Enforcement reversal as natural performance: scope of contractual penalty clause for unjustified bank seizure of guarantee fund accounts

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 504.538,09 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenţiei – cadru plafon de garantare nr. 177/01.04.2012.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 570 din 23 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1936 A din 20 decembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, împotriva sentinţei civile nr. 570 din 23 martie 2022 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.; apelantul a fost obligat la plata sumei de 9.999,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

II. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. A mai solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru (fond, apel şi recurs).

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Autorul căii extraordinare de atac apreciază că hotărârea atacată se impune a fi casată, întrucât nu respectă în integralitate limitele învestirii şi nici dispoziţiile art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A arătat că au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material prevăzute de art. 1270, art. 1170, art. 1350, art. 1266-1267, art. 1268 alin. (3), art. 1538 alin. (1) şi (4) din C. civ., precum şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind dreptul la un proces echitabil.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa a preluat în mod necritic punctul de vedere al instanţei de fond şi al intimatei-pârâte, reluând argumentele primei instanţe referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1538 alin. (2) din C. civ. şi la faptul că s-au analizat în mod corect elementele răspunderii contractuale.

Decizia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1538 alin. (1) şi (4) din C. civ., precum şi convenţia părţilor cu privire la clauza penală consfinţită la art. 12.3. alin. (3) din Convenţia 177/2012.

Invocând dispoziţiile art. 1538 alin. (2) şi art. 1539 din C. civ., instanţa de apel a reţinut "(...) în acord cu apărările intimatei, că apelantul nu poate obţine atât executarea în natură a obligaţiei cât şi penalităţile instituite prin clauza penală.

Sub acest aspect, Curtea nu poate reţine susţinerea apelantului în sensul că întoarcerea executării silite nu reprezintă o executare în natură a obligaţiei de a nu face încălcată de intimată, ci restabilirea situaţiei anterioare unei executări silite efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale, conform dispoziţiilor art. 723 C. proc. civ..".

În conformitate cu prevederile art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012, "în cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în situaţiile în care garanţiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8. (1) şi (2), precum şi în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat".

Astfel cum rezultă din convenţia părţilor [art. 12.3. alin. (3) din convenţie], prejudiciul suferit de reclamant a fost stabilit de părţi la data încheierii convenţiei şi constă în valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat, respectiv suma de 504.538,09 RON.

Faptul că s-a instituit poprirea conturilor recurentului-reclamant, deşi intimata-pârâtă cunoştea atât motivele ce au condus la refuzul de plată a garanţiei (nefiind îndeplinite condiţiile de plată a garanţiei prevăzute de Capitolul 9 din Convenţie), cât şi prevederile contractuale agreate de părţi prin art. 12.3. alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012, face incidentă clauza contractuală anterior menţionată şi obligă pârâta la plata daunelor.

Reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a dovedit incidenţa art. 12.3. alin. (3) din Convenţie prin depunerea hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2019, prin care s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, nelegalitatea executării silite demarate prin poprire împotriva F.N.G.C.I.M.M. Astfel, instanţa de judecată a reţinut că refuzul de plată a garanţiei este întemeiat, nefiind îndeplinite condiţiile de plată prevăzute de părţi prin convenţie.

Raportat la dispoziţiile art. 1538 alin. (1) din C. civ. (2009), clauza înscrisă în art. 12.3. alin. (3) din Convenţie are caracterul unei clauze penale, caz în care sunt incidente prevederile art. 1538 alin. (4) din acelaşi cod, potrivit cărora creditorul poate cere executarea clauzei penale, fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

Obligaţia pe care intimata-pârâtă şi-a asumat-o a fost aceea de a nu iniţia procedura de executare silită prin înfiinţarea de poprire, în mod nejustificat, fiind astfel o obligaţie de a nu face.

Instanţa de apel a reţinut că în conformitate cu art. 1539 din C. civ., creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a invocat art. 1529 din C. civ. care prevede că în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.

La data la care intimata-pârâtă a poprit conturile recurentului-reclamant F.N.G.C.I.M.M., obligaţia de a nu face fusese încălcată, deci, nu mai putea fi executată în natură. Aşadar, nu se poate reţine cumulul penalităţii cu executarea în natură.

De altfel, dată fiind natura juridică a obligaţiei de a nu face, în doctrină s-a reţinut că aceasta nu este susceptibilă a fi executată în natură, din moment ce obligaţia presupune abţinerea debitorului de la a face ceva. În consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară nu poate reprezenta executarea în natură a obligaţiei de a nu face, cum în mod nelegal a decis instanţa, lipsind total de efecte juridice prevederile art. 12.3. alin. (3) din Convenţie, deşi acestea nu au fost anulate de vreo instanţă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1529 din C. civ., autorul căii de atac a arătat că acestea se referă la remediile substitutive ale înlăturării şi ridicării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei, astfel încât situaţia care exista anterior încălcării obligaţiei să fie restaurată. Or, în speţa dedusă judecăţii, activarea clauzei penale este rezultatul faptului că reclamantului F.N.G.C.I.M.M. i-au fost poprite conturile/indisponibilizate conturile în mod nejustificat, o perioadă de timp, cu toate consecinţele de natură materială şi morală ce decurg din această împrejurare, neavând obligaţia de a face dovada prejudiciului produs, conform art. 1538 alin. (4) din C. civ.

Întoarcerea executării silite vizează restituirea sumelor de bani poprite, iar nu executarea în natură a obligaţiei de a nu face, astfel încât nu se pune problema unei duble acoperiri a aceluiaşi prejudiciu.

Aşadar, restituirea sumelor plătite de către intimata-pârâtă reprezintă o consecinţă a întoarcerii executării silite, potrivit art. 723 alin. (1) din C. proc. civ. şi, nicidecum, o reparare a prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligaţiei de a nu face asumate potrivit art. 12.3. alin. (3) din Convenţia părţilor nr. 177/2012.

Recurentul-reclamant consideră că art. 12.3. alin. (3) din Convenţie nu poate fi lipsit integral de efecte juridice cât timp dispoziţiile au fost anulate de o instanţă judecătorească, iar intimata (care este un profesionist) şi le-a asumat prin semnarea convenţiei.

Prin urmare, având în vedere rolul de clauză penală a art. 12.3. alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012, clauză legală şi clară, instanţa de apel era obligată să îi dea eficacitate şi să nu o modifice prin interpretare, contrar înţelegerii exprese a părţilor.

Hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1268 alin. (3) şi art. 1350 din C. civ. coroborat cu clauza penală consfinţită de părţi la art. 12.3. alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012.

Instanţele de fond au lipsit de efecte clauza stabilită de părţi la art. 12.3. alin. (3) când au apreciat că întoarcerea executării silite dispusă în dosarul nr. x/2019 şi restituirea de către Bancă a sumei poprite reprezintă o "executare în natură a obligaţiei de a nu face asumată de către intimată" şi că "motivul pentru care nu a fost aplicată clauza de la art. 12.3. alin. (3) din Convenţia cadru-plafon de garantare nr. 177/2012 este incidenţa art. 1538 alin. (2) şi a art. 1539 din C. civ..".

Sub un prim aspect, clauza penală prevăzută de art. 12.3. alin. (3) reprezintă voinţa comună a părţilor în sensul producerii de efecte, adică al stabilirii obligaţiei Băncii de plată a daunelor-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat, aşa cum părţile s-au înţeles la semnarea Convenţiei, motiv pentru care recurentul-reclamant consideră că instanţa a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1268 alin. (3) şi art. 1350 din C. civ., clauza prevăzută de art. 12.3. alin. (3) din Convenţie fiind una clară.

Sumele încasate de reclamantul F.N.G.C.I.M.M., ca urmare a întoarcerii executării silite, nu au natura juridică a unor despăgubiri pentru a se putea vorbi despre vreun cumul, ci reprezintă o plată silită, devenită nedatorată în situaţia în care instanţa a dispus anularea executării silite, deci, supusă restituirii. Or, art. 1538 alin. (2) din C. civ. nu este incident în speţă, deoarece nu este vorba despre cumulul penalităţii cu executarea în natură.

O altă interpretare ar conduce la încălcarea dispoziţiilor legale privind executarea cu bună credinţă a contractului şi a forţei obligatorii a acestuia, precum şi la modificarea Convenţiei, fapt ce nu poate fi permis.

În speţă, instanţele devolutive au reţinut că prejudiciul a cărui reparare este solicitată de către reclamant a fost deja reparat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5186 din 30 iulie 2019 (dosar nr. x/2019) şi că nu se aplică clauza prevăzută de părţi la art. 12.3. alin. (3), întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 1538 alin. (2) şi art. 1539 din C. civ.

Acest raţionament este nelegal şi contrar înţelegerii exprese a părţilor.

Recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN a mai arătat că în cuprinsul clauzei de la art. 12.3. alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012 nu există nicio menţiune din care să rezulte că părţile ar fi intenţionat să limiteze aplicabilitatea clauzei penale doar la situaţia în care suma poprită nu este restituită prin întoarcerea executării silite.

Potrivit art. 1268 alin. (3) din C. civ., clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Interpretarea instanţelor de fond conduce la o situaţie nelegală, în sensul că reclamantul, chiar dacă are dreptul la despăgubiri, nu le-ar putea obţine, deşi condiţiile răspunderii civile contractuale sunt îndeplinite, ceea ce nu poate fi permis, fiind contrar voinţei comune a părţilor, legii părţilor consfinţite la încheierea Convenţiei nr. 177/2012, dar şi executării cu bună credinţă a contractului, principii de drept consacrate de art. 1270 şi art. 1170 din C. civ.

Sub un al doilea aspect, clauza stabilită de părţi la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012 este legală, fiind conformă ordinii publice şi bunelor moravuri, iar executarea acesteia se afla sub controlul intimatei-pârâte, care este un profesionist şi o instituţie financiar-bancară specializată, ce avea reprezentarea efectelor clauzei consfinţite de părţi.

Clauza penală prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012 a fost stabilită de comun acord de către părţi, fiind rezultatul negocierii cu intimata-pârâtă. Totodată, clauza în discuţie este foarte clară sub aspectul întinderii şi efectelor pe care le produce ca element de protecţie juridică.

În mod evident, intimata-pârâtă şi-a asumat contractual obligaţia de a demara procedura execuţională în anumite condiţii, sub sancţiunea unor daune-interese evaluate anticipat de părţi, astfel că instanţa este ţinută să respecte întocmai convenţia părţilor.

Convenţia este rezultatul libertăţii şi autonomiei de voinţă a părţilor, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 1270 şi art. 1170 din C. civ., o altă interpretare ar conduce la încălcarea dispoziţiilor legale privind executarea cu bună credinţă a contractului şi a forţei obligatorii a acestuia, precum şi la modificarea Convenţiei, ceea ce nu poate fi permis.

Intimata-pârâtă este un profesionist, o instituţie bancară specializată, a avut reprezentarea efectelor clauzei şi a consecinţelor nerespectării acesteia (implicit a contravalorii daunelor) de la semnarea Convenţiei nr. 177/2012, cu actele adiţionale ulterioare, astfel că aceasta este ţinută să o execute întocmai .

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. Apărarea intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând anularea acestuia. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Sub un prim aspect, intimata a arătat că instanţa de apel nu a încălcat dreptul reclamantului FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN la un proces echitabil. Contrar afirmaţiilor generale ale recurentului, hotărârea din apel este motivată, instanţa arătând în concret care sunt motivele pentru care a dispus respingerea apelului.

Intimata consideră că instanţa de apel a realizat o interpretare corectă a dispoziţiilor contractuale şi legale. Astfel, a susţinut faptul că art. 12.3. alin. (3) din Convenţie nu poate conduce la o dublă dezdăunare.

Relativ la incidenţa automată a clauzei în discuţie (cu efectul naşterii dreptului de creanţă al recurentului) odată ce s-a anulat executarea silită, intimata a arătat că aceasta nu poate fi primită. A menţionat că anularea executării silite a avut un petit de repunere a părţilor în situaţia anterioară (manifestare expresă de voinţă a recurentului), astfel că suma ce ar fi putut fi recuperată prin recurgerea la art. 12.3. alin. (3) (s.n. valoarea totală a sumelor poprite) se regăsea deja în patrimoniul F.N.G.C.I.M.M. la data formulării acţiunii. Or, una dintre condiţiile acţiunii în răspundere contractuală este probarea existenţei prejudiciului la momentul formulării acţiunii, anume că acesta nu a fost recuperat ori stins.

Susţinerile Fondului privind naşterea automată a dreptului de despăgubire fac abstracţie de cerinţele clauzei, cu precădere cea a existenţei unui refuz justificat, adică a absenţei a însuşi dreptului de a încasa garanţia. Refuzul de plată al garanţiei comunicat de F.N.G.C.I.M.M. nu poate fi un element de referinţă, pentru a aprecia "caracterul nejustificat" al executării prin poprire. Actele emise de Fond sunt acte unilaterale ale părţii, iar atât timp cât nu sunt trecute prin filtrul unei instanţe de judecată, nu au relevanţă în prezenta cauză.

Deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2019 nu atestă nici natura nejustificată a popririi şi nici nu afirmă inexistenţa dreptului pârâtei de a solicita garanţia, ci doar nelegalitatea executării prin poprire. Mai mult, dosarul nr. x/2019 a avut ca obiect contestaţie la executare, iar nu o acţiune de fond, astfel că acest cadru procesual nici nu permitea să se tranşeze existenţa sau inexistenţa dreptului de a solicita garanţia.

Instanţa a făcut o interpretare corectă a art. 12.3. alin. (3) din Convenţie în raport de art. 1538 şi art. 1539 din C. civ. (2009). În baza acestor dispoziţii, părţile pot stabili clauze penale pentru neexecutarea obligaţiilor sau pentru executarea lor cu întârziere.

Nu poate fi reţinut argumentul invocat de către F.N.G.C.I.M.M. privind imposibilitatea executării în natură a obligaţiei de a nu face. În opinia intimatei, executarea în natură a unei obligaţii de a nu face echivalează cu restituirea a ceea ce s-a executat cu încălcarea acesteia. Or, în speţă, intimata-pârâtă a restituit, la data de 9 decembrie 2020, suma de 504.538,09 RON (suma poprită), precum şi suma de 81.293 RON, reprezentând dobânda legală, calculată de la 8 mai 2019 şi până la 9 decembrie 2020.

Interpretarea instanţei de apel nu lipseşte clauza de la art. 12.3. alin. (3) de efecte. Prin aplicarea regulilor principiilor de interpretare clauza nu putea primi interpretarea propusă de F.N.G.C.I.M.M.

Prin clauza în discuţie părţile au pus la dispoziţia Fondului un drept de a recupera prejudiciul ocazionat de executarea silită prin poprire. Acesta se adaugă posibilităţii de recuperare a prejudiciului potrivit regulilor din materia întoarcerii executării silite, fără însă a dubla prejudiciul care rămâne, în esenţă, unul singur echivalent cu suma reţinută nelegal prin poprire.

Recurentul încearcă să acrediteze ideea că prima recuperare a sumei poprite este efectul întoarcerii executării silite, însă sub aspectul probării unui prejudiciu care să nu fi fost deja reparat, distincţia este irelevantă.

Din moment ce recurentul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. admite că întoarcerea executării vizează restituirea sumelor de bani poprite, iar în acelaşi timp penalitatea prevăzută de art. 12.3. alin. (3) constă în valoarea totală a sumelor poprite, este mai presus de orice dubiu că indiferent dacă s-ar reţine sau nu că prin întoarcerea executării se execută în natură obligaţia de a nu face încălcată (argumentaţie justă şi pe deplin motivată). Aşadar, intimata apreciază că este vorba de două modalităţi de a recupera, în esenţă, acelaşi prejudiciu, exercitarea uneia urmată de recuperare, făcând imposibilă o nouă reparaţie, întrucât aceasta ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.

Pe de altă parte, redactarea clauzei de la art. 12.3. alin. (3) sancţionează neexecutarea unei obligaţii cu specific execuţional civil şi anume de a nu popri nejustificat conturile F.N.G.C.I.M.M. Or, în acest caz, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, obligaţia de a nu face se execută într-un singur mod şi anume prin restituirea sumelor poprite în mod nejustificat.

Intimata a menţionat că la niciun moment în acest dosar recurentul nu a fost apt să de a dovedi un alt prejudiciu în afara sumelor poprite şi a dobânzii legale. În etapa recursului, F.N.G.C.I.M.M. nici măcar nu afirmă şi, cu atât mai puţin, dovedeşte un prejudiciu, în afara lipsei de folosinţă a sumelor poprite, acoperit deja prin întoarcerea executării silite.

Referitor la dispoziţiile art. 1268 alin. (3) din C. civ. şi art. 1350 din acelaşi cod, a susţinut faptul că acestea nu au fost încălcate. Prejudiciul a fost stins prin restituirea sumelor poprite împreună cu dobânda legală.

Art. 1268 alin. (3) din C. civ. nu putea fi încălcat de instanţă, întrucât prevederea contractuală de la art. 12.3. alin. (3) este aptă să producă efecte şi să stea la baza atragerii răspunderii contractuale, în măsura în care F.N.G.C.I.M.M. mai putea opune un prejudiciu încă nestins/nerecuperat la data introducerii acţiunii.

Prevederile art. 1350 din C. civ. nu pot fi încălcate, întrucât argumentaţia recurentului tinde la obligarea pârâtei dincolo de întinderea prejudiciului pe care l-au convenit părţile.

Recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor formulate în cuprinsul întâmpinării, acestea fiind nefondate.

La termenul de dezbateri, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, pentru argumentele prezentate în cuprinsul practicalei hotărârii.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 7 august 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 noiembrie 2023, cu citarea părţilor.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reţine că, deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant consideră că hotărârea atacată se impune a fi casată, întrucât nu respectă în integralitate limitele învestirii şi nici dispoziţiile art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Această critică se încadrează, în realitate, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul şi limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilităţii, fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Obiectul acţiunii reprezintă pretenţia dedusă judecăţii, fiind configurată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 504.538,09 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenţiei – cadru plafon de garantare nr. 177/01.04.2012.

Art. 237 alin. (1) din C. proc. civ., prevede că "în etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul".

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal, "în vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanţa: 3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul;"

Contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel nu a încălcat principiul disponibilităţii, analiza acesteia limitându-se la ceea ce au solicitat părţile.

Susţinerile recurentului-reclamant ce vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, însă acesta se dovedeşte a fi nefondat.

Instanţa de apel a răspuns, printr-un considerent specific, fiecăreia dintre criticile formulate prin cererea de apel, astfel că, raportat la stadiul procesual în care a fost pronunţată, decizia recurată răspunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Faţă de conţinutul art. 12.3. alin. (3) din Convenţia cadru-plafon de garantare nr. 177/2012, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că această prevedere contractuală are caracterul unei clauze penale, în sensul art. 1538 alin. (1) din C. civ., aceasta fiind instituită pentru evaluarea anticipată a prejudiciului în cazul neexecutării de către intimată a obligaţiei de a nu efectua o executare silită prin poprire nejustificată, astfel cum a susţinut şi apelantul prin calea de atac exercitată . Mai mult, instanţa de apel a constatat că natura de clauză penală a art. 12.3. alin. (3) din contractul încheiat între părţi nici nu a fost negată prin sentinţa civilă atacată. Însă, existenţa clauzei penale în contractul încheiat între părţi nu este de natură a conduce la admiterea cererii de chemare în judecată în condiţiile în care apelantul a obţinut deja executarea în natură a obligaţiei de a nu face (de a nu efectua o executare silită prin poprire nejustificată), de vreme ce măsura popririi a fost anulată cu ocazia soluţionării contestaţiei la executare, fiind dispusă întoarcerea executării silite şi restituite sumele, aspect necontestat de către apelant, cum în mod corect a reţinut prima instanţă. În formularea acestei concluzii, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere dispoziţiile art. 1538 alin. (2) şi art. 1539 din C. civ.. În acord cu apărările intimatei, faţă de prevederile legale anterior evocate, instanţa de prim control judiciar a constatat că apelantul nu poate obţine atât executarea în natură a obligaţiei, cât şi penalităţile instituite prin clauza penală. Nu a fost primită susţinerea apelantului în sensul că întoarcerea executării silite nu reprezintă o executare în natură a obligaţiei de a nu face încălcată de intimată, ci restabilirea situaţiei anterioare unei executări silite efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale, conform dispoziţiilor art. 723 din C. proc. civ.

Raţionamentul poate fi greşit, dar acest aspect nu poate fi subscris noţiunii de nemotivare sau motivare insuficientă, prin opunerea de către parte a propriului silogism logico-juridic celui prezentat de către instanţă.

Nici criticile privind încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prin pretinsa preluare de către instanţa de apel, în mod necritic, a punctului de vedere al primei instanţe şi prin neexaminarea efectivă a apărărilor sale, nu pot fi primite.

În art. 6 al Convenţiei Europene sunt sintetizate unele din principiile fundamentale ale activităţii judiciare, cum sunt independenţa şi imparţialitatea justiţiei, publicitatea dezbaterilor şi dreptul la apărare sau cerinţa soluţionării litigiilor "într-un termen rezonabil". Din susţinerile formulate de recurent nu rezultă în ce mod i-a fost îngrădit accesul liber şi efectiv la un tribunal imparţial sau modalitatea de afectare a dreptului de a beneficia de o apărare efectivă.

Aşadar criticile legate de modul în care instanţa de apel a ales să îşi fundamenteze soluţia nu pot fi subsumate încălcării dreptului la un proces echitabil. Totodată, aşa cum s-a reţinut în precedentele considerente, apărările formulate în apel de către Fond au fost în mod efectiv analizate.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ce priveşte încălcarea normelor de drept material privind interpretarea convenţiilor.

Clauza a cărei interpretare s-a impus este cea stipulată în art. 12.3. alin. (3) din Convenţia nr. 177/2012, potrivit căreia, în cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Aşa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, atunci când o clauză contractuală face obiectul unei dispute litigioase organul de jurisdicţie trebuie să facă aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor statornicite de legiuitor. În primul rând, era incidentă regula de interpretare principală, cea vizând voinţa concordantă a părţilor (metoda subiectivă sau interpretativă). De altfel, interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conţinutului contractului, permiţând o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a convenţiei.

Aşadar, interpretarea contractului după voinţa reală sau internă a părţilor trebuia realizată de instanţa de prim control judiciar prin raportare la elementele menţionate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1266 C. civ. - scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părţi şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât şi externi convenţiei.

În ce priveşte scopul clauzei inserate în art. 12.3. alin. (3), interpretul acesteia nu putea ignora că este vorba de o clauză penală, în sensul art. 1538 din C. civ., respectiv o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării unei obligaţii asumate de debitor. Clauza penală are atât o natură reparatorie, întrucât reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei, a daunelor-interese datorate de debitor, menită să acopere paguba suferită de creditor, cât şi o natură sancţionatorie (sancţiunea "privată" anterior convenită de părţi, pentru neexecutarea obligaţiei asumate contractual).

Scopul clauzei penale trebuia, de asemenea, pus în legătură directă cu contextul practicii judiciare naţionale în materia executărilor silite pornite de Bancă împotriva Fondului. Este de necontestat că la nivelul instanţelor naţionale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare. Acest aspect rezultă cu prisosinţă din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în dosarul nr. x/2019. Deşi recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins, ca inadmisibil, motivul de respingere nu a constat în inexistenţa practicii judiciare neunitare, ci în faptul că titularul sesizării nu a identificat corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudenţă neunitară, anume art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

Însă, contrar susţinerii intimatei, demararea executării silite, în situaţia în care Fondul refuză plata garanţiei, nu reprezintă unica soluţie viabilă pentru bănci de a beneficia de forţa coercitivă a statului în scopul soluţionării diferendului.

Cu alte cuvinte, demararea executării silite nu este unica manifestare a accesului liber la justiţie, reglementat şi garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Dimpotrivă, în cazul în care Fondul refuză plata garanţiei, acest refuz poate fi contestat în justiţie, pe calea unei acţiuni de drept comun în pretenţii.

Fără a încerca să antamăm soluţionarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la caracterul de titlu executoriu a contractului de garanţie personală încheiat de părţi, întrucât, în prezenta cauză, există autoritate de lucru judecat în sensul inexistenţei caracterului de titlul executoriu, se cuvine subliniat că, printr-o practică judiciară constantă şi consolidată a instanţelor judecătoreşti situate la nivel superior în ierarhia sistemului judiciar, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceste acţiuni în plata garanţiei promovate de Bănci în contradictoriu cu Fondul, sunt soluţionate pe fond. Altfel spus, la nivelul instanţei supreme există o jurisprudenţă consolidată în sensul lipsei caracterului de titlu executoriu, din moment ce astfel de acţiuni sunt soluţionate fără a fi pusă în discuţie o eventuală lipsă de interes.

În consecinţă, interpretarea propusă de recurentă a clauzei în discuţie nu conduce la situaţia în care soluţionarea unui diferend între părţi este lăsată la libera apreciere a uneia dintre acestea, iar decizia luată de Fond, de neplată a garanţiei comunicată Finanţatorului, indiferent dacă este justă sau nu, să rămână definitivă şi irevocabilă pentru Bancă. Dimpotrivă, clauza a fost inserată în contract pentru ca Banca să nu îşi exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, pe fondul unei jurisprudenţe neunitare existente doar la nivelul instanţelor inferioare, aşa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond.

Aşadar, prin clauza contractuală a cărei interpretare o realizăm, intimata-pârâtă şi-a asumat o obligaţie de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat Băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenţie, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părţile recunoscând practic, prin acordul lor de voinţă, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligaţii asumate de Bancă, constând în blocarea activităţii unei societăţi financiare nebancare.

Prin sentinţa civilă nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatorul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu intimata A. S.A.; s-a dispus anularea încheierii de încuviinţare a executării silite din 9 aprilie 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2019 şi a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 289/2019 al B.; s-a admis cererea de întoarcere a executării silite şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea către contestatoare a sumei de 504.538,09 RON, executată silit şi obligarea intimatei la plata dobânzii legale penalizatoare, aferentă acestui debit, calculată de la data de 8 mai 2019 şi până la restituirea efectivă a debitului.

Prin decizia civilă nr. 4187 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca neîntemeiate, apelul principal declarat de apelanta-intimată A. S.A. şi apelul incident declarat de apelanta-contestatoare FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, împotriva sentinţei civile nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti – secţia a II-a civilă.

Instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti – secţia a II-a civilă, în sensul reglementat de art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.. Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Atâta timp cât în cadrul contestaţiei la executare s-a statuat că pârâta din prezenta cauză nu era îndreptăţită să solicite instituirea popririi în temeiul unor înscrisuri care nu constituie titluri executorii, înseamnă că s-a tranşat în mod definitiv chestiunea litigioasă a caracterului nejustificat al popririi. Pe calea contestaţiei la executare instanţa nu putea verifica motive de fapt şi de drept privitoare la fondul dreptului, în sensul art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme creanţa nu era constatată printr-un titlu executoriu.

Revenind la încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de drept material relative la interpretarea convenţiilor, se cuvine a arăta că aceasta a analizat conţinutul alin. (3) din art. 12.3. prin luarea sa din contextul întregului articol, ceea ce contravine normei privind interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, instituită de art. 1267 din C. civ.. Astfel, prin alin. (1) şi (2) ale acestui articol, se instituie obligaţia ca orice neînţelegeri dintre părţi, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluţionate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere şi, în situaţia în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus spre judecată instanţelor judecătoreşti competente sau să fie soluţionat prin mediere.

Doar în acest context poate fi stabilit înţelesul alin. (3), care instituie o sancţiune pentru Bancă, în situaţia în care aceasta procedează la demararea executării silite prin poprire, fără a urma, în prealabil, etapele de soluţionare a diferendului stabilite gradual de către clauza contractuală în ansamblul său (soluţionare amiabilă sau deducerea litigiului spre rezolvare fie instanţelor judecătoreşti, fie medierii, dacă există un acord în acest sens).

Practic, instanţele de fond, ignorând scopul inserării clauzei penale în contractul părţilor, înţelesul ce rezultă din ansamblul articolului destinat să reglementeze modul de soluţionare a neînţelegerilor intervenite între părţi, nu fac altceva decât să adauge la condiţia statuată explicit de text. Astfel, sensul literal al termenilor utilizaţi este acela că se sancţionează iniţierea de către Finanţator a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute la Capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat băncii decizia sa. La sensul literal al termenilor utilizaţi de părţi, care se presupune că exprimă voinţa reală a acestora, instanţele anterioare adaugă o condiţie suplimentară, anume ca decizia Fondului, de a nu plăti garanţia, să fie justificată. Or, temeinicia refuzului reclamantului nu putea fi contestat, în instanţă, decât de către persoana al cărei drept subiectiv a fost încălcat, anume de către Bancă. Inacţiunea debitorului obligaţiei de a nu înfiinţa popriri nejustificate nu poate fi calificată, ca atare, de către interpretul clauzei penale, ca o cauză de impunitate.

În consecinţă, în mod just a arătat recurentul că instanţa de apel a interpretat clauza contractuală disputată nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ.

În sfârşit, Înalta Curte constată întemeiată şi critica potrivit căreia, prin întoarcerea executării silite, urmare anulării formelor de executare, nu se recuperează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei asumate.

Ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convenţional şi anticipat de părţi, ce fac obiectul prezentei cauze.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, va admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere dezlegările problemelor de drept din prezenta decizie şi cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată în faza procesuală a recursului, în raport de soluţia pe care o va pronunţa şi de partea care va câştiga procesul, în sensul art. 453 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 1936 A din 20 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2023.