Consumer's appeal against dismissal of abusive currency risk clause claims dismissed due to statutory exclusion from unfair contract control

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22.04.2015, pe rolul Judecătoriei Piteşti şi declinată în favoarea Tribunalului Argeş, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., actuala C. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x/14.11.2007 şi eliminarea acesteia; stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia şi până la scadenţa finală (280 de luni de la data încheierii Convenţiei); denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 274 C. proc. civ., art. 14 şi art. 1300 din Noul C. civ.

Totodată, a arătat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., la art. 1271, beneficiază de o reglementare cu caracter general, care constituie o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.

La 16.06.2015, reclamanta a precizat capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, în sensul de a se constata nulitatea absolută a clauzei din contract cu privire la suportarea diferenţelor de curs valutar de către consumator şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului şi restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus; de a se constata nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secţiunea 4 Condiţii Generale cu privire la efectuarea plăţilor în moneda creditului, de a se constata că această clauză este abuzivă pentru consumator în condiţiile în care acesta suporta diferenţele de curs valutar şi să fie obligată pârâta la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda naţională.

Prin sentinţa civilă nr. 464 din 19 decembrie 2017, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis acţiunea precizată, a îngheţat cursul de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit nr. x, respectiv 14.11.2007, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 70.117,23 RON, percepută la un alt curs decât cel de la data acordării împrumutului, precum şi suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel C. S.A. solicitând anularea hotărârii şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Prin încheierea din 4.04.2018, Curtea de Apel Piteşti – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei sesizate, declinând competenţa în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea Hotărârii nr. 5/2016 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Piteşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015.

Prin decizia nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 464 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2015; a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat C. să renegocieze contractul din 14.11.2007 cu reclamanta, prin prisma considerentelor prezentei decizii; a respins în rest pretenţiile reclamantei.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 1016 din 15 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal dosarul a fost înregistrat cu nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 506/A-COM din 08 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 464 din 19.12.2017, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2015; a schimbat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins acţiunea formulată de reclamanta A..

Împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 08 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în întregime a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit nr. x/14.11.2007.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea reechilibrării contractului.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.

Pentru început, recurenta a arătat că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, întrucât a analizat doar apelul intimatei-pârâte C..

Recurenta arată că nu a formulat un apel propriu împotriva sentinţei primei instanţe, deoarece hotărârea îi era favorabilă, însă menţionează că, prin decizia de casare, în temeiul art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., s-a dispus să se analizeze apelul în raport şi de cererea de chemare în judecată.

Mai arată recurenta că instanţa de apel a analizat numai apelul declarat de intimata-pârâtă în total dezacord cu dezlegarea în drept reţinută prin decizia de casare în ceea ce priveşte limitele învestirii, respectiv cadrul procesual.

Din acest punct de vedere, se arată că instanţa de apel s-a pronunţat şi pe fondul cauzei, cu toate că, în practicaua deciziei se arată că, în discuţia părţilor a fost pusă doar admisibilitatea în principiu a apelului, urmând ca rediscutarea fondului cauzei să determine şi suplimentarea probatoriului.

În continuare, în susţinerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, recurenta invocă dispoziţiile art. 1271 C. civ. privitoare la impreviziune.

În ceea ce priveşte raporturile juridice existente între recurentă şi intimata-pârâtă, arată că pe rolul Judecătoriei Piteşti se află înregistrat dosarul nr. x/2021 având ca obiect contestaţie la executare, întoarcere executare şi suspendare executare, dar şi dosarul nr. x/2021, în care s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite ce face obiectul dosarului de executare silită nr. x/2021 al S.C. D. şi E. până la soluţionarea cererii de suspendare din cadrul contestaţiei la executare ce face obiectul dosarului x/2021

Mai arată că este unicul plătitor al ratelor, că a executat această obligaţie timp de 14 ani şi, chiar dacă din motive obiective nu a reuşit să achite ratele o perioadă de timp, a fost de bună-credinţă. Apreciază că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1271 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, întrucât executarea datoriei a devenit excesiv de oneroasă.

Susţine că riscul în contracte trebuie suportat de ambele părţi, tocmai pornind de la respectarea principiului bunei-credinţe.

Cu privire la acest aspect, susţine că Banca a fost de rea-credinţă, întrucât a refuzat reechilibrarea prestaţiilor, aşa cum rezultă din raportul de expertiză dispus de instanţa de fond.

Menţionează că din acel raport rezultă că a achitat întreaga creanţă datorată intimatei, şi chiar mai mult, însă instanţa de apel nu a avut în vedere această probă.

Totodată, arată că, în prezent, este executată silit de intimata-pârâtă pentru recuperarea întregului debit de 116.541,88 CHF, ceea ce face ca nivelul de trai al acesteia să fie foarte greu. Mai arată că evoluţia cursului CHF a fost fulminantă în ultimii 14 ani, ajungând să aibă o variaţie de +125,427% faţă de 14.07.2007, data acordării împrumutului.

De asemenea, a mai învederat că, în mod evident, contractul de credit este un contract de adeziune, nenegociat, care i-a creat prejudicii enorme, prin dublarea soldului iniţial al creanţei.

Totodată, invocă şi dispoziţiile Legii 193/2000 şi ale Directivei 93/13/CEE.

La 14.01.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 01.02.2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză a F. S.R.L., societate care se ocupă de procedurile de recuperare a creanţelor C., inclusiv cele aferente executării silite.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 5 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, la 26 aprilie 2022, recurenta a formulat în scris punct de vedere la raport, prin care a achiesat la concluziile raportorului.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 8 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a dispus prorogarea discutării cererii de introducere în cauză a societăţii F. S.R.L. şi a stabilit termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 11:00, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu toate că recurenta şi-a întemeiat cererea de recurs şi pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs constând în nemotivarea hotărârii – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit.

Având în vedere că nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului, se apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost doar formal invocat, neputând face, aşadar, obiectul analizei instanţei de recurs.

În schimb, criticile recurentei prin care aceasta a susţinut că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare vor fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă nesocotirea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat dezlegările obligatorii stabilite prin decizia de casare nr. 1016/15.04.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, analizând cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi răspunzând criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le-au invocat în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

În concret, aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de casare, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamanta a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit nr. x/14.11.2007 şi eliminarea acesteia; să se stabilizeze (îngheţe) cursul de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia şi până la scadenţa finală (280 de luni de la data încheierii Convenţiei); denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Prin cererea modificatoare depusă la 16.06.2015, recurenta reclamantă a precizat că, în ceea ce priveşte capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, solicită să se constate nulitatea absolută a clauzei din contract referitoare la suportarea diferenţelor de curs valutar de către consumator şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului şi restituirea către recurenta reclamantă a sumelor achitate în plus; să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secţiunea 4 Condiţii Generale cu privire la efectuarea plăţilor în moneda creditului, să se constate că această clauză este abuzivă pentru consumator în condiţiile în care acesta suportă diferenţele de curs valutar şi să fie obligată intimata pârâtă la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda naţională.

Aşadar, prin modificarea de acţiune depusă la 16.06.2015, recurenta reclamantă nu a intervenit asupra primului capăt de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, însă, prin modificarea capătului doi de cerere, a solicitat nulitatea absolută a clauzei cu privire la suportarea diferenţelor de curs valutar de către consumator, aspect pe care l-a adăugat cererii de îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, solicitând şi restituirea sumelor achitate în plus.

Prin urmare, instanţa a fost învestită potrivit modificării de acţiune din 16.06.2015 atât cu privire la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la suportarea diferenţelor de curs valutar de către consumator, cât şi a celor din condiţiile generale cu privire la efectuarea plăţilor în moneda creditului, ambele cu consecinţele pecuniare aferente.

Cu privire la aceste clauze, s-a susţinut caracterul abuziv, întrucât consecinţa lor este suportarea riscului valutar exclusiv de către consumator, însă, s-a arătat că sunt incidente şi condiţiile impreviziunii, întrucât pe parcursul derulării contractului, cursul monedei creditului s-a dublat cu consecinţe grave asupra posibilităţii de executare a obligaţiilor de către recurenta reclamantă.

Astfel, conformându-se dispoziţiilor deciziei de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în rejudecare, Curtea de Apel Piteşti a analizat cererea de apel a pârâtei prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi a răspuns criticilor formulate, realizând o analiză diferenţiată a condiţiilor constatării caracterului abuziv al clauzei şi ale impreviziunii.

Menţiunile din practicaua deciziei referitoare la punerea în discuţia părţilor a admisibilităţii în principiu a apelului, deşi inexacte din perspectiva procedurii de judecată a apelului, nu atrag nulitatea deciziei, întrucât recurenta nu a dovedit că a suferit o vătămare procesuală care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile contractuale contestate, referitoare la riscul valutar, reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Totodată, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede că dispoziţiile acesteia nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Instanţa naţională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului şi a directivei europene, ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Astfel, în cauza C-186/16 "Andriciuc", Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a învederat faptul că: "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionova, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 76, precum şi, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWL Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 25).

Curtea a statuat deja că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie sa fie obligatorie.

Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Raportând aceste consideraţii din jurisprudenţa C.J.U.E. la situaţia din prezenta cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru a considera că, în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, clauzele contractuale referitoare la riscul valutar sunt excluse de la controlul caracterului abuziv.

Aşadar, pentru a fi incidentă excluderea prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie ca prevederea contractuală contestată să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Prima condiţie este îndeplinită întrucât clauzele contractuale referitoare la riscul valutar reprezintă o reflectare a art. 1578 C. civ. de la 1864. La data încheierii contractului de credit era în vigoare art. 1578 din C. civ. de la 1864, principiul nominalismului monetar fiind preluat şi în art. 2164 din C. civ. (2009).

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că scopul urmărit de recurenta-reclamantă este eliminarea riscului valutar din sarcina sa prin îngheţarea cursului Leu/CHF la momentul semnării contractului de credit. Ca atare, prevederile contractuale referitoare la riscul valutar contestate de recurentă reprezintă o reflectare a art. 1578 C. civ. de la 1864, întrucât prevăd rambursarea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat.

De altfel, inclusiv prin Decizia CCR nr. 62/2017 s-a statuat că dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în moneda străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă.

Totodată, este îndeplinită şi a doua condiţie, întrucât dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 sunt norme supletive. În acest sens, trebuie observat că, aşa cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

În consecinţă, în cazul în care o normă obligatorie din dreptul intern este transpusă în anumite clauze contractuale, acestea din urmă sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, această excludere fiind prevăzută chiar de legislaţia specială din materia protecţiei drepturilor consumatorului.

Referitor la solicitarea recurentei reclamante de a stabiliza (îngheţa) cursul de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta solicită ca instanţa să intervină în contractul încheiat între părţi şi să se substituie voinţei acestora, prin stabilirea altor condiţii contractuale decât cele avute în vedere de părţi la momentul încheierii actului. Or, o astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât contravine principiului înscris în art. 969 din C. civ. de la 1864.

Cât priveşte teoria impreviziunii, Înalta Curte reţine că această instituţie juridică nu are aplicabilitate în speţă.

Sub un prim aspect, se reţine că aceasta ar veni în contradicţie cu principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel încât clauzele contractuale privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat/riscul valutar nu pot fi considerate ca afectând interesele economice legitime ale recurentei.

Mai mult decât atât, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurentă, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului, întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor pe parcursul executării contractului.

În altă ordine de idei, nu orice fel de schimbare a echilibrului contractual ridică problema impreviziunii. În acest sens, Curtea Constituţională distinge între riscul inerent şi riscul supraadăugat. Primul este presupus a fi asumat de părţi în momentul încheierii contractului, întrucât întotdeauna viitorul este însoţit de anumite elemente aleatorii care, atâta timp cât nu scapă capacităţii de previziune a părţilor sau nu dezechilibrează în mod grav prestaţiile contractuale ale părţilor, ele intră în sfera noţiunii de risc inerent care nu poate fi temei al impreviziunii. În schimb, riscul supraadăugat nu este presupus a fi fost asumat de către părţi în momentul încheierii contractului şi el trece dincolo de capacitatea rezonabilă de prevedere a contractanţilor şi se concretizează într-un dezechilibru grav al raporturilor contractuale.

În plus, contractul de credit în valută este supus şi unui risc valutar. Or, expunerea părţilor contractante la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în moneda străină.

De altfel, conform dispoziţiilor contractuale, recurenta s-a obligat să achite lunar ratele în moneda creditului CHF, astfel că, prin această clauză, atât creditorul, cât şi debitorul şi-au asumat consecinţele fluctuaţiei monedei creditului.

Totodată, mecanismul impreviziunii este condiţionat, cumulativ, de depăşirea limitelor riscului normal asumat de părţi şi de destabilizarea raportului dintre prestaţiile acestora.

Măsura în care evoluţia cursului leu/franc elveţian ar constitui un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte contractul de credit în valută, care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi să ţină de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul perfectării contractului, intră în marja de apreciere a instanţelor devolutive şi reprezintă un aspect de temeinicie, care nu poate face obiectul unor critici de nelegalitate specifice recursului, prin raportare la prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 8 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 8 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.