Ex officio recharacterization of contractual clause as stipulation for third party violates right to defense

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamantul Fondul de Garantare a Creditului B. a chemat în judecată pârâta C. S.A. şi chemata în garanţie D., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.076.410,67 RON reprezentând diferenţa cuvenită acestuia din valorificarea bunurilor ipotecate în favoarea sa şi în favoarea chematei în garanţie (drepturi cesionate ulterior către pârâtă, proporţional cu procentul de garantare de 26,93% asumat de către reclamant în baza contractului de garantare din 24 mai 2012.

Reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată, solicitând să se dispună în principal obligarea pârâtei cesionare C. S.A. la distribuirea către reclamant a sumei de 1.076.410,67 RON, reprezentând diferenţa cuvenită acestuia din valorificarea bunurilor ipotecate în favoarea sa şi a chematei în garanţie D. S.A., iar în subsidiar, în măsura respingerii capătului de cerere principal, obligarea chematei în garanţie - cedentă la plata acestei sume, sumă pe care cesionara a refuzat să o distribuie către reclamant, ca urmare a nerespectării în totalitate de către D. S.A. a condiţiilor solicitate de reclamant cu privire la efectuarea cesiunii şi în baza obligaţiilor asumate contractual.

Pârâta C. S.A. formulează cerere reconvenţională prin care solicită obligarea reclamantei la plata cel puţin a sumei de 429.668,43 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 978 din 7 iulie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, admite în parte cererea de chemare în judecată şi obligă pârâta la plata sumei de 1.076.410,67 RON reprezentând diferenţa din valorificarea bunurilor ipotecate în favoarea reclamantului şi a băncii, proporţional cu procentul de garantare de 26,93% asumat de către reclamant în baza contractului de garantare din 24 mai 2012; respinge cererea de chemare în garanţie şi cererea reconvenţională ca neîntemeiate; a obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe formulează apel pârâta C., iar prin decizia civilă nr. 428 din 9 martie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă apelul este respins ca nefondat.

Pârâta C. S.A. formulează recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dreptului său la apărare întrucât calificarea clauzei prevăzute la art. 5.2.5 din contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din 31 august 2017 ca fiind o stipulaţie pentru altul, nu a fost pusă în discuţia părţilor de către instanţa de apel.

Se arată de către recurentă faptul că niciuna dintre părţi, în primă instanţă ori în apel, nu a invocat calificarea de stipulaţie pentru altul a clauzei de la art. 5.2.5 din contractul de cesiune de creanţă.

Potrivit art. 22 din C. proc. civ. judecătorul era obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, obligaţie care a fost încălcată de către instanţa de apel.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă de către recurentă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1284, art. 1350, art. 1270, art. 1516 din C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1286 alin. (1) din acelaşi cod.

Dezvoltând acest motiv de recurs, autoarea căii de atac învederează faptul că, referitor la stipulaţia pentru altul reţinută de către instanţa de apel ca fiind aplicabilă, au fost încălcate dispoziţiile art. 1286 alin. (1) C. civ. în sensul că intimata B. nu a acceptat stipulaţia, astfel încât neacceptarea stipulaţiei de către beneficiar se soldează cu constatarea inexistenţei dreptului.

Independent de calificarea clauzei prevăzute la art. 5.2.5 din contractul de cesiune de creanţă, susţine recurenta, în cauză sunt inaplicabile prevederile art. 1350 C. civ. - răspunderea contractuală, ale art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractului; se susţine inexistenţa unui raport juridic între C. şi B..

Chiar şi în ipoteza în care se reţine că B. a acceptat stipulaţia, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile ce reglementează efectele procedeului juridic al stipulaţiei, răspunderea şi mijloacele de apărare ale promitentului prevăzute de art. 1284 alin. (2) şi art. 1288 din C. civ.

Astfel, recurenta susţine că prin decizia recurată au fost nesocotite limitele prestaţiei la care aceasta s-a obligat prin clauza penală prevăzută la art. 5.2.5 din Contractul de cesiune fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 1284 alin. (2) şi art. 1288 C. civ.

Recurenta arată că distribuirea sumelor către B. a fost făcută în procedura insolvenţei, existând remedii reglementate în cuprinsul Legii nr. 85/2014 pentru a fi dispusă verificarea de către judecătorul sindic a legalităţii distribuirii dispuse, remedii de care intimata nu a uzat. Calculul sumei distribuite în procedura insolvenţei către intimată a fost făcută în mod correct, raportat la ponderea creanţei sale înscrise la masa credală, fiindu-i astfel distribuită acesteia suma de 328.596,08 RON, suma apreciată corectă de către B., câtă vreme nu a formulat nicio contestaţie.

Prin clauza prevăzută la art. 5.2.5 din contractul de cesiune, recurenta nu şi-a asumat o prestaţie constând în restituirea către intimată a sumei ce i-a fost distribuită în procedura insolvenţei, raportat la procentul de garantare prevăzut în cuprinsul Convenţiei de garantare din 24 mai 2012.

În opinia recurentei, neanalizarea de către instanţa de apel a aspectelor referitoare la corectitudinea modalităţii de stabilire a cuantumului garanţiei financiare, prin raportare la ponderea din creditul iniţial pentru care s-a respectat destinaţia, reprezintă o denegare de dreptate veritabilă.

Învederează faptul că s-ar fi justificat efectuarea în cauză a unei expertize contabile, tocmai pentru motivele arătate mai sus, probă ce i-a fost respinsă prin încheierea de la 12 ianuarie 2022.

Un alt aspect arătat de către recurentă, referitor la stabilirea întinderii prestaţiei vizează suportarea cheltuielilor de procedură, cheltuieli care trebuie să fie şi în sarcina intimate, având în vedere şi faptul că aceasta din urmă a suportat cheltuielile de procedură aferente valorificării bunurilor aflate în garanţia comună în procentul prevăzut pentru creanţa sa înscrisă la masa credală.

O altă critică vizează stabilirea eronată a valorii bunurilor reprezentând garanţii commune, adjudecate de recurentă în procedura de faliment a debitorului E. S.R.L..

Astfel, recurenta consideră că valoarea acestor bunuri, astfel cum a fost stabilită de expertul contabil este de 4.567.451,48 RON, exclusiv TVA, or prima instanţă s-a raportat la valoarea de 5.217.254,92 RON, ce include şi echivalentul în RON, la cursul de 4.6279 RON/Euro, al sumei de 140.410 Euro, reprezentând TVA aferent preţului de valorificare a activului. Contravaloarea TVA-ului trebuie scăzută din suma de 5.217.257,92 RON, respectiv suma de 649.803,44 RON arată recurenta, fiind obligată astfel, în mod nelegal şi la achitarea către intimata a procentului de 26,93% din această taxă pe valoare adăugată.

Concluzionează recurenta, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 20 şi art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., a încălcat principiile fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C. proc. civ., al egalităţii prevăzute de art. 8 din C. proc. civ. şi al garantării dreptului la apărare prevăzut de art. 13.

Cel de-al treilea motiv de casare vizează o lipsă de motivare a instanţei de apel atât cu privire la motivul de apel prin care a fost criticată respingerea cererii reconvenţionale, cât şi la o suplinire a motivării instanţei de fond de către instanţa de apel.

Recurenta consideră că cererea reconvenţională se impunea a fi analizată şi judecată în aceeaşi manieră ca şi acţiunea reclamantei, trebuia să beneficieze de o motivare proprie, iar nu dedusă din motivarea cererii de chemare în judecată.

Intimata A. S.A. depune întâmpinare prin care invocă excepţia netimbrării, excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare; pe fond solicită respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, raport comunicat ulterior părţilor.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 a fost respinsă excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului invocate prin întâmpinare, recursul fiind admis în principiu, fixându-se termen pentru soluţionare în şedinţă publică.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă A. S.A. şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., instanţa de fond stabilind existenţa unui contract între părţi, analizând în consecinţă îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, analiză în baza căreia a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul la plata pretenţiilor solicitate.

Instanţa de apel reţine chiar în debutul propriilor considerente faptul că există un raport juridic contractual între părţi care au îndreptăţit intimate-reclamantă să formuleze o acţiune directă în răspundere civilă contractuală împotriva recurentei-pârâte.

Reţine instanţa de apel faptul că angajarea răspunderii civile contractuale se fundamentează pe clauza înserată la art. 5.2.5 din contractul de cesiune a creanţei şi a drepturilor accesorii autentificat sub nr. x din 31 august 2017 de către BNP F. încheiat între D. în calitate de cedent şi C. S.A. - în prezent denumită C. S.A., în calitate de cesionar.

Deşi niciuna dintre părţi nu a invocat, instanţa de apel constată că această clauză din contractul de cesiune prezintă caracteristicile unei stipulaţii faţă de altul, în accepţiunea art. 1284 C. civ., procedând în continuare la analizarea efectelor stipulaţiei pentru altul, lipsind părţile de dreptul de a pune concluzii în acest sens.

Procedând astfel instanţa de apel a încălcat dreptul recurentei la apărare, principiul disponibilităţii şi obligaţia respectării limitelor învestirii, critici ce sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin cererea formulată recurenta a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1284, art. 1270 şi art. 1516 din C. civ., motiv de recurs ce nu va fi analizat întrucât vizează apărări pe fondul cauzei (îndeplinirea condiţiilor stipulaţiei pentru altul), având în vedere că primul motiv de recurs care vizează încălcarea normelor de procedură este întemeiat, hotărârea urmând a fi casată pentru nerespectarea acestora.

Nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. .1 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel răspunzând motivului de apel care privea nemotivarea respingerii cererii reconvenţionale, raportându-se chiar la considerentele reţinute de către instanţa de apel care a considerat că această cerere vizează acte efectuate în procedura insolvenţei asupra cărora instanţa nu poate face aprecieri întrucât obiectul prezentului dosar îl reprezintă răspunderea civilă contractuală.

Nefondată este şi critica referitoare la nemotivarea respingerii motivului de apel prin care se invoca neexaminarea excepţiilor tardivităţii şi a inadmisibilităţii acţiunii de către prima instanţă, în mod corect instanţa de apel arătând că acestea au fost considerate apărări de fond şi analizate în acest context.

Având în vedere că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii, reţinând că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile privitoare la stipulaţia pentru altul, dispoziţii care nu au fost invocate de niciuna dintre părţi pe parcursul procesului, Înalta Curte în temeiul art. 497 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează să admită recursul şi să dispună casarea deciziei recurate trimiţând cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 428/2022 din 9 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 10 aprilie 2024.