Cassation appeal void for challenging contract interpretation and factual findings instead of citing valid grounds of illegality

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 mai 2021 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., au solicitat instanţei constatarea caracterului abuziv al notificării de denunţare unilaterală a Contractului încheiat între părţi la data de 29.09.2020; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.775.000 euro, reprezentând daune interese (beneficiu nerealizat) ca urmare a denunţării abuzive; obligarea pârâtei la plata sumei de 25.000 euro daune morale; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumelor menţionate anterior, calculată de la data cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă; cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 153/LP/2022 din 7 iulie 2022, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată având ca obiect pretenţii formulată de reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâta C.. Au fost obligaţi reclamanţii în solidar să plătească pârâtei suma de 88.312,88 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel A. S.R.L. şi B. solicitând admiterea apelului şi, în principal, schimbarea în tot a sentinţei apelate, iar în urma rejudecării să se admită cererea de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În subsidiar, au solicitat schimbarea în parte a hotărârii, în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanţă în sarcina apelanţilor şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezenta cauză în primă instanţă şi în apel.

Împotriva sentinţei nr. 153/LP/2022 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, a declarat apel pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi, în consecinţă, înlăturarea considerentelor din sentinţa civilă nr. 153/LP/2022 din 7 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Bihor – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2021.

Apelanta a precizat că a declarat apel împotriva considerentelor cuprinse în sentinţa civilă nr. 153/LP/2022 pronunţată la 7 iulie 2022 de Tribunalul Bihor – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2021, prin care a solicitat instanţei ca, păstrând soluţia, să dispună înlăturarea următoarelor considerente ale hotărârii:

"Totodată, părţile au prevăzut un avans de 300.000 euro (deja achitat, conform susţinerilor concordante ale părţilor) care, în caz de nefinalizare a achiziţiei D., indiferent de motivare, nu era supus restituirii, ci urma să fie imputat asupra onorariului datorat pentru celelalte două obiective." - pag. 12 din Sentinţa Apelată

"Contradicţia aparentă mai sus menţionată se rezolvă în sensul că intenţia concordantă a părţilor a fost de a deroga de la regula prev. de art. 2097 alin. (1) noul C. civ. (plata onorariului doar condiţionat de încheierea contractului intermediat), respectiv de a se plăti un onorariu fix de 300.000 euro la încheierea contractului, în considerarea faptului că operaţiunile de intermediere preconizate aveau o anumită amploare şi complexitate, presupunând şi cheltuieli pentru consultant, dar şi în considerarea obligaţiilor asumate de consultat, în special cele de due dilligence.

Pe lângă acest onorariu fix, părţile au convenit şi asupra unui onorariu de succes, mai consistent, pentru ipoteza încheierii contractelor intermediate.

În acest context, cerinţele echităţii şi ansamblul prevederilor contractuale impun ca avansul de 300.000 de euro să fie considerat ca un preţ al serviciilor prestate de consultant în perioada contractuală minimă de un an, preţ care nu este supus restituirii dacă beneficiarul decide să nu încheie niciunul dintre contractele intermediate, fiind menit să acopere cheltuielile intermedierii precum şi prestaţiile accesorii" - pag. 13 şi 14 din sentinţa apelată.

Totodată, apelul a fost declarat şi împotriva încheierilor de şedinţă de la termenul din 7 aprilie 2022 şi 19 mai 2022, sub aspectul încuviinţării audierii martorului E., apelanta solicitând instanţei de apel să modifice încheierea în sensul respingerii acestei probe faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., solicitând, totodată, înlăturarea şi a următoarelor considerente din sentinţa civilă nr. 153/LP/2022:

"în ceea ce priveşte achiziţia D., consultantul A. prin B. a făcut demersuri pentru realizarea acesteia, constând în încheierea unui contract de consultanţă cu F. S.R.L., oferirea de informaţii şi explicaţii, participare la întâlniri, asigurarea traducerilor necesare în raport cu investitorul italian G. (a se vedea declaraţia martorului E. - f. x voi. 2), efectuarea unui raport de evaluare al activului ." - pag, 13, para. 3 din sentinţa apelată.

Împotriva sentinţei nr. 153/LP/2022 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, pârâta C. S.R.L. a formulat apel incident solicitând menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, analizarea apărării apelantei C. S.R.L. şi sub aspectul intervenirii rezilierii contractului dintre părţi; în rejudecare să se constate că a intervenit rezilierea unilaterală a Contractului din 29.09.2020 şi, pe cale de consecinţă, să se respingă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 220/2023 - A din 26 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul principal declarat de apelanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu intimata C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 153 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, a cărei soluţie a fost menţinută în totalitate.

A fost admis apelul principal formulat de apelanta C. S.R.L., în contradictoriu cu A. S.R.L. şi B. împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 153 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul înlăturării următoarelor considerente ale hotărârii:

"Totodată, părţile au prevăzut un avans de 300.000 euro (deja achitat, conform susţinerilor concordante ale părţilor) care, în caz de nefinalizare a achiziţiei D., indiferent de motive, nu era supus restituirii, ci urma să fie imputat asupra onorariului datorat pentru celelalte două obiective" - pag. 12 din sentinţa apelată.

"Contradicţia aparentă mai sus menţionată se rezolvă în sensul că intenţia concordantă a părţilor a fost de a deroga de la regula prevăzută de art. 2097 alin. (1) noul C. civ. (plata onorariului doar condiţionat de încheierea contractului intermediat), respectiv de a se plăti un onorariu fix de 300.000 euro la încheierea contractului de intermediere, în considerarea faptului că operaţiunile de intermediere preconizate aveau o anumită amploare şi complexitate, presupunând şi cheltuieli pentru consultant, dar şi în considerarea obligaţiilor accesorii asumate de consultat, în special cele de due dilligence.

Pe lângă acest onorariu fix, părţile au convenit şi asupra unui onorariu de succes, mai consistent, pentru ipoteza încheierii contractelor intermediate.

În acest context, cerinţele echităţii şi ansamblul prevederilor contractuale impun ca avansul de 300.000 de euro să fie considerat ca un preţ al serviciilor prestate de consultant în perioada contractuală minimă de un an, preţ care nu este supus restituirii dacă beneficiarul decide să nu încheie niciunul dintre contractele intermediate, fiind menit să acopere cheltuielile intermedierii precum şi prestaţiile accesorii"- pag. 13 şi 14 din sentinţa apelată.

S-a menţinut restul considerentelor sentinţei apelate.

A fost respins apelul principal exercitat de apelanta C. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă de la termenele de judecată din 7 aprilie 2022 şi 19 mai 2022 şi a considerentelor sentinţei civile nr. 153 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor, referitoare la acestea.

A fost respins apelul incident formulat de apelanta C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 153 din 7 iulie 2022, pronunţată de Tribunalul Bihor.

A fost obligată intimata A. S.R.L. la plata către apelanta C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând timbrajul apelului principal în cuantum de 100 RON.

S-au respins în rest cererile privind obligarea la cheltuieli de judecată.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A. S.R.L. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 220/2023 - A din 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului reclamanţii au susţinut, în esenţă, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Oradea are la baza o interpretare greşită a naturii juridice a contractului încheiat între părţi, dar şi o evidentă nesocotire a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, indicate prin cererea de apel.

Astfel, în opinia recurenţilor, contractul încheiat între părţi nu poate avea natura juridică a unui contract de intermediere, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel. Aceasta întrucât, prin contractul supus analizei, părţile s-au obligat să colaboreze în vederea achiziţiei şi dezvoltării unor proiecte imobiliare, astfel cum acestea sunt indicate prin sub-clauzele 1.1.1., 1.1.2 si 1.1.3 şi Anexele la contract.

Aşadar, obligaţiile asumate de către Consultant (societatea recurentă) nu s-au rezumat doar la mijlocirea încheierii unui contract, cum este în cazul contractului de intermediere (art. 2096-2102 C. civ.).

După cum se poate observa din contractul respectiv şi din anexele acestuia, menţionează recurenţii, contractul are un obiect complex, Consultantul (societatea pârâtă) asumându-şi următoarele categorii de obligaţii: obligaţii de tip due diligence; obligaţii de a presta servicii tehnice de identificare şi inventariere a bunurilor, respectiv de verificare şi preluare a bunurilor; servicii de intermediere în legătură cu achiziţionarea imobilelor indicate în anexele 1, 2 şi 3 din contract; în aceasta privinţă, Consultantul avea inclusiv obligaţia de a întocmi şi ulterior de a prezenta Beneficiarului un buget de venituri şi cheltuieli ale activităţii de vânzare a imobilelor, bazat pe cheltuielile proprietarului curent etc.

Astfel, consideră că activităţile întreprinse în cadrul contractului încheiat cu beneficiarul în mod evident excedau unor simple activităţi de intermediere, astfel încât nu se poate aprecia că, în speţă, părţile au încheiat un contract cu un asemenea obiect.

În opinia recurenţilor nu poate fi primită interpretarea instanţei de apel potrivit căreia consultantul (denumire pe care chiar părţile din contract au ales-o, în considerarea activităţilor asumate de către acesta) din raportul obligaţional analizat, şi-a asumat faptul că va primi remuneraţia doar în cazul încheierii contractelor.

Solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că este de esenţa cauzei analizate de a se stabili condiţiile în care a încetat contractul dintre părţi.

Câtă vreme intimata îşi justifică decizia de denunţare a contractului exclusiv pe faptul că reprezentantul legal al acesteia nu mai are încredere în reprezentantul legal al societăţii recurente, instanţa trebuia să ia act de această împrejurare şi să o considere - în lipsa unui probatoriu care să confirme poziţia intimatei - în sensul că denunţarea are un caracter abuziv. În maniera în care a fost analizată situaţia încetării contractului, consideră că asistăm în cauză la o suprapunere a instituţiei rezoluţiunii/rezilierii contractului cu cea a denunţării unilaterale.

Consultantul a desfăşurat activităţile la care s-a obligat, cu diligenţa unui bun profesionist, iar demersurile sale erau apte să atingă scopul propus. De altfel, anterior adresei din 08.04.2021, Beneficiarul nu a comunicat nicio corespondenţă prin care să îşi manifeste vreo nemulţumire legată de activitatea Consultantului.

Aşadar, oricum atitudinii intimatei nu îi corespunde în plan faptic o neeexecutare a vreunei obligaţii, care să atragă rezoluţiunea/rezilierea contractului.

Apreciază că, în raport de situaţia de fapt expusă şi de probele administrate în cauză, instanţa de apel trebuia să constate că trimiterea notificării de denunţare unilaterală s-a făcut prin încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor contractuale şi legale, ceea ce deschide dreptul Consultantului la repararea prejudiciului.

În ce priveşte contradicţia dintre prevederile sub-clauzei 1.3 (în baza căreia beneficiarul putea decide liber dacă va cumpăra sau nu imobilele, în orice moment sau stadiu al negocierii, fără invocarea vreunui motiv şi fără posibilitatea pentru consultant de a se opune) şi cele ale clauzei 4 din contract (prin care se prevede interdicţia pentru părţi de a denunţa unilateral contractul pentru o perioadă de 12 luni de la semnarea contractului), apreciază că rezolvarea dată de instanţa de apel acestei contradicţii este una greşită, întrucât nu s-a ţinut cont de regulile de interpretare a contractului.

În raport cu dispoziţiile art. 1268 alin. (3) C. civ., ale art. 1272 C. civ. şi ale art. 1269 C. civ., pe care le enunţă, recurenţii susţin că instanţa de apel trebuia să constate că o denunţare unilaterală a contractului nu putea avea loc mai devreme de 12 luni de la semnarea contractului şi, desigur, aceasta doar cu obligarea Beneficiarului la acoperirea prejudiciului ce i-a fost creat astfel Consultantului.

Plecând de la aspectele indicate, recurenţii consideră că instanţa de apel trebuia să constate că intimata-pârâtă a săvârşit o faptă ilicită contractuală şi astfel este răspunzătoare să repare prejudiciul cauzat, în condiţiile art. 1530 – 1531 C. civ.

Beneficiarul a denunţat unilateral şi intempestiv Contractul la doar aproximativ 6 luni de la semnarea sa. Faptul că părţile au inserat o clauză potrivit căreia denunţarea unilaterală nu era posibilă în primul an de contract confirmă că părţile au avut reprezentarea că activitatea asumată de Consultant presupunea o perioadă de timp de minim 1 an, în care activitatea să se concretizeze.

Din probele administrate rezultă că activitatea Consultantului era aptă să conducă la atingerea scopului propus la momentul la care Beneficiarul şi-a încălcat obligaţiile contractuale.

Redând şi dispoziţiile art. 1183 alin. (4) C. civ., menţionează că posibilitatea de reparare a prejudiciului nepatrimonial suferit de persoana juridică - prejudiciul de imagine - este recunoscut în mod expres de art. 257 raportat la art. 252 C. civ.

Apreciază ca fiind îndeplinite şi celelalte condiţii ale angajării răspunderii intimatei, câtă vreme în ceea ce priveşte vinovăţia, culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, conform art. 1548 C. civ., iar modalitatea în care a acţionat pârâta - denunţând unilateral înainte de expirarea termenului contractual şi fără ca, în prealabil, să fi manifestat vreo nemulţumire - dovedeşte rea-credintă.

Totodată, legătura de cauzalitate între fapta ilicită - denunţarea - şi prejudiciul este dovedită, având în vedere că nu există o altă acţiune sau inacţiune interpusă în lanţul cauzal care să fi împiedicat Consultantul să atingă scopul propus prin Contract şi, în consecinţă, să primească valorile la care era îndreptăţit.

Au solicitat admiterea casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la apelul principal formulat de recurenţii- reclamanţi, respectiv cu privire la apelul principal formulat de intimata-pârâtă C. S.R.L. împotriva considerentelor sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Înalta Curte constată că recurenţii au indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenţii solicitând, în realitate, instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, şi nu doar să verifice decizia recurată în ce priveşte modul de aplicare a legi.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi relatarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prevalându-se de o cale extraordinară de atac, se constată că recurenţii nu îşi fundamentează criticile din cuprinsul cererii pe încălcarea sau greşita aplicare a unor norme de drept material, ci numai pe aspecte factuale ale cauzei, criticând, în realitate, modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt, ceea ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, aspectele învederate de recurenţi se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât aceştia se raportează numai la situaţia de fapt, la contextul relaţiilor dintre părţi şi al derulării acestora sub aspect contractual şi legal, la modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, aducând în discuţie efectele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora, nefiind posibil a se reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

Susţinerile privitoare la dovedirea prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu vizează, de asemenea, aspecte factuale ale cauzei care, astfel cum s-a arătat, nu pot fi reevaluate în calea de atac a recursului.

În egală măsură, aspectele legate de interpretarea clauzelor contractului încheiat între părţile litigante nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, fiind critici de netemeinicie, care vizează interpretarea actului juridic.

Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 1865, care stabileau ca motiv de nelegalitate situaţia când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu îşi mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât asemenea critici, fundamentate pe interpretarea greşită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenţiei părţilor în sensul solicitat de către recurenţii-reclamanţi ar conduce la o reapreciere a probelor administrate şi interpretate de către instanţele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situaţiei de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Nici trimiterea la prevederile art. 1276 C. civ., art. 1269 C. civ. etc. cu referire la aplicarea greşită a acestora, nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate, din moment ce, în realitate, prin aceasta, recurenţii-reclamanţi supun examinării instanţei de recurs modalitatea de interpretare, de către instanţa de prim control judiciar, a clauzelor contractului supus analizei.

Totodată, recursul nu se poate limita la o indicare formală a unor texte legale (art. 1183, art. 1872 etc.), condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

În considerarea celor arătate, constatând că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 488 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 220/2023 - A din 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi A. S.R.L. şi B. la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 47311,54 RON cheltuieli de judecată, conform înscrisurile doveditoare aflate în dosarul de recurs.

În ceea ce priveşte cererea recurenţilor-reclamanţi de cenzurare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial, instanţa supremă reţine că valoarea acestor cheltuieli efectuate în recurs nu este disproporţionată în raport cu circumstanţele cauzei, precum şi cu activitatea desfăşurată de reprezentantul convenţional al intimatei-pârâte, neimpunându-se reducerea acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOMENTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 220/2023 - A din 26 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a Civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 47311,54 RON cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2024.