Seller’s appeal admitted; penalty award vacated and remanded for retrial over evidentiary and contractual ambiguity errors.

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a Civilă la data de 13.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând:

I. obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 645.864,15 RON, conform art. 8.2, lit. b) din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/06.07.2020;

II. obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 0,03% din suma prevăzută la punctul I, calculată din data de 31.10.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aplicate debitului principal, calculate din data de 31.10.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal;

III. obligarea pârâtei la plata sumei de 842.830,50 RON reprezentând prejudiciu constând în diferenţa dintre preţul de achiziţie de pe piaţă a mărfii pentru înlocuirea mărfii nelivrate de către pârâtă şi preţul convenit prin contractul încheiat cu pârâta.

IV. obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 0,03% din suma de 842.830,50 RON prevăzută la capătul de cerere nr. III, calculate din data de 11.12.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului principal şi, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate debitului principal, calculate din data de 11.12.2020 şi până la data plăţii integrale a debitului;

V. obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei prin prezentul litigiu.

Prin cererea de îndreptare înregistrată la 29.04.2021, reclamanta a arătat că, faţă de menţiunea de la paragraful 45 din cererea de chemare în judecată, înţelege să solicite prin capetele subsidiare de cerere II şi IV aplicarea dobânzii legale penalizatoare aplicabilă raporturilor între profesionişti.

Prin sentinţa civilă nr. 1638 din 10 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., astfel cum a fost precizată, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 842.830,50 RON, reprezentând daune interese, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesionişti, calculată pentru debitul de 842.830,50 RON, de la data de 11.12.2020 şi până la plata integrală a debitului. Totodată, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 20.999,73 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins, în rest, cererea astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile, ambele părţi au formulat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă la 16.08.2021, sub acelaşi număr de dosar x/2021

Prin apelul formulat, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea în parte/schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în întregime, astfel cum a fost formulată.

Prin apelul formulat, pârâta B. S.R.L. a solicitat modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate, iar, în subsidiar, modificarea sentinţei apelate în sensul:

- reducerii clauzei penale prevăzute de punctul a) din Clauza 8.2 din Contractul de vânzare cumpărare nr. x/06.07.2020, în temeiul art. 1541 C. civ., şi

- reducerii în mod proporţional a cheltuielilor de judecată suportate de A. şi compensarea cu cheltuielile suportate de pârâtă, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ. cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri, însă, în ceea ce priveşte solicitarea apelantei pârâte de a se pune în vedere apelantei reclamante să depună înscrisurile menţionate, instanţa a apreciat că, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi de motivele invocate atât prin motivele de apel, cât şi prin întâmpinare, respectivele înscrisuri nu sunt utile soluţionării apelurilor, motiv pentru care a respins solicitarea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2187/2021 din 9 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a admis apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1638/10.06.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 842.830,50 RON reprezentând daune interese calculate conform art. 8.2 lit. a) din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/06.07.2020 şi suma de 645.864,15 RON reprezentând daune interese calculate conform art. 8.2 lit. b) din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/06.07.2020, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 11.01.2021 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

A respins ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,03% aferente debitelor principale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 32.875,86 RON cheltuieli de judecată.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 11.883,86 RON, cheltuieli de judecată în apel.

A obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată în apel.

A compensat cheltuielile de judecată şi a obligat în final pe apelanta pârâtă la plata către apelanta reclamantă a sumei de 11.383,86 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 2187/09.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civila în dosarul nr. x/2021, precum şi a încheierii din 11.11.2021, pârâta B. S.R.L. a formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac şi, pe cale de consecinţă:

1. în principal, casarea deciziei recurate şi a încheierii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, către Curtea de Apel Bucureşti;

2. în subsidiar, casarea deciziei recurate şi a încheierii, iar, în rejudecare, admiterea în totalitate a apelului formulat de pârâtă şi respingerea cererii de chemare în judecată formulata de A.;

3. obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a hotărârilor pronunţate în cauză, în motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În concret, cu referire la încheierea din 11.11.2021, prin care au fost respinse probele pe care le-a solicitat, recurenta a susţinut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că respectiva încheiere a fost dată cu încălcarea art. 22 C. proc. civ. (încălcarea principiului aflării adevărului), precum şi a art. 293 C. proc. civ., cu consecinţa nestabilirii corecte a situaţiei juridice din dosar.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a arătat că, atât în soluţionarea cauzei de către prima instanţă de judecată, cât şi în apel, a solicitat probe în dovedirea împrejurării esenţiale că marfa livrată de către terţul C. nu este marfă de înlocuire în sensul art. 2 din Contract, având în vedere caracteristicile diferite ale acesteia faţă de cele specifice mărfii la care recurenta s-a angajat contractual, perioada de timp în care a fost livrată, precum şi împrejurările contractării acestei mărfi de către intimată cu terţul C., subliniind că, în această situaţie, nu erau îndeplinite condiţiile contractuale pentru activarea clauzelor penale reglementate prin art. 8.2 din Contract.

Evidenţiind necesitatea depunerii situaţiei de stocuri de porumb D., recolta 2020, origine România din perioada 30.10.2020 - 11.11.2020, de către A., recurenta a arătat că, în condiţiile în care, încă din faţa primei instanţe a contestat că marfa achiziţionată de către intimată de la C. ar reprezenta cantitate înlocuitoare pentru marfa nelivrată de recurentă, în sensul art. 2 din Contract, a solicitat instanţei de apel administrarea probei cu înscrisuri în temeiul art. 293 C. proc. civ., respectiv obligarea intimatei la depunerea situaţiei de stocuri de porumb D., recolta 2020, origine România din perioada 30.10.2020 - 11.11.2020, pentru a face dovada acestei împrejurări, proba fiind solicitată în contextul în care şi prima instanţă a respins această probă, reţinând că marfa achiziţionată de la C. este cantitate înlocuitoare, chiar şi în condiţiile în care înscrisurilc administrate în cauză nu probau acest aspect.

De asemenea, evidenţiind şi necesitatea depunerii facturilor nr. x/10.12.2020, y/08.02.2021 şi 323/09.2021 menţionate în ordinele de plată nr. x/10.02.2021 şi y/29.12.2020 prin care A. susţine că a fost achitată factura nr. x/11.12.2020 emisă de către C., precum şi a contractelor dintre C. şi A. în baza cărora au fost emise aceste facturi, recurenta a susţinut că, tot în aplicarea art. 293 coroborat cu art. 22 C. proc. civ., pentru lămurirea situaţiei juridice şi aflarea adevărului în cauză, faţă de argumentele pe care le-a invocat, în sensul preexistenţei relaţiilor comerciale dintre A. şi C., a datei la care recurenta trebuia să livreze marfa contractată şi, astfel, a unei posibile înţelegeri dintre cei doi comercianţi, de a contracta intenţionat marfa la un preţ mult superior preţului de piaţă, în scopul prejudicierii recurentei, era necesară depunerea la dosar şi a celorlalte facturi a căror existenţă rezulta chiar din actele depuse la dosar, respectiv cele două ordine de plată prin care se pretinde plata mărfii de înlocuire.

Totodată, a arătat că existenţa unor relaţii comerciale constante între cele doua entităţi este atestată de mai multe facturi ce au fost stinse prin cele două ordine de plată, una anterioară facturii nr. x/11.12.2020 şi două ulterioare, respectiv din februarie 2021. Consideră, însă, ca fiind de o relevanţă capitală prezentarea contractelor în baza cărora aceste facturi au fost emise, precum şi a acestor facturi, pentru a se realiza o comparaţie între condiţiile de contractare, cel puţin a preţului, dintre aceste contracte şi contractul invocat şi depus în prezentul dosar, dintre A. şi C. (din 11.11.2020).

Totodată, a susţinut că probele menţionate erau utile în dovedirea faptului că marfa livrată de către C. nu reprezintă cantitate de înlocuire pentru marfa ce trebuia livrată de către recurentă, având în vedere că, eventual, doar prima livrare de către C. după expirarea termenului de livrare de către recurentă ar fi putut fi luată în considerare ca marfă de înlocuire, probele indicate fiind în măsură să ofere indicii esenţiale în sensul probării faptului că livrarea efectuată în baza contractului din 11.11.2020 nu a fost prima de după data scadenţei obligaţiei de livrare a recurentei.

De asemenea, a mai arătat că obligaţia administrării acestei probe decurgea inclusiv din faptul că instanţa a reţinut exclusiv existenţa contractului cu C. şi a dovezi plăţii mărfii de către A., dar nu a mers mai departe cu probatoriul pentru a lămuri caracterul extins al relaţiilor comerciale dintre cele două entităţi, preexistenţa lor, precum şi succesiunea livrărilor, preţul practicat în mod curent între A. şi C. pentru acelaşi tip de marfă. Or, în viziunea recurentei, pentru lămurirea tuturor acestor aspecte, precum şi a împrejurării dacă marfa achiziţionată de la terţ a prezentat aceleaşi caracteristici cu marfa la a cărei livrare se angajase recurenta prin Contract, deci dacă marfa livrată de către C. a fost cantitate de înlocuire în sensul Contractului, se impunea cu prioritate aprofundarea analizei relaţiilor şi a condiţiilor contractuale practicate între cei doi comercianţi fără influenţa Contractului, respectiv analiza celorlalte facturi şi a contractelor în baza cărora au fost emise.

Totodată, a susţinut că, în aceeaşi măsură, aceste probe sunt de natură să indice dacă contractul din 11.11.2020 dintre C. şi A. nu a fost antamat anterior expirării datei la care recurenta ar fi fost în termen de livrare. Prin urmare, consideră că doar administrarea unor atare probe este în măsură să conducă la stabilirea cu claritate a îndeplinirii tuturor condiţiilor contractuale pentru activarea clauzei penale prevăzute în art. 8.2 din Contract, respectiv determinarea intenţiei reale a părţilor, vizată prin asumarea acestei clauze.

De asemenea, susţine că a arătat faptul că o simplă factură cu menţiunea "porumb furajer, recolta 2020" nu face dovada tuturor caracteristicilor convenite de părţi conform celor stabilite prin art. 2 din Contract, fiind necesar a fi depuse toate înscrisurile care să ateste că marfa respectă cerinţele minime cu privire la umiditate.

Prin urmare, subliniază că se impunea administrarea probei cu înscrisuri şi depunerea documentelor justificative privind achiziţionarea mărfii de la C. în mod similar celor stabilite contractual cu recurenta, respectiv, la momentul livrării, era obligatorie comunicarea următoarelor: factura comercială emisă de către Vânzător pentru calitatea şi cantitatea de marfă efectiv livrată, conform calculaţiei transmise; avizul de însoţire a mărfii şi ticket de cântar; declaraţie de origine a mărfii, emisă de Vânzător, pe răspundere proprie; declaraţie D.; declaraţia furnizorului privind conţinutul de contaminanţi şi reziduuri de pesticide.

Recurenta conchide că, faţă de criticile sale din cererea de apel, raportat la specificul speţei şi probele insuficiente administrate până la acel moment, Curtea de Apel în mod greşit a înlăturat necesitatea administrării celorlalte înscrisuri, cu încălcarea şi aplicarea greşită atât a art. 293 C. proc. civ., cât şi a art. 22 alin. (2), art. 249, art. 250 din acelaşi Cod, împrejurare ce, în accepţiunea sa, impune casarea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare în vederea administrării întregului probatoriu necesar stabilirii corecte a situaţiei juridice, respectiv stabilirea dincolo de orice dubiu a îndeplinirii tuturor condiţiilor de activare a clauzelor penale reglementate de art. 8.2 din Contract.

În continuare, procedând la dezvoltarea criticilor referitoare la decizia civilă nr. 2187/2021 din 9 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, recurenta a susţinut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte înlăturarea motivului esenţial de apel constând în neincidenţa art. 8.2 din Contract, având în vedere că marfa achiziţionată de către intimată de la terţ nu este cantitate de înlocuire în sensul art. 2 din Contract, sens în care apreciază că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti, în vederea clarificării şi a motivării incidenţei art. 8.2 din Contract, în contextul nedovedirii de către intimată, dincolo de orice dubiu, că marfa achiziţionată de la C. este cantitate de înlocuire/aceeaşi marfă cu cea contractată cu recurenta.

De asemenea, a învederat că un aspect esenţial, asupra căruia au trecut nepermis şi nemotivat ambele instanţe, constă în faptul că art. 8.2 din Contract devine aplicabil exclusiv în situaţia în care Vânzătorul nu-şi respectă obligaţia de livrare a mărfii în perioada şi condiţiile stabilite, iar Cumpărătorul achiziţionează exact acelaşi tip de marfă de pe piaţă, în orice termeni şi condiţii de livrare.

Totodată, evocând conţinutul art. 2 din Contract, recurenta a arătat că, în cuprinsul apărărilor, a argumentat faptul că aplicabilitatea pct. a) din Clauza 8.2 este condiţionată de achiziţionarea de către A. a aceluiaşi tip de marfă, fiind imperios necesar să facă dovada acestui element pentru activarea clauzei penale.

De asemenea, a susţinut că intimata trebuia să facă dovada că marfa achiziţionată de la terţ a fost cumpărată pentru înlocuirea cantităţii nelivrate de către recurentă.

Sub acest aspect, susţine că a argumentat ca nefiind suficientă prezentarea în probaţiune, de către intimată, a unei facturi emise de către terţ, cu menţiunea că bunul reprezintă: "porumb furajer, recolta 2020, origine România" şi nici a celorlalte înscrisuri care nu atestă caracteristicile minime ale mărfii conform celor prezentate, proba relevantă sub acest aspect fiind chiar contractul dintre cele două entităţi. Or, potrivit acestui contract, rezultă deosebiri cât priveşte specificaţiile celor două tipuri de marfă contractată de către A., deosebiri ce fac suficient în sine dovada faptului că marfa livrată de către C. nu poate fi considerată cantitate/marfă de înlocuire pentru cea la a cărei livrare recurenta se angajase prin Contract.

În continuare, recurenta arată că instanţa de apel nu explică de ce a fost înlăturată apărarea sa - caracteristica "porumb D." (potrivit mărfii contractate cu recurenta) nu poate fi asimilată cu "porumb furajer", potrivit consemnărilor din cuprinsul facturii prezentate către intimată. Totodată, afirmă că specificaţia referitoare la cantitatea de Aflatoxină este diferită între cele două contracte (maxim 10 ppb în contractul cu C., dar maxim 20 ppb în contractul cu recurenta), iar, cât priveşte Ambrozia (maxim 30 ppm în contractul cu C.), o astfel de specificaţie nu exista în contractul cu recurenta.

Prin urmare, întrucât aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţa de apel în soluţionarea argumentului său privind neîndeplinirea condiţiilor privind activarea clauzei 8.2. din Contract, consecinţa este nemotivarea deciziei sub acest aspect, încălcarea principiului aflării adevărului şi pronunţarea unei hotărâri prin neclarificarea situaţiei de fapt şi a celei juridice în dosar.

Aşadar, a susţinut că motivele de apel pe care le-a formulat au vizat necesitatea administrării probelor cu privire la dovedirea acestor aspecte, prilej cu care a arătat că depunerea de către A. a situaţiei de stocuri de porumb D., recolta 2020, origine România din perioada 30.10.2020 - 11.11.2020, respinsă nejustificat de prima instanţă, este un mijloc de probă concludent, pertinent şi util, dintr-o perspectivă multiplă, fiind necesară atât dovedirea tipului de marfă achiziţionat de la terţ, respectiv porumb D., recolta 2020, origine România şi caracteristicile minime, în condiţiile în care motivul nelivrării are la bază o imposibilitate obiectivă de respectare a obligaţiei, anume seceta ce afecta culturile de cereale, cât şi dovedirea (i) momentului efectiv al înlocuirii cantităţii nelivrate de recurentă, întrucât obligaţia de suportare a diferenţei de preţ nu este perpetuă, ci este posibilă doar în legătură cu prima achiziţie efectuată de A. pentru înlocuirea mărfii şi a (ii) preţului real achitat către terţ în situaţia în care, în realitate, a fost convenit anterior momentului neexecutării obligaţiei de livrare de către recurentă.

Astfel, recurenta arată că instanţa de apel a respins ca nefondate criticile din apel referitoare la faptul că prima instanţă nu a analizat dacă marfa achiziţionată de reclamantă de la C. reprezintă efectiv cantitatea înlocuitoare a mărfii, reţinând că, "potrivit art. 8.2 din contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul are dreptul de a achiziţiona acelaşi tip de marfă de pe piaţă în orice termeni şi condiţii de vânzare şi, prin urmare, vânzătorul care nu şi-a executat propria obligaţie, nu poate ridica obiecţii cu privire la preţul de achiziţie, termenii şi condiţiile de livrare" şi faptul că "(...) având în vedere perioada de timp scursă de la un alt furnizor, respectiv de doar o zi, se poate concluziona că marfa achiziţionată de la terţ este marfă de înlocuire pentru marfa nelivrată de vânzătoare".

Or, în viziunea recurentei, tocmai faptul că diferenţa a fost de doar o zi, coroborat cu celelalte împrejurări ce rezultă din înscrisurile de la dosar, respectiv preexistenţa şi/sau existenţa unor relaţii comerciale extinse între A. şi C., era un indiciu suficient al unor înţelegeri anterioare între cei doi comercianţi, ce ar fi impus administrarea unui probatoriu suplimentar în sensul celui solicitat de către recurentă.

Recurenta afirmă că nu s-a limitat la a contesta "preţul de achiziţie, termenii şi condiţiile de livrare", ci a solicitat admiterea apelului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a probat teza fundamentală care stă la baza aplicării art. 8.2 din Contract, respectiv, achiziţionarea de către A. a aceluiaşi tip de marfă şi faptul că a fost achiziţionată pentru înlocuirea cantităţii nelivrate de către recurentă, fiind contestate pretenţiile acesteia şi fiind necesar a fi fost administrate probe în acest sens.

Prin urmare, conchide că, în contextul respingerii probelor pe care recurenta le-a solicitat, instanţa de apel nu a arătat, în decizia recurată, motivele pentru care a considerat neîntemeiată apărarea sa, prin care a arătat că marfa contractată de către intimată de la terţul C. nu este marfă de înlocuire în sensul Contractului, neavând caracteristicile mărfii la a cărei livrare recurenta s-a angajat contractual.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 1270 C. civ., în ceea ce priveşte dovedirea caracteristicilor mărfii achiziţionate de la un terţ, respectiv activarea clauzei penale prevăzute la art. 8.2 din Contract.

Totodată, a arătat că, în plan subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia neincidenţa art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., cât priveşte neactivarea art. 8.2 din Contract, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că marfa livrată de către terţul C. nu este marfă de înlocuire pentru marfa contractată de către intimată cu recurenta, respectiv că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea acestei apărări invocate de recurentă, instanţa de recurs urmează să aibă în vedere incidenţa art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul greşitei aplicări a art. 1270 C. civ. cât priveşte forţa obligatorie a contractului.

A arătat că instanţa de recurs urmează să constate că documentele regăsite la dosar susţin cele afirmate de recurentă, respectiv că marfa livrată de către terţ nu este marfă de înlocuire pentru marfa din Contract.

Totodată, a susţinut că intimata nu a făcut dovada momentului efectiv al înlocuirii cantităţii nelivrate de către recurentă, respectiv dacă livrarea în baza facturii din 11.12.2020 este prima de după scadenţa obligaţiei recurentei de livrare, având în vedere că obligaţia de suportare a diferenţei de preţ nu este perpetuă, ci este posibilă doar în legătură cu prima achiziţie efectuată de A. pentru înlocuirea mărfii, suspiciunea recurentei fiind aceea că preţul real achitat către terţ a fost convenit anterior momentului neexecutării obligaţiei de livrare de către recurentă, tocmai în intenţia dolosivă a activării clauzei penale, aspect ce este susţinut şi prin faptul că, prin ordinul de plată nr. x/29.12.2020, A. menţionează şi o altă factură, emisă cu o zi înainte.

Prin urmare, în opinia recurentei, concluzia contrară a instanţei de apel, nefundamentată prin administrare de probe absolut necesare a lămuri în totalitate situaţia de fapt şi cea juridică reală în discuţie, este greşită, nefondată, fiind bazată pe o interpretare eronată a dispoziţiilor de drept substanţial în materia interpretării contractelor.

În continuare, subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 1266 - 1269 alin. (1) C. civ., precum şi art. 1531 - 1533 C. civ., norme de drept material vizând interpretarea contractelor în ceea ce priveşte despăgubirea asumată de către recurentă prin Contract.

Referitor la aplicarea greşită a art. 1269 alin. (1) C. civ. şi neclaritatea clauzei penale, recurenta a arătat că, prin Contractul încheiat, părţile au menţionat la art. 8.2 modalitatea de despăgubire a cumpărătorului în ipoteza neexecutării obligaţiilor asumate de societatea recurentă, sens în care a redat conţinutul respectivei clauze.

Conform apărărilor formulate în cauză, recurenta arată că a susţinut, în opoziţie cu argumentele A., faptul că formularea ambiguă a acestei clauze nu relevă în mod cert voinţa reală şi concordantă a părţilor, astfel încât devine incidentă modalitatea de interpretare în favoarea celui care se obligă, prevăzută de dispoziţiile art. 1269 alin. (1) C. civ.

De asemenea, susţine că a arătat faptul că partea care a redactat clauza îndoielnică, în speţă, A., nu poate profita de echivocul acesteia, în virtutea adagiului in dubio contra proferentem, motiv pentru care orice neclaritate a unei astfel de clauze va fi tranşată în sensul pe care cealaltă parte, B., îl atribuie clauzei îndoielnice.

Drept urmare, în accepţiunea recurentei, instanţa de control judiciar urmează să constate că prevederile clauzelor penale din art. 8.2 trebuiau interpretate în sensul că cele două tipuri de despăgubire sunt alternative, în concordanţă cu reprezentarea avută de recurentă la momentul încheierii contractului, ţinând cont şi de scopul clauzei penale de evaluare anticipată a prejudiciului suferit.

Aşadar, cu toate că prima instanţă a validat interpretarea recurentei, în sensul că prevederea convenţională menţionată este neclară din perspectiva raportului dintre cele două tipuri de despăgubire stipulate la lit. a) şi b), în vederea aplicării acesteia, Tribunalul recurgând la normele de interpretare prevăzute de C. civ., respectiv art. 1269 alin. (1) C. civ., Curtea, admiţând în parte apelul A. cu privire la acest aspect, a apreciat faptul că "aplicând regulile de interpretare a clauzelor prevăzute de art. 1266-1268 C. civ., rezultă că art. 8.2 are un conţinut clar, nedevenind astfel incidente prevederile art. 1269 C. civ.."

Totodată, arată că, fără a expune un raţionamentul elocvent, instanţa de apel a reprodus dispoziţiile legale ale art. 1267 şi 1268 C. civ., concluzionând în mod eronat că sintagma "şi/sau" din partea incipientă a lit. b) trebuie interpretată în sensul că cele două tipuri de despăgubiri pot fi cumulate în ipoteza în care intimata-reclamantă achiziţionează marfa de la un terţ la un preţ superior celui agreat prin Contract, iar despăgubirile sunt alternative în cazul în care preţul convenit cu terţul este egal sau inferior celui agreat prin Contract.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 1267 şi art. 1268 alin. (1) şi (3) din C. civ., recurenta a arătat că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut faptul că interpretarea contrară ar conduce la concluzia că prevederea de la lit. b) nu ar fi aplicabilă dacă marfa este achiziţionată de la terţ la un preţ superior faţă de preţul din Contract, fiind încălcate dispoziţiile art. 1268 alin. (3) C. civ.

Or, în opinia recurentei, acest raţionament este profund viciat din moment ce instanţa de apel, chiar în paragraful imediat următor, a reţinut faptul că prevederea de la art. 8.2 lit. b) din Contract este incidentă în ipoteza în care marfa este achiziţionată de la terţ la acelaşi preţ sau la un preţ inferior celui convenit iniţial cu recurenta. Aşadar, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel a considerat în mod nejustificat că dacă prevederea de la lit. b) nu se aplică indiferent de preţul convenit cu terţul, aceasta nu ar fi aplicabilă niciodată, deşi a confirmat că, în ipoteza preţului egal sau inferior, clauza este oricum incidentă.

În continuare, recurenta susţine că raţionamentul deficitar al instanţei de apel se menţine şi în celălalt considerent referitor la interpretarea clauzei 8.2, Curtea arătând faptul că "prin folosirea conjuncţiei "şi" care dă dreptul cumpărătorului atât la diferenţa de preţ, cât şi la penalitatea de 30% din valoarea mărfii nelivrate, s-a urmărit agravarea răspunderii vânzătorului, aspect care rezultă din faptul că părţile au înţeles să elimine din sfera evenimentelor de forţă majoră care ar exonera de răspundere partea culpabilă, calamităţile naturale (seceta, inundaţii, grindina etc.)".

Contrar opiniei instanţei de apel, recurenta reiterează faptul că, în raport de data semnării Contractului (luna iulie 2020), părţile au convenit asupra excluderii cazului de secetă din planul forţei majore, constând într-o agravare a răspunderii recurentei sub aspectul cauzelor de neimputabilitate.

Or, pornind de la această împrejurare, în opinia recurentei, nu se poate conchide în sensul că intenţia părţilor a fost de a îngreuna situaţia recurentei şi din perspectiva cuantumului despăgubirii datorate în cazul neexecutării obligaţiei, această interpretare fiind în contradicţie cu principiile bunei-credinţe, echităţii şi echilibrului contractual.

Totodată, susţine că nu există niciun element în motivarea instanţei sau în datele speţei care să indice validitatea unui astfel de raţionament, ci, dimpotrivă, prin aplicarea regulilor prevăzute de art. 1266 - 1268 C. civ., în acord cu statuările primei instanţe, clauza de la art. 8.2 rămâne neclară, astfel încât, în opinia recurentei, urmează a fi aplicate dispoziţiile art. 1269 alin. (1) C. civ., în sensul că ipoteza de la art. 8.2 lit. b) din Contract se interpretează în favoarea celui care se obligă şi, prin urmare, aceasta ar fi aplicabilă doar în subsidiar, în situaţia în care cumpărătorul nu ar achiziţiona la un preţ mai mare de la terţ.

În subsidiar, în măsura în care instanţa de recurs va reţine că modalitatea de aplicare a clauzei 8.2 poate fi determinată prin raportare la dispoziţiile art. 1266-1268 C. civ., întrucât din modalitatea de redactare a clauzelor contractuale rezultă în mod clar şi precis înţelesul acesteia convenit de părţi, recurenta arată că înţelege să critice interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1266-1268 C. civ. în maniera expusă de instanţa de apel.

Aşadar, referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266-1268 C. civ., recurenta apreciază că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă regulii generale în materia interpretării contractului, potrivit căreia un contract se interpretează în funcţie de sensul pe care părţile l-au avut în vedere în momentul încheierii acordului de voinţă, astfel cum prevede în mod explicit art. 1266 C. civ.

În acest sens, recurenta susţine că, în faţa ambelor instanţe de fond, a arătat faptul că, în momentul încheierii acordului de voinţă, intenţia comună a părţilor a fost în sensul aplicării alternative a ipotezelor reglementate prin art. 8.2 lit. a) şi b) din Contract, iar nu în sensul aplicării cumulative a celor două tipuri de despăgubiri, prin raportare la condiţiile şi concesiile prescrise în Contract şi din considerente de echitate, aceasta constituind obligaţia prevăzută şi pe care şi-a asumat-o.

Or, interpretând şi aplicând dispoziţiile art. 1266 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1267 şi art. 1268 alin. (1) şi (3) C. civ., în raport de prevederile contractului, instanţa de apel a reţinut că voinţa concordantă a părţilor a fost de a stabili o clauză penală împovărătoare pentru recurentă, întrucât a agreat şi restrângerea cazurilor de forţă majoră, iar această agravare a răspunderii recurentei se reflectă în cumulul celor două tipuri de despăgubiri, pentru ca acestea să producă efecte juridice în toate situaţiile care s-ar putea ivi.

În ceea ce priveşte scopul clauzei penale, recurenta susţine că, la momentul încheierii Contractului, părţile au convenit asupra unei clauze penale cu natură exclusiv reparatorie în caz de neexecutare, prin intermediul căreia să se asigure o dezdăunare justă şi echitabilă a cumpărătorului, fără a îngreuna în mod excesiv situaţia recurentei, în opinia sa, numai această interpretare putând conduce la un echilibru între prestaţiile părţilor.

Însă, în condiţiile în care părţile au exclus din cazurile de forţă majoră situaţia generată de secetă, conform art. 10 din Contract, aspect ce denotă o agravare a răspunderii recurentei, în opinia acesteia, este lesne de observat că natura clauzei penale de la art. 8.2 din Contract este una reparatorie, întrucât reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei, o evaluare convenţională anticipată a daunelor-interese datorate de debitor.

Totodată, a susţinut că scopul clauzei penale astfel prezentat şi singura manieră asumată de recurentă în privinţa agravării răspunderii reiese şi din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale în condiţiile în care părţile au reglementat un rol sancţionator doar în situaţia unei executări cu întârziere, conform art. 8.3 din Contract. Astfel, în opinia recurentei, doar în ipoteza unei executări cu întârziere ar exista posibilitatea aplicării penalităţilor de întârziere stipulate prin clauza 8.3 din Contract, numai această prevedere având un rol sancţionator.

În ceea ce priveşte voinţa concordantă, recurenta susţine că, fiind în prezenţa unei contradicţii dintre manifestarea expresă de voinţă şi voinţa internă, reală a părţilor, devine necesară interpretarea acestei prevederi contractuale în raport de regulile prevăzute de lege, prevalând dispoziţiile art. 1266 C. civ.

În legătură cu acest aspect, afirmă că, în literatura de specialitate, a fost subliniat faptul că prin voinţa concordantă se înţelege voinţa reală sau internă a părţilor, prin disocierea ei de sensul literal al termenilor.

Astfel, în accepţiunea recurentei, sintagma "şi/sau" din partea incipientă a lit. b) de la art. 8.2 din Contract trebuie interpretată după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal.

În acest sens, arată că s-a urmărit inserarea unei clauze penale cu rol reparatoriu, astfel încât cele două tipuri de despăgubiri au fost reglementate pentru a garanta vânzătorului că urmează a fi despăgubit în caz de neexecutare, fie primind diferenţa de preţ dacă achiziţionează marfa de la un terţ la un preţ superior celui agreat prin Contract (art. 8.2 lit. a) din Contract), fie 30% din marfa nelivrată, atunci când achiziţionează marfa fără diferenţa de preţ (art. 8.2 lit. b) din Contract).

Totodată, recurenta susţine că, deşi a demonstrat existenţa contradicţiilor între interpretarea propusă de intimată, astfel cum a fost validată de instanţa de apel şi voinţa reală a părţilor, Curtea a făcut o greşită analiză a intenţiei reale a părţilor, astfel cum aceasta rezultă din (i) obiectul şi condiţiile stipulate în contract în ansamblul lor, (ii) contextul în care a fost încheiat contractul, (iii) negocierile purtate de părţi şi comportamentul acestora ulterior încheierii contractului, (iv) principiul echilibrului contractual.

Mai susţine că, din această perspectivă, a arătat în faţa primei instanţe că o parte importantă din termenii Contractului profită intimatei reclamante, sens în care menţionează: agrearea unui preţ de vânzare (678 RON/tonă metrică) semnificativ inferior preţului pieţei (aprox. 820 RON/tonă metrică), excluderea cauzelor de forţă majoră privind calamităţile naturale de care s-ar putea prevala recurenta, suportarea de către aceasta a tuturor costurilor conexe operaţiunii, clauza penală oneroasă chiar în ipoteza aplicării unui singur tip de despăgubire.

Or, în opinia recurentei, toate aceste împrejurări trebuie raportate la contextul în care a fost încheiat contractul, caracterizat printr-o perioadă extrem de secetoasă care s-a întins pe întreg anul calendaristic, fiind, astfel, obţinută o recoltă de cereale cu 50% mai mică decât în anul anterior.

În continuare, arată că a fost pe deplin dovedit faptul că a acţionat cu bună-credinţă, probând împrejurarea că proprii furnizori s-au aflat în imposibilitate de a livra marfa care urma să fie vândută intimatei, şi, totodată, executând în parte obligaţia asumată, prin aceea că a livrat toată cantitatea de marfă de care a dispus în perioada stipulată în contract.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere negocierile purtate de părţi, sens în care arată că, prin notificările transmise intimatei, a oferit soluţii alternative avantajoase pentru redresarea situaţiei şi încercarea de minimizare a prejudiciului suferit de aceasta, propunând, iniţial, vânzarea unei cantităţi duble de porumb la o dată ulterioară pentru acelaşi preţ şi, ulterior, reducerea preţului cu 5 euro/tonă pentru cantitatea nelivrată.

În acest context, apreciază ca fiind nelegale considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte aplicarea regulilor instituite prin art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 alin. (2) C. civ. referitoare la interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, precum şi la necesitatea raportării la împrejurările în care a fost încheiat contractul. Or, aşa cum a arătat, din coroborarea tuturor acestor aspecte, se impune concluzia că intimata nu poate profita de imposibilitatea obiectivă a recurentei de a-şi îndeplini obligaţiile asumate, pentru a se îmbogăţi în temeiul unei clauze penale standard, redactată de intimată într-o formă neclară şi care să îi profite în mod vădit.

Prin urmare, pentru toate aceste motive, recurenta solicită instanţei de control judiciar să constate greşita aplicare a regulilor de interpretare prevăzute de dispoziţiile art. 1266-1269 C. civ., cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate.

Referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1531-1533 C. civ. (repararea integrală şi repararea prejudiciului previzibil, cu excepţia în care neexecutarea este intenţionată sau se datorează culpei grave a debitorului), recurenta arată că prin clauza penală se cuantifică anticipat prejudiciul suferit în executarea contractului de către una dintre părţi, dar în condiţii de neexecutare intenţionată, din motive dovedite, imputabile debitorului, în condiţiile art. 1531 şi art. 1533 C. civ.

În speţa de faţă, însă, recurenta arată că instanţa urmează să aibă în vedere că nu a fost dovedită sau reţinută în sarcina sa intenţia şi/sau culpa gravă în neexecutarea obligaţiilor din contract, fiind afirmat şi necontrazis de către intimată faptul că neexecutarea s-a datorat secetei din anul 2020 ce a făcut imposibilă executarea mărfii angajate contractual, dată fiind lipsa acesteia de pe piaţa din România.

Astfel, chiar şi în condiţiile instituirii pe cale legală, în cadrul răspunderii contractuale, a unei prezumţii de culpă a recurentei în neexecutarea obligaţiilor contractuale, aceasta arată că o atare prezumţie a fost răsturnată prin probele pe care le-a depus la dosar, împrejurare ce nu a fost contestată de către intimată.

Totodată, face menţiunea că a invocat seceta nu ca motiv de exonerare a răspunderii contractuale, ci ca împrejurare ce exclude vinovăţia sa în executarea obligaţiilor contractuale şi, ca atare, de înlăturare a incidenţei clauzelor penale.

Însă, în contextul inexistenţei culpei contractuale, recurenta arată că instanţa de recurs urmează să constate neincidenţa clauzelor penale în oricare din variantele cuprinse în contract, precum şi, în subsidiar, inadmisibilitatea cumulării despăgubirilor de la pct. 8.2 lit. a) cu cele de la pct. 8.2 lit. b) din Contract, având în vedere imposibilitatea reţinerii vreunei componente sancţionatorii a despăgubirilor pretinse de către intimată, în condiţiile în care nu poată fi reţinută intenţia şi/sau culpa gravă a recurentei în neexecutarea obligaţiei de livrare datorită unor motive obiective ce au determinat neexecutarea contractului.

În acest context, al imposibilităţii obiective a executării contractului, arată că o interpretare precum cea realizată de către instanţa de apel, prin cumulul celor două clauze penale, are drept consecinţă îmbogăţirea evidentă şi fără justă cauză a creditoarei, cu prejudicierea în egală măsură a patrimoniului recurentei, fără temei legal şi/sau contractual.

Or, în opinia recurentei, este evident faptul că nu a prevăzut şi nu a înţeles ca, în caz de imposibilitate obiectivă de executare a contractului, să fie obligată la plata atât a unor despăgubiri previzibile, respectiv diferenţa de preţ şi alte cheltuieli antrenate de achiziţionarea mărfii de la un terţ, alternativ cu despăgubirea creditorului prin plata a 30% din marfa neobţinută din piaţă şi pe care ar fi trebuit să o livreze. Prin urmare, susţine că nu şi-a asumat cumularea ambelor penalităţi, cu atât mai mult cu cât este evident că, în discuţie, este o despăgubire vădit excedentară a debitoarei, ce depăşeşte limitele art. 1531 şi art. 1533 C. civ.

În continuare, subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că:

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. - norma de drept material vizând reducerea clauzei penale.

În măsura în care se va aprecia că intimata a dovedit activarea clauzei cuprinse la art. 8.2 lit. a) din Contract, recurenta a arătat că a solicitat reducerea clauzei penale în temeiul dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Recurenta susţine că a argumentat că reducerea clauzei penale este justificată prin cuantumul vădit excesiv al acesteia faţă de prejudiciul ce putea fi avut în vedere la momentul încheierii Contractului, prin raportare la preţul pieţei din perioada respectivă.

În acest sens, arată că intimata a contractat cu terţul un preţ de 193,75 euro/tonă metrică, care apare ca fiind exagerat şi abuziv în raport de preţul maxim al pieţei din perioada 30.10.2020-11.11.2020, respectiv 188 euro/tonă metrică, dovedit de recurentă, precum şi cantitatea nelivrată asupra căreia se va aplica, respectiv 3.175,34 tone metrice.

În acest context, susţine că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că, din moment ce intimata a refuzat soluţionarea amiabilă pe care i-a propus-o, intenţia intimatei a fost exclusiv de a achiziţiona marfa la un preţ vădit disproporţionat faţă de preţul pieţei pentru a-1 pretinde cu rea-credinţă recurentei.

Or, în opinia recurentei, această conduită lipsită de o justificare rezonabilă încalcă principiul previziunii legitime referitor la consecinţele ce pot fi anticipate de părţile unui contract în ceea ce priveşte modalitatea de punere în executare a prevederilor acestuia. Mai mult, susţine că intimata avea obligaţia legală de a nu contribui prin acţiunile sau inacţiunile sale la maximizarea prejudiciului şi să respecte intenţia părţilor de la momentul încheierii contractului în privinţa clauzei penale, mai precis funcţia exclusiv reparatorie a acesteia, însă, într-o măsură rezonabilă, în acord cu aşteptările legitime ale părţilor.

Prin urmare, apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod eronat şi injust normele de drept material incidente, fiind necesar să acorde prevalenţă argumentelor recurentei şi să procedeze la reducerea clauzei penale, de o manieră corespunzătoare, în raport de preţul de referinţă al pieţei, de 188 euro/tonă metrică.

Printr-o ultimă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că:

Instanţa a interpretat şi aplicat greşit art. 1535 C. civ. raportat la art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 privind momentul de la care curg dobânzile legale acordate; caracterul accesoriu al dobânzilor datorate.

Detaliind, recurenta susţine că, şi dacă ar fi vreo obligaţie de despăgubire în sarcina sa, aceasta nu este scadentă nici la data emiterii facturii de către C., şi nici la data scadenţei acesteia sau la data depunerii cererii de chemare în judecată, întrucât scadenţa unei obligaţii de plată este strâns legată de certitudinea sa.

Or, certitudinea unei eventuale obligaţii de plată pe care ar avea-o recurenta cu titlu de prejudiciu este chiar obiectul prezentului dosar, până la soluţionarea definitivă a cauzei nefiindu-i cunoscută existenţa/cuantumul său, adică certitudinea obligaţiei sale de plată.

Drept urmare, consideră că, până la soluţionarea definitivă a dosarului, eventuala obligaţie de plată, în măsura în care instanţa va considera că îi revine, nu poate fi considerată scadentă, astfel că, în aplicarea art. 1535 C. civ., solicită instanţei de recurs să constate greşita sa aplicare de către instanţa de apel, urmând ca, în ipoteza în care se va reţine în sarcina sa obligaţia de plată a vreunei sume de bani cu titlu de despăgubiri, dobânzile legale aferente ar putea să curgă doar începând cu data soluţionării definitive a cauzei, cu titlu de sancţiune, în ipoteza neexecutării celor ce vor fi statuate definitiv de către instanţă.

În subsidiar, cu privire la dobânzile calculate, având în vedere motivele de recurs învederate, recurenta apreciază că, în virtutea caracterului sancţionator al acestora, nu sunt datorate, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

La 4 aprilie 2022, recurenta-pârâtă B. S.A., prin avocat, a depus, în termen legal, motive suplimentare la recursul formulat împotriva încheierii de dezbateri din 11 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021, solicitând admiterea recursului cu luarea în considerare şi a motivelor suplimentare de recurs.

În completarea criticilor de nelegalitate deja invocate în privinţa încheierii atacate, recurenta arată că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept procesual, dar şi faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în privinţa respingerii probei cu înscrisuri pe care a solicitat-o, sens în care susţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În concret, arată că, în privinţa probelor solicitate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri solicitate de ambele părţi, însă a respins administrarea probei cu înscrisuri în temeiul art. 293 C. proc. civ., constând în obligarea A. la depunerea situaţiei de stocuri de porumb D., recolta 2020, origine România din perioada 30.10.2020 şi 11.11.2020.

În acest sens, recurenta învederează că teza probatorie era circumscrisă motivului de apel, precum şi apărării sale de fond, respectiv lămurirea/clarificarea împrejurării dacă marfa achiziţionată de către A. de la C. reprezintă cantitate înlocuitoare pentru marfa nelivrată de recurentă, în condiţiile în care înscrisurile administrate în faţa instanţei de fond nu probau acest aspect.

Prin urmare, consideră că această dovadă era necesară tocmai pentru lămurirea incidenţei art. 8.2. din Contract - elementul central al prezentului dosar, cu atât mai mult cu cât a susţinut constant că marfa în discuţie nu reprezintă marfă de înlocuire pentru produsul la a cărui livrare s-a obligat contractual. Or, sub acest aspect, recurenta apreciază că motivarea instanţei este eliptică.

Aşadar, în opinia recurentei, considerentul extrem de general reţinut de instanţa de apel prin trimitere la actele de procedură şi motivele/argumentele invocate de părţi demonstrează că argumentele părţilor nu au fost în realitate analizate, sens în care susţine că respingerea probei este nemotivată - art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurenta a învederat că pretinsa motivare oferită de instanţa de apel nu îndeplineşte imperativele legii în ceea ce priveşte cuprinsul (motivarea) hotărârii judecătoreşti, astfel cum este prevăzut de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Mai mult, arată că nici în ipoteza în care s-ar admite că încheierea ar fi motivată, forma extrem de sumară a motivării nu corespunde exigenţelor textului art. 425 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 din CEDO, pentru că lipsa de consistenţă a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Astfel, evocând ceea ce a reţinut instanţa, anume că înscrisurile reprezentate de situaţia stocurilor de porumb D., recolta 2020, origine România din perioada 30.10.2020 şi 11.11.2020, "nu sunt utile soluţionării apelurilor", având în vedere "înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi de motivele invocate atât prin motivele de apel, cât şi prin întâmpinare", recurenta susţine că în considerentele acestei opinii nu sunt indicate motivele efective care au determinat instanţa să îşi formeze convingerea în sensul respingerii probei, ca rezultat al unei verificări efective a criticilor de nelegalitate şi netemeinicie pe care le-a invocat, interpretarea superficială determinând însăşi soluţia viciată pronunţată în apel cu privire la activarea clauzei penale prevăzute la art. 8.2. din Contract.

Prin urmare, chiar dacă, în accepţiunea recurentei, motivarea nu implică în mod automat o chestiune de volum, raportat la conţinutul şi complexitatea argumentelor învederate, această carenţă reprezintă un element care demonstrează superficialitatea hotărârii, or, din această perspectivă, apreciază că modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să îşi argumenteze soluţia de respingere a probei nu se înscrie în rigorile legii, echivalând cu nemotivarea hotărârii, în înţelesul art. 425 pct. b) C. proc. civ.

În continuare, printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că încheierea atacată nu corespunde exigenţelor art. 22 C. proc. civ. din perspectiva îndatoririi instanţei de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului şi de a evita orice greşeală în lămurirea deplină a cauzei.

Aşadar, arată că, în esenţă, proba solicitată avea aptitudinea de a demonstra că intimata-reclamantă îşi exercită dreptul de garanţie cu bună-credinţă şi în mod întemeiat, iar nu speculativ, prin achiziţionarea de pe piaţă, în condiţii de secetă, a unei mărfi de provenienţă incertă şi la un preţ mult superior valorii medii de piaţă. Or, în considerarea acestui ultim aspect - un preţ de speculă, mult peste valoarea de piaţă a produsului, recurenta consideră că a subminat substanţial prezumţia bunei credinţe contractuale a A. şi a indus o incertitudine severă cât priveşte activarea clauzei penale din contract.

Or, în opinia recurentei, lămurirea definitivă a acestui aspect, pe care l-a invocat constant în soluţionarea litigiului, necesita administrarea atât de către prima instanţă de judecată, cât şi de către instanţa de apel, a unui probatoriu suplimentar specific în această direcţie, cu atât mai mult cu cât din dosar rezulta cu claritate că achiziţia dintre A. şi C. a fost la doar o zi ulterior expirării perioadei în care recurenta ar fi trebuit să livreze cerealele contractate. În acelaşi sens arată că, din probele depuse chiar de către intimată la dosar rezultă că, în realitate, între aceasta şi terţul C. preexistau şi s-au menţinut relaţii contractuale similare.

Prin urmare, recurenta subliniază că motivarea lacunară determină concluzia că niciunul dintre aceste argumente nu a fost analizat de instanţa de apel şi nu a fost lămurită integral situaţia de fapt, astfel că, din această perspectivă, consideră că a fost încălcat principiul obligativităţii instanţei de a insista prin toate mijloacele, în special cele cu relevanţă probatorie, în aflarea adevărului în cauză.

La 9 mai 2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar la 27 mai 2022, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

La 16 mai 2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare faţă de motivele suplimentare de recurs formulate împotriva încheierii din 11 noiembrie 2021, solicitând obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar la 29 august 2022, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea depusă la motivele suplimentare de recurs.

La termenul din 22 noiembrie 2022, conform încheierii de şedinţă de la acea dată, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii depunerii motivelor suplimentare de recurs referitoare la încheierea de dezbateri din 11 noiembrie 2021, reţinând, totodată, că aceasta face parte integrantă din hotărârea finală, după ce apărătorul intimatei reclamante a arătat că nu mai insistă în a susţine excepţia nulităţii motivelor suplimentare de recurs.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În esenţă, prin criticile formulate atât împotriva încheierii de dezbateri, cât şi împotriva deciziei instanţei de apel, recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea faţă de împrejurarea că, deşi încă din faţa primei instanţe a contestat că marfa achiziţionată de către intimata-reclamantă de la terţul C. ar reprezenta cantitatea înlocuitoare pentru marfa/acelaşi tip de marfă pe care nu a putut-o livra, atât din perspectiva caracteristicilor specifice mărfii la care recurenta s-a angajat contractual, în sensul art. 2 din Contract, cât şi în ceea ce priveşte momentul efectiv al înlocuirii cantităţii nelivrate, aspecte care ar fi putut fi verificate prin prisma probatoriului solicitat a fi administrat, cu toate acestea, instanţa de apel, respingând probele solicitate (prin încheierea de dezbateri din 11.11.2021), a procedat la înlăturarea primei critici formulate în apel, fără, însă, a analiza în mod real şi efectiv aspectul esenţial invocat de recurentă în apelul propriu.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că scopul primordial al oricărui proces este cel al aflării adevărului, premisă indispensabilă pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Aceluiaşi scop îi sunt subsumate şi dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2).

Aceste prerogative oferite instanţei de apel de către legiuitor sunt instrumente puse la dispoziţie tocmai pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, atunci când există riscul pronunţării unei soluţii nelegale şi netemeinice asupra unei stări de fapt insuficient elucidată.

Plecând de la aceste premise, Înalta Curte constată că, în apel, recurenta-pârâtă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, sens în care a solicitat ca, în temeiul art. 293 C. proc. civ., să i se pună în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei situaţia de stocuri de porumb D., recolta 2020, origine România, din perioada 30.10.2020-11.11.2020, din care să rezulte situaţia contractelor de achiziţie de porumb încheiate în această perioadă, preţul de achiziţie al mărfurilor în temeiul acestor contracte, exprimat în preţ RON/tonă metrică şi cantitatea de marfă cumpărată în temeiul acestor contracte, exprimată în tone metrice, arătând că prin această probă doreşte să dovedească faptul că marfa/cantitatea care a fost achiziţionată de la C. S.R.L. de către apelanta-reclamantă nu reprezintă cantitatea de marfă care a înlocuit produsele nelivrate de pârâtă.

De asemenea, considerând că era necesar să se demonstreze că aceasta este în realitate cantitatea de marfă care a înlocuit produsele pe care apelanta pârâtă nu le-a livrat, opinează în sensul că articolul/clauza 8.2 din Contract se activează numai cu privire la prima cantitate pe care apelanta reclamantă a achiziţionat-o pentru a înlocui marfa nelivrată de apelanta pârâtă. Totodată, arată că, deşi prima instanţă de fond reţine la pagina 15 din sentinţa apelată faptul că marfa livrată de C. S.R.L. ar reprezenta marfa pe care apelanta pârâtă nu a livrat-o, recurenta a susţinut (la termenul din 11.11.2021) că o asemenea probă nu a fost administrată în faţa instanţei de fond şi nu a fost efectuată o astfel de verificare, cu toate că această probă este utilă, concludentă şi pertinentă. De asemenea, a mai învederat că, prin proba cu înscrisuri, tinde să dovedească faptul că s-a încheiat un contract de adeziune, aceasta neavând posibilitatea de a negocia contractul pe care apelanta reclamantă l-a impus.

Aşadar, cu toate că recurenta-pârâtă a arătat atât teza probatorie, cât şi utilitatea administrării probei solicitate raportat la motivele invocate prin apelul propriu, Curtea a apreciat exclusiv că, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi de motivele invocate atât prin motivele de apel, cât şi prin întâmpinare, aceste înscrisuri nu sunt utile soluţionării apelurilor, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată solicitarea apelantei pârâte de a se pune în vedere apelantei reclamante să depună înscrisurile menţionate.

Într-un asemenea context, în care recurenta-pârâtă a adus argumente concrete şi pertinente cu privire la forţa probantă a înscrisurilor solicitate a fi administrate în apel, insistând asupra aspectelor esenţiale ce necesitau a fi elucidate prin administrarea unui probatoriu raportat la susţinerile/criticile formulate în apel, coroborat cu împrejurarea că, în urma admiterii ambelor apeluri formulate, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, recurenta pârâtă fiind obligată să plătească daune interese calculate atât în temeiul art. 8.2 lit. a), cât şi în temeiul art. 8.2 lit. b) din Contractul de vânzare cumpărare nr. x/06.07.2020, precum şi dobânda legală aferentă respectivelor sume, omisiunea instanţei de apel de a analiza în mod real şi efectiv prima critică a recurentei din apelul propriu atrage nu numai incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea, dar şi concluzia că aspectele factuale de clarificarea cărora depindea activarea clauzei penale nu au fost pe deplin lămurite, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazul în care se pune problema aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se verifică în speţă.

Prin urmare, având în vedere că, în jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea art. 6 paragraful 1 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră necesare pentru cauza lor şi, corelativ, obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, par. 30), în lipsa determinării cu certitudine a îndeplinirii cerinţei prevăzute la art. 8.2 lit. a) din Contract referitoare la achiziţionarea aceluiaşi tip de marfă de pe piaţă, în baza unui probatoriu special administrat în acest scop, nu a avut loc o veritabilă cercetare a fondului.

Altfel spus, pentru a putea fi incidentă/activată clauza penală prevăzută de art. 8.2 lit. a) din Contract, trebuia lămurit pe bază de probe dacă reclamanta a achiziţionat acelaşi tip de marfă de pe piaţă, dar şi momentul efectiv al înlocuirii cantităţii ce nu a putut fi livrată de pârâtă.

Cum instanţa de apel nu a lămurit acest aspect, din această perspectivă pricina apare ca nefiind cercetată, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 497 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile referitoare la interpretarea dată de instanţa de apel clauzei/clauzelor penale prevăzute de art. 8.2 din Contract, în sensul cumulării ambelor penalităţi, reflectată, de altfel, în soluţia pronunţată de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, şi în eventualitatea în care părţile ar fi avut în vedere ca respectiva clauză penală să aibă atât o funcţie reparatorie, cât şi una sancţionatorie, urmărindu-se simultan repararea prejudiciului cauzat creditorului, precum şi pedepsirea comportamentului debitorului, cu toate acestea, folosirea concomitentă, în acest context, a conjuncţiilor "şi/sau" de la art. 8.2 lit. b) din Contract imprimă clauzei respective un caracter neclar.

Aşadar, presupunând că, prin clauza prevăzută de art. 8.2 lit. b) din Contract s-a urmărit sancţionarea debitorului (în speţă, a recurentei-pârâte), pe lângă funcţia reparatorie prevăzută de clauza de la art. 8.2 lit. a) din Contract, nu reiese în ce condiţii aceasta s-ar aplica cumulativ cu cealaltă clauză, prevăzută de art. 8.2 lit. b) din Contract, în condiţiile în care o conjuncţie coordonatoare disjunctivă cum este conjuncţia "sau" coordonează fie noţiuni sau propoziţii care se exclud ca opuse sau contradictorii, fie noţiuni sau propoziţii care se exclud ca alternative.

Prin urmare, având în vedere că o astfel de conjuncţie exprimă excluderea sau alternanţa unor acţiuni, posibilităţi, ceea ce, în speţă, se traduce prin excluderea de la aplicare a uneia dintre clauze, în contextul din speţă, în care este prezentă concomitent cu cealaltă conjuncţie "şi" care exprimă o relaţie de coordonare cumulativă, în lipsa clarificării unor astfel de ipoteze, ce puteau fi convenite contractual, o astfel de clauză rămâne neclară, aceasta urmând a fi interpretată în favoarea celui care se obligă, conform art. 1269 alin. (1) C. civ., în măsura în care după aplicarea regulilor de interpretare prevăzute la art. 1266-1268 C. civ. clauza de la art. 8.2 rămâne neclară.

Raportat la ipotezele de fapt expuse de prima instanţă pentru a interpreta clauza de la art. 8.2, instanţa de apel nu a dat eficienţă situaţiei în care, din marfa nelivrată de vânzător (pârâta), doar o parte de acelaşi tip este achiziţionată de pe piaţă. Pentru această situaţie, prima instanţă a interpretat clauza penală în sensul activării conjuncţiei "şi", deci al cumulului celor două categorii de daune-interese, în sensul că vânzătorul va suporta atât diferenţa de preţ pentru marfa de acelaşi tip livrată de un terţ, cât şi penalitatea de 30% din valoarea mărfii nelivrate de terţ, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1531 C. civ.

Instanţa de apel nu a explicat de o manieră convingătoare de ce clauza de la art. 8.2 lit. b) se referă doar la marfa nelivrată de vânzător, iar nu la marfa nelivrată în general, inclusiv după aplicarea executării directe reglementate la art. 8.2 lit. a) din contract, ca o aplicaţie a prevederilor art. 1726 alin. (3) şi (4) C. civ.

Ignorând această ipoteză faptică, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că interpretarea primei instanţe este contrară regulii prevăzute la art. 1268 alin. (3) C. civ., în sensul că prevederea de la art. 8.2 lit. b) nu ar mai produce efecte în ipoteza cumpărării de marfă la un preţ mai mare decât cel din contract.

Ca urmare, este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită a regulilor de interpretare a convenţiilor prevăzute la art. 1269 alin. (1) C. civ., respectiv la art. 1266-1268 C. civ., referitor la interpretarea clauzei prevăzute la art. 8.2 din contract.

Întrucât a fost găsit întemeiat motivul de casare privind încălcarea normelor ce impun un anumit standard al motivării atât în privinţa analizei probatoriului solicitat a fi administrat în cauză, cât şi în privinţa cercetării pe fond a cauzei, devine inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs.

Prin urmare, reţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2187/2021 din 9 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, pe care o va casa în tot şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Totodată, având în vedere că încheierea de dezbateri face parte integrantă din hotărârea atacată, iar efectele casării se întind şi asupra acesteia, în rejudecare, instanţa de apel va relua dezbaterile asupra probatoriului şi va pune în discuţia părţilor aspectele care nu sunt pe deplin lămurite, în vederea completării probaţiunii cu toate dovezile care se impun în vederea aflării adevărului şi a justei soluţionări a cauzei. În acest sens, după încuviinţarea şi administrarea probelor necesare, utile şi concludente soluţionării cauzei, instanţa de apel va analiza prima critică din apelul pârâtei şi va stabili dacă marfa achiziţionată de reclamantă de la terţul C. este efectiv tipul de marfă/cantitatea înlocuitoare a mărfii nelivrate de pârâtă, iar dacă va ajunge la concluzia că reclamanta a achiziţionat acelaşi tip de marfă de pe piaţă, va face aplicarea clauzei penale de la art. 8.2 din Contract, ţinând cont de considerentele prezentei decizii privind aplicarea regulilor de interpretare a contractului.

De asemenea, în funcţie de soluţia ce se va da în apelul pârâtei, instanţa de apel urmează a se pronunţa şi pe apelul reclamantei, dar şi asupra cheltuielilor de judecată, în raport de solicitările părţilor şi de regulile ce decurg aplicarea din prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2187/2021 din 9 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Casează, în tot, decizia civilă nr. 2187/2021 din 9 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 decembrie 2022.