrivit căreia apelanta-pârâtă nu ar mai datora nicio sumă de bani, efectuând chiar plăţi în plus".

Consideră că, lipsind ipoteza unor demersuri judiciare nejustificate şi a angajării unor apărări complexe, raportat chiar la considerentele hotărârilor judecătoreşti, fapta prejudiciabilă şi culpa procesuală a A. sunt nedovedite.

În subsidiar, recurenta solicită reducerea acestor cheltuieli de judecată în conformitate cu art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Totodată, a învederat că, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că "cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil" (hotărârea nr. 20/2007 în cauza Iosif şi alţii).

Recurenta conchide prin a arăta că, în privinţa sumei de 2.100 RON, acordată de instanţă cu titlu cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul expertului contabil, această sumă a fost acordată în mod nelegal atât timp cât instanţa nu a omologat raportul de expertiză efectuat în apel, iar în privinţa sumei de 7.290 RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil, solicită reducerea onorariului în conformitate cu jurisprudenţa instanţelor naţionale şi C.E.D.O., urmând a se lua în considerare faptul că recurenta se afla în insolvenţă, iar demersul judiciar a fost întreprins în interesul participanţilor la procedură şi conservării sau creşterii activelor A. prin recuperarea creanţelor debitorilor A..

În plus, apreciază că onorariul expertului din acest dosar este vădit disproporţionat în raport cu activitatea efectivă desfăşurată de acesta, circumstanţele şi complexitatea cauzei, timpul şi volumul de muncă care au fost necesare pentru întocmirea raportului de expertiză.

La 24 septembrie 2021, intimata-pârâtă C. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.2. Împotriva aceleiaşi decizii, la 30 iulie 2021, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată este nelegală sub aspectul modalităţii în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze principiul forţei obligatorii a contractului (art. 1270 alin. (1) C. civ.), respectiv, dispoziţiile care reglementează excepţia de neexecutare a contractului (art. 1556 alin. (1) C. civ.), apreciind ca fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a arătat că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au apreciat că, fiind stabilit un preţ global pentru utilajele închiriate, nu se poate înfrânge principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C. civ. şi a reţinut că, deşi nu au fost predate toate utilajele de către reclamantă, iar o parte din utilajele predate nu erau funcţionale, în speţă, nu ar putea fi vorba despre o neexecutare parţială a contractului de către reclamanta - intimată, care să impună reducerea cuantumului chiriei.

În legătură cu acest aspect, recurenta subliniază că principiul care consacră forţa obligatorie a convenţiilor încheiate între părţi se aplică în mod egal ambelor părţi contractante, şi nicidecum în mod unilateral şi discriminatoriu.

În continuare, referindu-se la dispoziţiile art. 1556 alin. (1) C. civ., recurenta arată că acest articol reglementează excepţia de neexecutare a contractului, care reprezintă un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiilor ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi fi executat propriile obligaţii, partea care o invocă obţinând, chiar fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii.

În cauza de faţă, susţine că reclamanta - intimată nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin Contractul nr. x/2013, având în vedere că utilajele închiriate au necesitat reparaţii pentru punerea în funcţiune, ceea ce a condus la imposibilitatea de utilizare a lor pentru o perioadă însemnată de timp, unul dintre utilajele cu privire la care reclamanta s-a obligat să îi predea folosinţa a fost reposedat de firma de leasing şi nu a fost niciodată utilizat, o parte importantă din bunurile închiriate, aflate pe teren, nu au putut fi utilizate, iar numeroase utilaje nu i-au fost predate, din cele 53 de utilaje pe care le-a închiriat, fiind înregistrate în contabilitate un număr de 31 de utilaje.

Aşadar, apreciază că argumentul potrivit căruia sumele de bani stabilite prin contractul încheiat între părţi trebuiau să fie plătite în mod global, prin raportare la prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., putea fi exploatat împotriva societăţii recurente numai în măsura în care şi predarea tuturor bunurilor, în stare adecvată de folosinţă, ar fi fost făcută în acelaşi mod, ceea ce, în speţă, recurenta susţine că nu s-a întâmplat.

Prin urmare, consideră că este nedrept să fie obligată la penalităţi stabilite în mod global, câtă vreme utilajele nu au fost predate în acest mod, reclamanta-intimată neîndeplinindu-şi obligaţia corelativă, asumată contractual.

În continuare, fără a nega faptul că, potrivit art. 4 alin. (7) din Contractul de închiriere, cuantumul penalităţilor datorate, în caz de neplată la termen, este în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, recurenta-pârâtă arată că, prin Convenţia de stingere a obligaţiilor de plată, părţile au agreat un cuantum al penalităţilor de 1% pe zi de întârziere, care urma să se aplice doar dacă autoarea recursului/C. nu îşi executa obligaţiile stabilite prin această convenţie în termenul menţionat la art. 4 din Convenţie. În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din Convenţia de stingere a obligaţiilor de plată.

În cauza de faţă, susţine că reclamanta - intimată este cea care nu a respectat termenul prevăzut mai sus, obligaţia de plată a societăţii C. fiind subsecventă momentului la care reclamanta - intimată îşi îndeplinea propriile obligaţii.

În considerarea stării de fapt mai sus redată şi a dispoziţiilor cuprinse în art. 1556 alin. (1) C. civ., recurenta-pârâtă susţine că, în speţa de faţă, a intervenit o suspendare a executării obligaţiei sale de plată.

Aşadar, apreciază că nu îi este imputabilă neachitarea debitului în termen de 30 de zile de la semnarea convenţiei de stingere a obligaţiei de plată şi, prin urmare, nu datorează penalităţile de întârziere pretinse de reclamanta - intimată.

În plus, apreciază că argumentele expuse anterior sunt întărite inclusiv de concluziile formulate de expertul contabil desemnat în cauză.

În ceea ce priveşte valoarea lipsei de folosinţă a utilajelor pe perioada 14.02.2014 până la data predării fiecărui utilaj în parte, recurenta arată că expertul contabil a statuat că aceasta a fost calculată în raportul de expertiză tehnică evaluatorie, suma totală medie a valorii lipsei de folosinţă fiind de 268.997 RON, în final, expertul concluzionând în sensul că, luând ca bază de calcul preţul mediu pe zi din raportul de expertiză tehnică evaluatorie întocmit în cauză, suma plătită în plus de către societatea apelantă către intimata A. S.R.L. pentru cele 31 de utilaje este în valoare de 637.582,27 RON.

Recurenta conchide prin a arăta că, în opinia sa, aceste concluzii demonstrează caracterul nefondat al demersului judiciar al reclamantei-intimate şi, în consecinţă, nelegalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în prezentul dosar.

La 21 septembrie 2021, intimata-recurentă-reclamantă A. S.R.L., prin consorţiul format din B. şi D.. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 11 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin încheierea din 21 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar consorţiul format din B. şi de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, stabilind termen de judecată la data de 25 aprilie 2023, ora 10:00, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.

1. Recursul recurentei-reclamante A. S.R.L., prin consorţiul format din B. şi D..

Printr-un prim motiv de recurs, ce vizează nelegalitatea deciziei atacate, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a reţinut motive străine de natura pricinii, contradictorii, atunci când a apreciat că debitul a fost achitat integral, hotărârea recurată fiind nemotivată cu privire la solicitarea de acordare a debitului restant în cuantum de 425.850,47 RON şi a penalităţilor de întârziere.

Examinând critica formulată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Deşi recurenta conturează vag cazul de casare evocat, întrucât face trimitere la împrejurări de fapt şi probe, acesta nu este incident în cauză pentru a atrage casarea hotărârii atacate.

Astfel, deşi se subsumează formal exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivele reclamantei nu sunt fondate, considerentele care susţin decizia recurată fiind logice şi suficiente în economia litigiului şi a rezolvării ce s-a impus în cauză în privinţa acţiunii în întregul său, nefiind nimic neclar, imprecis ori neinteligibil în considerentele deciziei recurate.

Procedând la examinarea acestei critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat soluţia adoptată în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în speţă şi cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, motivând soluţia adoptată conform exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

Argumentele instanţei de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii, deoarece nu contrazic soluţia din dispozitivul deciziei, care este de admitere a căii de atac promovate de pârâtă, aceasta fiind obligată să-i plătească reclamantei doar suma de 371.880,94 RON cu titlu de penalităţi de întârziere la plata chiriei.

În cuprinsul hotărârii sunt prezentate argumentele în baza cărora s-a statuat că debitul principal a fost achitat integral, având în vedere plăţile efectuate de către pârâtă în cuantum de 957.405,57 RON şi deducerile care i-au fost acordate prin convenţia de stingere a obligaţiilor de plată din data de 20.05.2014.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a explicat raţiunea pentru care nu a luat în considerare cele două facturi fiscale emise pentru lipsa de folosinţă a utilajelor ulterior rezilierii contractului.

De asemenea, instanţa de apel a argumentat faptul că factura fiscală nr. x/31.07.2014 reprezentând penalităţi de 0,1% zi pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract nu poate fi luată în calcul, în condiţiile în care rezilierea s-a declarat pentru neexecutarea contractului, iar nu pentru denunţarea acestuia de către administratorul judiciar în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei nemotivări sau unei motivări contradictorii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Or, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către parte sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este nefondată şi critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a normei de drept material prevăzută de art. 1270 alin. (1) C. civ., dar şi a regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266 - 1269 C. civ.

Contrar argumentelor expuse de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că raţionamentul instanţei de prim control judiciar îşi găseşte suport în conţinutul contractului de închiriere utilaje construcţii nr. 10/23.07.2013 şi al convenţiei de stingere a obligaţiilor de plată din 20.05.2014.

Cu toate că în cadrul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt invocate texte de lege cu privire la care se susţine că ar fi fost încălcate, dezvoltarea criticilor respective relevă că, în fapt, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care au fost interpretate probele administrate în cauză, principala nemulţumire referindu-se la împrejurarea că instanţa de apel a statuat eronat cu privire la plata integrală a debitului principal şi a penalităţilor asumate contractual în condiţiile intervenirii rezilierii.

În această privinţă, Înalta Curte face trimitere la considerentele deja expuse, potrivit cărora debitul principal datorat a fost achitat în totalitate de către intimata-pârâtă, astfel cum s-a stabilit pe baza probelor administrate în cauză (facturi, expertiza contabilă), împrejurare de fapt care nu mai poate fi reevaluată în recurs.

Totodată, în condiţiile în care contractul a fost reziliat pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată a facturilor emise, în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu pot fi luate în considerare la calculul debitului principal facturile fiscale emise pentru lipsa de folosinţă a utilajelor ulterior intervenirii rezilierii contractului, raportate la valoarea integrală a chiriei din contract, motivat de faptul că utilajele au fost restituite.

În mod corect instanţa de apel a statuat şi asupra facturii reprezentând penalităţi de 0,1%zi pentru nepredarea bunurilor conform art. 12 din contract, având în vedere că această clauză contractuală viza ipoteza în care bunurile închiriate erau valorificate în cadrul procedurii insolvenţei, iar contractul era denunţat în temeiul art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, însă, în speţă, contractul a fost reziliat la data de 14.02.2014 pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată a facturilor emise.

Prin referirea la dispoziţiile art. 1539 alin. (1) C. civ. şi art. 1554 alin. (2) C. civ., recurenta-reclamantă se raportează de fapt la modul în care instanţa a interpretat şi aplicat Contractul nr. x/23.07.2013 şi Convenţia de stingere a obligaţiilor de plată din 20.05.2014 încheiate de părţi, critici ce nu pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că vizează exclusiv aprecierea şi interpretarea clauzelor contractuale, aspecte de netemeinicie, ce nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

Critica privind nelegalitatea obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7290 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând contravaloarea onorariului expertului contabil şi a sumei de 2100 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul expertului contabil va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează norme de procedură (dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.).

Prezentul litigiu a avut ca obiect pretenţii constând în contravaloarea chiriei restante, penalităţi de întârziere la plata debitului şi contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor nepredate la termen, dosarul fiind soluţionat inclusiv pe baza probei cu expertiză.

În consecinţă, proba cu expertiză era necesară pentru soluţionarea cauzei, iar cheltuiala constând în onorariu expert a fost generată de o proba utilă cauzei.

Astfel, atât timp cât expertiza efectuată în cauză a fost o probă utilă, pe care instanţa a avut-o în vedere la pronunţarea soluţiei, chiar dacă acţiunea a fost admisă doar în parte, partea care pierde procesul urmează să o suporte, această cheltuială având un caracter indivizibil, fiind una necesară.

În atare condiţii, având în vedere că expertiza de specialitate, pentru care intimata-pârâtă a achitat onorariul, a fost utilă cauzei, prin raportare la obiectul judecăţii, nu se justifică reducerea acestei cheltuieli, chiar dacă acţiunea a fost în final admisă în alte limite decât cele iniţial solicitate.

Prin urmare, este nefondată critica privind nelegalitatea obligării recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert contabil subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că art. 451 alin. (3) C. proc. civ. permite reducerea motivată şi a plăţii cuvenite experţilor judiciari, respectiv atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de expert, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Însă, potrivit Deciziei nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Această dezlegare în drept este aplicabilă în mod corespunzător şi în privinţa proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariului expertului judiciar contabil, ceea ce înseamnă că această critică a recurentei nu poate fi analizată, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

2. Recursul intimatei-pârâte C. S.R.L.

Subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. şi art. 1556 alin. (1) C. civ., atunci când a analizat excepţia de neexecutare a contractului nr. x/23.07.2013 şi a convenţiei din 20.05.2014 privind stingerea obligaţiilor de plată rezultate din contractul menţionat.

Pentru a se putea invoca această excepţie, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: obligaţiile reciproce ale părţilor să îşi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic; să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant; raportul juridic sinalagmatic prin natura sa trebuie să presupună regula executării simultane a obligaţiilor reciproce ale celor două părţi; obligaţiile reciproce trebuie să fie exigibile; neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui care invocă excepţia.

Partea care invocă exceptio non adimpleti contractus nu este ţinută să dovedească faptul că neexecutarea se datorează culpei debitorului, ci este suficient să probeze doar faptul neexecutării.

Recurenta-pârâtă a invocat excepţia de neexecutare a contractului, susţinând că nu datorează penalităţi de întârziere în condiţiile în care reclamanta este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a tuturor utilajelor conform contractului şi nici obligaţia de emitere a facturilor storno conform convenţiei.

Prin convenţia de stingere a obligaţiilor de plată din 20.05.2014 părţile au agreat asupra diminuării cuantumului chiriei lunare cu 5000 euro, motivat de faptul că nu au fost predate toate utilajele, că unele dintre acestea au necesitat reparaţii pentru punerea în funcţiune şi că un utilaj a fost ridicat de societatea de leasing şi, totodată, au dedus contravaloarea reparaţiilor cu suma de 66.577,75 RON.

Instanţa de apel a statuat în mod clar şi corect, pe baza probatoriului administrat, în sensul că nu există o neexecutare a obligaţiilor de către locator de predare a tuturor utilajelor, neexecutare care să justifice suspendarea executării obligaţiei de plată a chiriei, acesta fiind motivul pentru care pârâta recurentă nu poate invoca excepţia de neexecutare.

Totodată, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei, în condiţiile în care părţile au încheiat convenţia din 20.05.2014 pentru stingerea obligaţiilor de plată decurgând din contract, şi nu pentru stornarea/reglarea facturilor.

Susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia în mod greşit instanţa a obligat-o la penalităţi stabilite în mod global, deşi reclamanta nu i-a predat utilajele în acest mod, neîndeplinindu-şi obligaţia corelativă, asumată contractual, aduc în discuţie probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reinterpretat în recurs, dar şi reanalizarea situaţiei de fapt, aspecte care ţin de temeinicia cererii (existenţa unui număr de 31 utilaje înregistrate în contabilitate din cele 53 de utilaje pe care le-a închiriat, concluziile din raportul de expertiză contabilă şi concluziile din raportul de expertiză tehnică evaluatorie întocmite în cauză).

Or, evaluarea probatoriilor este dată în competenţa exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanţei de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situaţia de fapt stabilită la judecata în fond.

Raportat la modul în care a interpretat contractul, pe baza probelor administrate, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a art. 1270 alin. (1) C. civ. şi a reţinut că debitul fiind achitat, penalităţile de întârziere restante sunt în cuantum de 371.880,94 RON.

Celelalte critici formulate de recurenta-pârâtă privind interpretarea clauzelor contractuale reprezintă chestiuni de apreciere, care nu intră sub cenzura instanţei de recurs, atâta timp cât nu s-a indicat vreun text de lege ce a fost nesocotit de instanţa de apel.

De asemenea, criticile prin care s-a susţinut nelegalitatea deciziei recurate pentru motive de fond nu vor fi primite şi analizate în recurs în raport de specificul acestei căi extraordinare de atac.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin Consorţiul format din B. împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă, precum şi recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin Consorţiul format din B. împotriva deciziei civile nr. 316/A din 10 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia a II-a Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2023.