Construction contract litigation: recusal of appeal dismissed, upholding reclassification of contractual defenses as reconventional claim and annulment of expert report

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la 30.10.2018, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 488.379,02 euro, reprezentând debit principal şi de 81.250 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere.

La 04.12.2018, intimata a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii A D. S.R.L., solicitând în ipoteza admiterii acţiunii să fie obligată la plata sumei solicitate de reclamantă.

Prin încheierea din 11.03.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a constatat că pârâta a invocat în cadrul întâmpinării compensaţia judiciară, ceea ce reprezintă o cerere reconvenţională, astfel că nu se poate aprecia asupra lichidităţii creanţei la acest moment, ci aceasta trebuie stabilită de către instanţa de judecată; de asemenea, a pus în vedere pârâtei obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru, în raport cu art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea din 22.04.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis excepţia netimbrării cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie.

Prin încheierea din 29.03.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a anulat raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcţii civile, industriale şi agricole pentru lipsa dovezilor de citare a părţilor.

Prin încheierea din 08.11.2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a pus în vedere pârâtei să achite onorariul noului expert în cuantum de 6.000 RON.

Prin încheierea din 31.01.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a pus în vedere primului expert să restituie onorariul de 6.000 RON.

Prin încheierea din 28.03.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a amânat pronunţarea la 11.04.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 716/11.04.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a anulat cererea reconvenţională, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantei sumele de 488.379,02 euro, cu titlu de debit principal şi de 81.250 euro, reprezentând penalităţi de întârziere, sume ce se vor achita în echivalentul în RON la cursul oficial al B.N.R. de la data plăţii, precum şi la plata sumei de 5.666,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierilor din 11.03.2019, 22.04.2019, 29.03.2021, 08.11.2021, 31.01.2022, 28.03.2022 şi a sentinţei civile, pârâta a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 337/01.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul împotriva încheierilor din 11.03.2019, 22.04.2019, 29.03.2021, a admis apelul împotriva încheierilor din 08.11.2021, 31.01.2022, 28.03.2022 şi a sentinţei civile, pe care le-a anulat şi a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe de la primul act de procedură anulat.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea parcursului judiciar al cauzei, recurenta a argumentat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în legătură cu încheierile din 11.03.2019 şi 22.04.2019, recurenta a afirmat că instanţa de apel greşit a aplicat prevederile C. civ. referitoare la compensaţie, precum şi a celor ale art. 9 C. proc. civ. privind dreptul de dispoziţie al părţilor, şi art. 209 C. proc. civ. referitoare la cererea reconvenţională.

În continuare, recurenta a redat un fragment din decizia recurată şi a susţinut că apărările sale, bazate pe prevederile contractuale, au fost în mod eronat considerate pretenţii de către curtea de apel, deşi a precizat clar că nu solicită o plată, ci invocă aceste chestiuni în virtutea excepţiei de neexecutare.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut considerente contradictorii, deoarece, pe de o parte, a apreciat că prin întâmpinare a invocat apărări legate de neexecutarea contractului, care nu au generat o creanţă, dar, în acelaşi timp, în acord cu tribunalul, a apreciat că a fost formulată o cerere reconvenţională. Această interpretare a instanţei încalcă normele legale, iar instanţele anterioare au depăşit limitele învestirii, aplicând greşit normele de drept material.

Potrivit recurentei, dreptul de a obţine deducerea unor cheltuieli nu echivalează cu solicitarea lor, în speţă fiind doar apărări pentru dovedirea netemeiniciei pretenţiilor reclamantei. În acest context, a subliniat că nu a solicitat plata unor sume de bani de la reclamantă, astfel că este nelegală şi încheierea prin care a fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională.

În ceea ce priveşte încheierea din 29.03.2021, recurenta a argumentat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 175 şi ale art. 177 C. proc. civ. referitoare la nulitatea actelor de procedură, redând mai multe paragrafe din hotărârea recurată şi aspectele învederate prin cererea de apel.

Astfel, invocând greşita aplicare a art. 175 alin. (2) C. proc. civ. şi că nulitatea prevăzută de art. 335 C. proc. civ. este una relativă, recurenta a afirmat că instanţa de apel a apreciat eronat că nu a fost făcută dovada lipsei vătămării. În acest sens, arată că la prima convocare pentru efectuarea expertizei, deşi aceasta nu a avut loc la faţa locului, nu s-au desfăşurat efectiv lucrări ale expertizei, iar prin procesul-verbal s-a consemnat lipsa reclamantei; la a doua convocare, însă, reclamanta a fost prezentă, iar toate aceste aspecte nu au fost contestate de aceasta.

Recurenta a mai susţinut că netransmiterea de către expert a dovezilor convocării pentru prima întâlnire nu a cauzat nicio vătămare reclamantei, sens în care afirmă că instanţa de apel putea să solicite reclamantei să depună plicul în care a primit convocarea, în loc să anuleze raportul de expertiză.

În plus, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a nesocotit art. 177 şi art. 178 C. proc. civ., argumentând că la data pronunţării încheierii de anulare a raportului de expertiză, cauza acesteia nu exista.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 21.06.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 04.07.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Starea de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încheierea contractului de prestări servicii nr. x/29.01.2016, pentru realizarea lucrărilor de reconfigurare, recompartimentare şi amenajări interioare la obiectivul situat în Bucureşti, str. x, destinat transformării într-un hotel, în baza căruia fiecare parte litigantă a emis pretenţii reciproce. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 488.379,02 euro, reprezentând debit principal, precum şi a sumei de 81.250 euro, cu titlu de penalităţi de întârziere; de cealaltă parte, prin întâmpinare, pârâta, în apărare, a cerut diminuarea acestor pretenţii cu sumele pe care le-ar fi avansat pentru remedierea sau realizarea unor lucrări, care erau, de fapt, în sarcina reclamantei conform contractului.

Prima instanţă a reţinut că singurele efecte ce puteau fi atribuite susţinerilor pârâtei au fost acelea ale unei ceri de compensaţie judiciară, conform art. 1.617 alin. (2) C. civ., având în vedere că nu se putea aprecia asupra lichidităţii creanţei la acel moment şi că aceasta trebuia stabilită. În acest context, prin încheierea din 11.03.2019, a calificat cererea ca fiind una reconvenţională, iar nu o simplă apărare invocată prin intermediul întâmpinării. Încheierea astfel pronunţată a fost menţinută în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta critică decizia recurată pe două paliere: în primul rând, aceasta invocă greşita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la compensaţie, susţinând că instanţa a interpretat eronat apărările sale ca fiind pretenţii. În sprijinul acestei critici, recurenta menţionează aplicarea greşită a art. 9 C. proc. civ., care reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor, depăşirea limitelor învestirii instanţei, precum şi a art. 209 C. proc. civ. referitor la cererea reconvenţională, subliniind că nu a solicitat o plată, ci a invocat aspecte referitoare la excepţia de neexecutare, fără intenţia de a formula pretenţii distincte. În al doilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut considerente contradictorii, deoarece, pe de o parte, a apreciat că prin întâmpinare au fost invocate apărări legate de neexecutarea contractului, care nu au generat o creanţă, iar, pe de altă parte, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, apreciind că a fost formulată o cerere reconvenţională.

Aceste critici vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Niciuna dintre criticile expuse nu este fondată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, deşi recurenta a invocat greşita aplicare a prevederilor C. civ. privind compensaţia, din cuprinsul memoriului de recurs nu se desprinde nicio critică explicită referitoare la aplicarea acestor dispoziţii legale; recurenta se limitează la contestarea modului în care apărările din întâmpinare au fost interpretate şi valorificate de instanţă ca fiind o cerere reconvenţională.

Instanţa supremă constată că dezlegarea dată de curtea de apel cu privire la apelul împotriva încheierii tribunalului din 11.03.2019 nu a fost dată cu încălcarea normelor procedurale referitoare la cererea reconvenţională, dreptul de dispoziţie a părţii ori depăşirea limitelor învestirii instanţei, având în vedere că din modul în care pârâta şi-a structurat apărările, aceasta a dedus instanţei o cerere implicită de compensaţie judiciară, solicitând deducerea unor eventualele cheltuieli efectuate în cadrul convenţiei părţilor.

Articolul 22 alin. (4) C. proc. civ. dispune faptul că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, această dispoziţie extinzând, ca regulă, dreptul instanţei şi la calificarea aspectelor de drept substanţial, nu numai a celor de drept procesual, precum şi a instituţiei juridice aplicabile în cauză.

În cauză, deşi pârâta susţine că a formulat doar simple apărări şi nu a înţeles să atribuie întâmpinării sale caracterul unei cereri reconvenţionale, instanţa nu putea să ignore solicitarea acesteia de compensaţie judiciară, care impune, în mod necesar, verificarea şi stabilirea existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, în raport cu prevederile contractuale şi situaţia de fapt privind lucrările de pe şantier; astfel, în virtutea obligaţiei sale de a califica corect actele şi apărările părţilor, instanţa a procedat la recalificarea acestora, independent de poziţia procesuală exprimată de pârâtă, având în vedere natura juridică a susţinerilor formulate.

De asemenea, recurenta se bazează pe o premisă eronată, considerând că dreptul de a obţine deducerea unor cheltuieli nu echivalează cu solicitarea efectivă a acestora; aceasta deoarece, în contextul litigiului, solicitarea deducerii unor cheltuieli nu constituie o simplă apărare de fond, ci reprezintă o veritabilă pretenţie, care necesită verificarea şi stabilirea existenţei unor creanţe certe, lichide şi exigibile, condiţii necesare pentru a putea opera compensaţia judiciară.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte înlătură afirmaţia recurentei privind nelegalitatea dispoziţiei de anulare ca netimbrată a cererii reconvenţionale, măsură dispusă prin încheierea tribunalului din 22.04.2019, în condiţiile în care instanţa a calificat corect apărarea referitoare la compensaţie ca fiind o cerere reconvenţională, având caracter timbrabil.

Succesiv, recurenta a dedus instanţei de control judiciar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea contradictorie a hotărârii deoarece, pe de o parte, a reţinut că prin întâmpinare au fost invocate prevederi contractuale referitoare la neexecutarea contractului, care nu dau naştere în patrimoniul recurentei a unui drept de creanţă, iar, pe de altă parte, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, apreciind că a fost formulată o cerere reconvenţională.

Această critică se cuvine a fi înlăturată, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertenţă pe care consideră că o identifică recurenta-pârâtă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte notează că instanţa de apel a analizat criticile referitoare la încheierea tribunalului din 11.03.2019, printr-o evaluare proprie, subliniind că, în absenţa unei cereri reconvenţionale, instanţa nu are posibilitatea de a stabili dacă pârâta are dreptul de a deduce cheltuielile efectuate în cadrul contractului cu partea adversă şi, în caz afirmativ, care ar fi întinderea acestuia; pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a constatat că invocarea unor prevederi contractuale, cum ar fi posibilitatea pârâtei de a introduce un alt subcontractor sau de a angaja forţă de muncă suplimentară pe cheltuiala subantreprenorului, ori de a invoca neexecutarea obligaţiilor de livrare şi montaj de către reclamantă, nu conferă automat un drept de creanţă pârâtei; astfel, stabilirea dreptului de a obţine deducerea cheltuielilor şi a întinderii acestora necesită sesizarea instanţei de judecată în mod corespunzător, fie printr-o cerere reconvenţională, fie printr-o acţiune distinctă.

În realitate, recurenta pune în comparaţie considerentele curţii de apel cu propriile convingeri şi concluzii, în contextul în care hotărârea recurată cuprinde analiza motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, fiind expuse în mod clar argumentele care au justificat legala calificare a afirmaţiilor din întâmpinare drept o cerere reconvenţională.

Ultimul set de critici vizează aplicarea greşită a prevederilor art. 175 alin. (2), art. 177 şi art. 178 C. proc. civ. în privinţa dezlegării date asupra apelului îndreptat împotriva încheierii tribunalului din 29.03.2021, prin care a fost anulat raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcţii civile, industriale şi agricole pentru lipsa dovezilor de citare a părţilor. Recurenta susţine că nulitatea prevăzută de art. 335 C. proc. civ. este relativă şi că instanţa de apel a apreciat eronat că nu a fost făcută dovada lipsei vătămării, în condiţiile în care la prima convocare pentru efectuarea expertizei nu s-au desfăşurat lucrări efective şi nici nu a avut loc la faţa locului, iar în procesul-verbal s-a consemnat lipsa reclamantei, care a fost prezentă doar la a doua convocare. De asemenea, recurenta argumentează că netransmiterea dovezilor de convocare pentru prima întâlnire nu a cauzat nicio vătămare şi că instanţa ar fi putut solicita reclamantei să depună plicul în care a primit convocarea, în loc să dispună anularea raportului de expertiză.

Având în vedere că aceste critici formulate se referă la încălcarea unor norme de ordin procedural, Înalta Curte notează că se impune examinarea lor şi a legalităţii hotărârii, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, se cuvine subliniat că aplicarea greşită a dispoziţiilor procedurale de referă la o greşeală a primei instanţe de fond, cu privire la anularea raportului de expertiză efectuat pentru lipsa dovezilor de citare a reclamantei, aspect sesizat şi în faţa instanţei de apel.

Instanţa de apel a examinat aceste aspecte, statuând că nu s-a făcut dovada citării legale a intimatei-reclamante pentru convocarea din data de 19.02.2020 şi că, în conformitate cu prevederile exprese ale art. 335 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea acestei condiţii atrage sancţiunea nulităţii, iar vătămarea este prezumată în baza art. 175 alin. (2) C. proc. civ., pârâta nefăcând dovada contrară.

Înalta Curte notează că atunci când pentru efectuarea expertizei este nevoie de o lucrare la faţa locului sau sunt necesare explicaţiile părţilor ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora şi locul unde se va face lucrarea.

Obligaţia de citare a părţilor în vederea efectuării expertizei revine exclusiv expertului desemnat, acesta fiind obligat să transmită fiecărei părţi o citaţie prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi conţinut declarat, iar această citaţie trebuie comunicată cu cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru efectuarea lucrării, în caz contrar fiind sancţionată cu nulitatea.

De asemenea, sarcina de a face dovada îndeplinirii procedurii de citare incumbă expertului şi nu părţilor, acesta fiind direct răspunzător de respectarea dispoziţiilor legale în materie, inclusiv de transmiterea documentelor către părţi în termenul legal; contrar argumentelor recurentei, în absenţa unei prevederi legale exprese, nu se poate impune părţilor obligaţia de a prezenta plicul în care au primit citaţia pentru primul termen, cu scopul de a se verifica data primirii prin serviciul poştei.

Prin urmare, constatând nefondate aceste critici, instanţa supremă va înlătura şi acest motiv de recurs.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziţii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 337/01.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2024.