Delictual liability of former company administrators: res judicata and statute of limitations regarding social share value claims.

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia a II-a Civilă la 3 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în calitate de parte civilă în dosarul penal nr. x/2019 aflat în faza de cercetare, a formulat, în baza dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen., acţiune în răspundere civilă delictuală, prin care a solicitat repararea prejudiciului patrimonial, prin plata de despăgubiri băneşti în sumă de 2.823.391 RON, reprezentând contravaloarea celor 1034 părţi sociale proprietatea sa, pe care le deţine la cele două societăţi comerciale B. şi C. S.R.L., conform certificatului de moştenitor nr. x din 10 iunie 2008.

În acest sens, a arătat că înţelege să cheme în judecată pe D., în calitate de fost administrator al societăţilor comerciale B. şi C. S.R.L., precum şi pe E. şi F. (în calitate de fii/moştenitori ai patrimoniului succesoral al administratorului statutar al celor două societăţi).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-1003 şi următoarele C. civ. 1864, art. 1371 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea referitoare la apartenenţa părţilor sociale, chestiunea fiind tranşată irevocabil, dar şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi excepţia lipsei de interes.

Prin încheierea nr. 20 din 17 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Vâlcea – secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale, invocată din oficiu, şi a declinat la secţia I civilă a Tribunalului Vâlcea soluţionarea cererii formulată de reclamanta A..

Pe rolul secţiei I Civilă a Tribunalului Vâlcea cauza a fost înregistrată la data de 07.07.2020, sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 26 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Vâlcea – secţia I Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes invocată de pârâţii D., F. şi E.; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul D. şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul D., pentru autoritate de lucru judecat; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii F. şi E. şi, în consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor E. şi F., ca prescrisă; totodată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către pârâtul D..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat apel, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 331/A-C din 14 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială procesuală invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a apelului, în favoarea secţiei I Civilă a Curţii de Apel Piteşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 09 iulie 2021, sub nr. x/2020.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Piteşti – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale invocată din oficiu şi a declinat în favoarea secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Piteşti competenţa de soluţionare a apelului declarat de reclamanta A.; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, sens în care a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului.

Prin decizia nr. 11 din 18 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pe rolul acestei instanţe, cauza a fost înregistrată la data de 08 martie 2022 sub nr. x/2020.

Prin decizia nr. 191/A-C din 2 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 114 din 26 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, intimaţi fiind pârâţii E., D. şi F..

Împotriva acestei decizii, la 6 iulie 2022, reclamanta A. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deşi a analizat situaţia de fapt, instanţa de apel nu a analizat normele de drept aplicabile privind autoritatea de lucru judecat, respectiv neîndeplinirea cerinţei identităţii de părţi cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., cerinţă ce nu se regăseşte în cauză, faţă de deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a specificat niciun text de lege ca temei al soluţiei pronunţate, deşi, potrivit legii, acesteia îi revenea obligaţia de a motiva şi în drept orice măsură dispusă, inclusiv decizia pronunţată în cauză. În plus, a arătat că instanţa s-a întemeiat pe faptul că pârâtul D. a fost chemat în judecată în prezenta cauză în calitate de administrator, şi nu ca organ de conducere, fiind reţinută, fără temei legal, identitatea de părţi prevăzută de dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a dezvoltat susţineri privind imparţialitatea magistraţilor care au pronunţat respectivele hotărâri, invocând şi dispoziţiile art. 6 par. 1 din C.E.D.O.

În acest context, recurenta a formulat observaţia că însuşi completul de judecată care a pronunţat decizia recurată, format din magistratul G. a avut un interes personal în pronunţarea deciziei recurate, în sensul de a nu contrazice soluţia din decizia nr. 246/19.04.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, soluţionat de preşedintele de complet care a motivat respingerea apelului din dosarul nr. x/2018, statuând că acţiunea din dosarul menţionat este prescrisă câtă vreme pârâtul D. a fost chemat în judecată în acel dosar în nume propriu, şi nu în calitate de reprezentant al celor două persoane juridice.

Totodată, a învederat că, deşi magistratul G. s-a abţinut, s-ar putea reţine incidenţa unuia dintre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 pct. 2 sau pct. 13 C. proc. civ., consecinţa fiind nulitatea absolută a deciziei recurate.

Recurenta a mai arătat că motivarea curţii de apel nu cuprinde nicio dispoziţie legală ca justificare a deciziei pronunţate, astfel că hotărârea atacată este insuficient motivată, întrucât nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluţia în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat în baza căreia i-a fost respinsă acţiunea, astfel cum impun dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin urmare, susţine că, pentru a stabili în ce măsură exista autoritatea de lucru judecat, era necesar ca instanţa de apel să verifice dacă a fost îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că litigiul din dosarul nr. x/2018 s-a purtat în contradictoriu numai cu pârâtul D., iar în cauza de faţă litigiul se poartă între E., F. şi D., intimaţii-pârâţi E. şi F. având calitatea de moştenitori ai autorului succesiunii H..

Susţinând, aşadar, faptul că litigiile din cele două dosare nu s-au purtat între aceleaşi părţi, recurenta conchide în sensul că excepţia autorităţii de lucru judecat nu este întemeiată.

Recurenta a învederat că, în motivarea identităţii de părţi, instanţa de apel s-a folosit de noţiunea de administrator/reprezentant legal pentru raportul juridic de drept material, ignorând faptul că doar administratorul căruia i-a fost acordat dreptul să reprezinte societatea (cu titlu permanent şi general) şi pentru care sunt îndeplinite formalităţile de opozabilitate la registrul comerţului va avea calitatea de reprezentant legal al societăţii.

Arătând că acestea au fost premisele pe baza cărora instanţa de apel a stabilit că există autoritate de lucru judecat şi, totodată, motivarea sub aspectul condiţiei identităţii de părţi cerută de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., recurenta consideră că soluţionarea primului motiv de apel este neclară sub aspectul fundamentului juridic, raţionamentul judiciar îndepărtându-se de la cauza acţiunii, aşa cum a fost determinată prin cererea de chemare în judecată, imprimând motivării un caracter străin de natura pricinii.

Recurenta consideră că Înalta Curte nu poate examina aplicarea greşită în apel a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat în calea de atac cerinţa identităţii de părţi, ci s-a mărginit la constatarea că D. a fost chemat în judecată în calitate de fost administrator, şi nu în calitate de reprezentant legal al societăţilor B. şi C. S.R.L., cerinţa identităţii de părţi nefiind, aşadar, demonstrată.

În continuare, recurenta arată că, prin intermediul celui de-al doilea motiv de casare, critică aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative privind soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Aşadar, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că în litigiul de faţă operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018 aplicând greşit dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., întrucât între cele două procese nu există identitate de părţi, nu este întrunită tripla identitate de elemente pentru a putea fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, recurenta arată că litigiul promovat în dosarul nr. x/2018 s-a purtat în contradictoriu numai cu pârâtul D., instanţa de apel ignorând faptul că identitatea de părţi presupune participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal.

Totodată, recurenta susţine că sentinţa nr. 1279/09.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 nu a fost opozabilă numitei H., fost administrator în societăţile B. şi C. S.R.L., şi nici fiilor E. şi F., moştenitori ai defunctei H. (decedata la data de 25 decembrie 2011) care nu au fost părţi în acel proces, neavând, aşadar, calitate de pârâţi în dosarul nr. x/2018.

În continuare, recurenta arată că, prin intermediul celui de-al treilea motiv de casare, înţelege să critice decizia recurată pentru modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că în litigiul de faţă operează prescripţia dreptului material la acţiune, fără a lua în considerare faptul că, în cauză, operează o întrerupere/suspendare a cursului prescripţiei prin recunoaşterea dreptului, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, prin raportare la prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

În concret, arată că, din înscrisurile existente la dosar, respectiv hotărârea AGA nr. 1/07.07.2008 a societăţii B. S.R.L. şi actul adiţional nr. x/07.07.2008, rezultă că respectiva societate, prin reprezentanţii săi legali, H., împreună cu soţul său D., au recunoscut obligaţia şi dreptul subiectiv al recurentei (plata contravalorii celor 416 părţi sociale pe care le deţine în proprietate ca unic moştenitor, prin Certificatul de Moştenitor nr. x/10.06.2008), recurenta susţinând că, în calitate de titular al dreptului, era îndreptăţită să aştepte executarea obligaţiei din acţiunile în pretenţii (privind plata celor 1034 părţi sociale de către cele două persoane juridice) ce au constituit obiectul dosarului nr. x/2008 pentru B. S.R.L. şi al dosarului nr. x/2008 pentru C. S.R.L.

În acest sens, invocă recunoaşterea dreptului din partea debitoarei C. S.R.L., prin reprezentanţii legali, constând în notificarea nr. x/19.11.2008, emisă şi semnată de fostul administrator H., prin care i se comunica faptul că, în urma introducerii acţiunii în pretenţii ce constituie obiectul dosarului nr. x/2008, în care s-au ordonat expertize judiciare, aşteaptă soluţionarea acestui dosar, prin care să se stabilească judiciar drepturile care i se cuvin autoarei prezentei căi de atac.

În egală măsură, pentru recunoaşterea drepturilor ce i se cuvin în calitate de unic moştenitor, făcută de societatea B., recurenta face trimitere la notificarea nr. x/19.11.2008; prin acte unilaterale ale societăţii emise de foştii administratori D. şi H., din care rezultă că îşi cunoaşte obligaţiile şi urmează să le execute după soluţionarea dosarului în pretenţii nr. x/2008, recurenta arătând că dobândise credinţa că debitorul îşi va executa obligaţiile care-i revin prin lege.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel trebuia să constate că, prin recunoaşterile, făcute de cei doi administratori, a dreptului ce i se cuvine, în speţă, nu este împlinită prescripţia extinctivă, conform prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, a mai învederat că, din moment ce atât întreruperea, cât şi suspendarea durează până la închiderea procedurii, abia la acest moment va începe să curgă un nou termen dacă creditorul nu şi-a recuperat creanţa, iar efectul suspendării prescripţiei se produce numai pentru creditorii care nu s-au înscris la masa credală.

Prin urmare, arată că, deşi hotărârile judecătoreşti amintite nu au fost executate, instanţa, fără să administreze şi fără să cerceteze înscrisurile depuse în dovedire, a admis nelegal excepţia invocată de pârâţi, cu toate că, în opinia recurentei, era în termen de a formula pretenţii.

De asemenea, a mai arătat că nelegalitatea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este evidentă, câtă vreme pârâţii D. şi H. au fost chemaţi în judecată în calitate de reprezentanţi legali ai celor două persoane juridice, societăţile nu şi-au achitat obligaţia, iar drepturile au fost solicitate în termen.

În continuare, a arătat că instanţa de apel în mod greşit a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără să ia în considerare că, în cauză, operează o întrerupere/suspendare a cursului prescripţiei prin promovarea acţiunilor în pretenţii împotriva societăţilor B. S.R.L. şi C. S.R.L., prin înscrierea la masa credală a celor două societăţi în care pârâtul D. şi soţia acestuia, H., au avut calitatea de reprezentanţi legali - administratori statutari.

Totodată, recurenta critică soluţia dată asupra prescripţiei dreptului material la acţiune pentru faptul că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990, incidente în cauză, reţinând greşit, în soluţionarea motivului de apel privind prescripţia dreptului material la acţiune, că administratorul unei societăţi cu răspundere limitată, numit prin actul constitutiv cu putere de a reprezenta societăţile B. S.R.L. şi C. S.R.L., conform prevederilor art. 75, art. 197 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, nu este echivalentul reprezentantului legal al acestora. Or, potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut atât că intimaţii-pârâţi au fost chemaţi în judecată în nume propriu, dar şi că nu au fost chemaţi în judecată în calitate de reprezentanţi ai celor două societăţi comerciale.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a aplicat normele legale în ceea ce priveşte răspunderea contractuală în condiţiile C. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990 pentru perioada de timp în care intimaţii-pârâţi au avut calitatea de administratori ai societăţilor B. S.R.L. şi C. S.R.L., ulterior încetării acestei calităţi fiind vizată răspunderea delictuală în condiţiile dreptului comun.

În continuare, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că, deşi obligarea societăţilor comerciale la plata contravalorii celor 1034 părţi sociale a fost avută în vedere la pronunţarea deciziilor menţionate, aceasta nu se consideră împiedicată pentru a formula o nouă cerere de chemare judecată, în contradictoriu cu pârâţii, foşti administratori. Consideră, aşadar, că pretenţia sa de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri în acelaşi cuantum, nu poate fi privită ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă sau prescrisă, deoarece are un alt temei decât obligaţia societăţilor.

De asemenea, a arătat că, la art. 35 alineatul ultim din Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a prevăzut că faptele ilicite săvârşite de persoana ce are calitatea de reprezentant legal al societăţii determină răspunderea celui ce le-a săvârşit, atât faţă de societate, cât şi faţă de cel de-al treilea, raţiunea instituirii unei răspunderi personale a administratorului societăţii comerciale explicându-se prin rolul esenţial pe care legea l-a conferit administratorului, ca organ de reprezentare a societăţii comerciale.

Prin urmare, susţine că nelegalitatea admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este evidentă, câtă vreme pârâţii D. şi H. au fost chemaţi în judecată în calitate de reprezentanţi legali ai celor două persoane juridice, titulara recursului apreciind că şi-a exercitat drepturile în termenul legal prevăzut de lege.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut, totodată, şi o aplicare greşită a prevederilor art. 205 din C. proc. civ. raportat la art. 194 lit. e) coroborat cu dispoziţiile art. 150 din acelaşi Cod, întrucât dispoziţiile legale amintite sunt aplicabile în mod corespunzător şi întâmpinării depuse de fostul administrator D. împreună cu fiii săi pârâţi în cauză, act de procedură prin care pârâtul se apără şi arată dovezile pe care se sprijină. Însă, din întâmpinarea aflată la dosarul nr. x/2020, rezultă lipsa dovezilor, pârâţii nu au prezentat niciun înscris pe care s-au bazat în argumentarea excepţiilor invocate. Or, potrivit art. 205 lit. c) şi d) din C. proc. civ., întâmpinarea pârâtului cuprinde dovezile cu care acesta se apără împotriva fiecărui capăt din cerere, conform dispoziţiilor art. 194 lit. e) din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, titulara recursului apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale mai-sus arătate şi a nesocotit înscrisurile pe care aceasta le-a depus la dosarul cauzei, din care rezulta faptul că era în termen de a formula pretenţii.

Totodată, solicită să se constate că, în decizia recurată, instanţa de apel a respins, cu aplicarea greşită a legii, motivul de apel privind nelegala soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fără să se raporteze la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care fac vorbire de o recunoaştere a dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţie şi lit. b), prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

La 24 august 2022, intimaţii au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că motivarea curţii de apel nu cuprinde nicio dispoziţie legală ca justificare a deciziei pronunţate, astfel că hotărârea atacată este insuficient motivată, întrucât nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluţia în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, astfel cum impun dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat normele de drept aplicabile privind autoritatea de lucru judecat, respectiv neîndeplinirea cerinţei identităţii de părţi, arătând totodată că instanţa de apel nu a indicat niciun text de lege ca temei al soluţiei pronunţate, lăsând neanalizată şi nemotivată în drept cerinţa identităţii de părţi impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, subsumat aceluiaşi motiv de casare, a susţinut şi faptul că hotărârea dată în apel a fost pronunţată de un judecător asupra căruia planau suspiciuni de lipsa de imparţialitate.

Criticile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, inclusiv atunci când a analizat prima critică din apel, din economia considerentelor deciziei atacate rezultând pe deplin trimiterile argumentate la prevederile art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (1) C. proc. civ., astfel ca sunt neîntemeiate criticile recurentei.

Totodată, deşi instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, aceasta prezintă un raţionament propriu, făcând o analiză efectivă a motivelor invocate în cuprinsul cererii de apel, de natură a asigura convingerea instanţei de recurs asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluţia pronunţată, cât şi pentru realizarea controlului judiciar, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Prin urmare, se constată că soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine absenţa motivării, existenţa unor contradicţii sau a unor motive străine de natura cauzei, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că în cuprinsul deciziei din apel se regăsesc argumentele de fapt şi de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

În ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la o pretinsă lipsă de imparţialitate a unuia dintre membrii completului de apel din perspectiva faptului că soţia judecătorului care a făcut parte din complet s-a pronunţat în dosarul avut în vedere la soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte nu o poate reţine, întrucât, aşa cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, a existat o declaraţie de abţinere din partea respectivului judecător pe acest motiv, iar această cerere a fost respinsă.

În atare context şi în condiţiile în care recurenta nu a formulat cerere de recuzare a judecătorului din apel până la închiderea dezbaterilor, conform art. 44 C. proc. civ., la acest moment procesual, orice critică referitoare la incompatibilitatea judecătorului nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că, în litigiul de faţă, operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, aplicând greşit dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., întrucât între cele două procese nu există identitate de părţi, nefiind întrunită tripla identitate.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte observă că, în prezenta cauză, reclamanta a formulat o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin care a solicitat obligarea pârâtului D., în calitate de fost administrator al societăţilor B. S.R.L. şi C. S.R.L. şi a pârâţilor E. şi F., în calitate de fii ai defunctei H. (decedată la 25.12.2011), fost administrator al societăţilor B. S.R.L. şi C. S.R.L., să plătească suma de 2.823.391 RON, reprezentând contravaloarea părţilor sociale deţinute la cele două societăţi de soţul reclamantei, I., decedat la 04.06.2008.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, reclamanta A., a solicitat, în baza aceluiaşi temei, obligarea pârâtului D. la plata sumei de 2.823.391 RON, cu titlu de prejudiciu real, reprezentând contravaloarea părţilor sociale deţinute la S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., conform certificatului de moştenitor nr. x din 10 iunie 2008.

În mod eronat, recurenta susţine că identitatea de părţi presupune participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, în condiţiile în care instanţa nu a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat faţă de toţi pârâţii, ci numai în privinţa intimatului D. a constatat ca fiind îndeplinite cele trei elemente ale autorităţii de lucru judecat, respectiv părţile, obiectul şi cauza. Astfel, în privinţa pârâtului D., este evidentă identitatea de părţi în cele două litigii, neavând relevanţă calitatea acestuia de fost administrator/reprezentant legal al societăţilor comerciale. În plus, fundamentul raportului juridic este acelaşi cu temeiul juridic al acţiunii soluţionate definitiv privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul produs prin conduita fostului administrator.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că, în cauză, a operat prescripţia dreptului material la acţiune, sens în care a arătat că prezenta cauză priveşte răspunderea contractuală a foştilor administratori ai celor două societăţi în condiţiile art. 1539 coroborate cu dispoziţiile art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990 pentru perioada cât au avut calitatea de administratori. Totodată, a susţinut că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a lua în considerare faptul că, în cauză, operează o întrerupere/suspendare a cursului prescripţiei prin recunoaşterea dreptului, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, arătând astfel că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte constată că reclamanta a formulat o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală (şi nu pe răspunderea contractuală).

Întinderea prejudiciului afirmat, aferent S.C. B. S.R.L., a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 1155 din 21 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2009, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1342 din 13.10.2010, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părţilor sociale la suma de 2.260.587 RON, sumă pretinsă de reclamantă prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Întinderea prejudiciului la S.C. C. S.R.L., a fost stabilită prin sentinţa nr. 4984 din 10 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1326 din 10.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părţilor sociale la suma de 562.804 RON, sumă pretinsă, de asemenea, prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit motivării cererii de chemare în judecată, reclamanta a pretins că obligaţia ar fi trebuit să fie achitată în anul 2008, însă, deciziile prin care s-a obţinut recunoaşterea creanţelor deţinute împotriva celor două societăţi au fost pronunţate sub imperiul Decretului nr. 167/1958 (decizia 1342/2010), cât şi după abrogarea acestuia (decizia 1326/2013).

În aceste condiţii, prescripţia în cauză este supusă atât dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, cât şi dispoziţiilor din noul C. civ.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum şi dispoziţiile art. 2528 C. civ., care se vor raporta la data la care reclamanta cunoştea paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv luna octombrie a anului 2010 şi luna aprilie a anului 2013.

Prin urmare, instanţa de apel în mod legal a apreciat că termenul de prescripţie a fost depăşit în raport de data introducerii acţiunii, respectiv 3 februarie 2020.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale în vigoare, referitoare la prescripţia extinctivă. Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri băneşti pentru prejudiciul suferit printr-o faptă ilicită, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, se constată că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanţă, deci unul patrimonial. Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Problema de drept supusă dezbaterii în prezenta cauză este aceea care se referă la momentul la care s-a născut dreptul la acţiune şi momentul începerii curgerii termenului prescripţiei extinctive (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), respectiv dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei.

Momentul de început al termenului prescripţiei este marcat de data la care reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea. Aşadar, conform considerentelor instanţei de apel, despre fapta ilicită şi urmările produse reclamanta a aflat în luna octombrie 2010, respectiv luna aprilie 2013, acesta fiind momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Nu pot fi primite criticile potrivit cărora instanţa de apel nu a observat că a operat o întrerupere a cursului prescripţiei (conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958) prin recunoaşterea dreptului din partea celor două societăţi, făcută prin intermediul celor două notificări din anul 2008, întrucât, în realitate, aşa cum a arătat în mod explicit, recurenta critică faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu a înlăturat motivat probatoriul administrat constând în recunoaşterea (mărturisirea) dreptului din partea societăţii debitoare, prin reprezentanţii legali. Or, acestea constituie argumente ce vizează aprecierea probatoriului de către instanţa de apel.

Aşadar, întrucât respectivele critici vizează, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a administrat şi evaluat probele, iar nu nemulţumiri legate de aplicarea sau interpretarea greşită a legii, sau alte motive de nelegalitate a deciziei recurate, aceste susţineri nu pot fi primite.

În altă ordine de idei, nu pot fi reţinute nici criticile potrivit cărora ar fi operat o întrerupere/suspendare a cursului prescripţiei prin cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi prin declaraţia de creanţă formulată în procedura insolvenţei celor două societăţi B. S.R.L. şi C. S.R.L.

Aşa cum a statuat şi instanţa de apel, prescripţia extinctivă nu a fost întreruptă în raport de aceste motive, fiind necesar să existe identitate între cele două acţiuni. Or, între cele două pricini, pe de o parte procedura insolvenţei, iar pe de altă parte o acţiune în pretenţii în temeiul răspunderii civile delictuale, nu există identitate de părţi şi cauză, procedurile fiind diferite sub aspectul persoanelor şi al temeiului juridic al cererilor.

Atât cererile de chemare în judecată precedente, cât şi declaraţiile de creanţă au fost formulate în contradictoriu cu persoanele juridice, prin urmare efectul suspensiv/întreruptiv de prescripţie se produce faţă de aceste persoane şi nu faţă de pârâţii E. şi F..

Prin urmare, nici motivul de recurs constând în greşita admitere a excepţiei privind prescripţia dreptului material la acţiune nu este fondat, în condiţiile în care argumentele prezentate nu contrazic incidenţa art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la momentul rămânerii definitive a sentinţei 1155/2010, respectiv art. 2528 C. civ. (2009), în momentul în care s-a pronunţat decizia nr. 1326/2013 a Curţii de Apel Piteşti.

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 191/A-C din 2 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 191/A-C din 2 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.