Bank loan interest renegotiation dispute: Recipient’s appeal dismissed, bank’s appeal allowed with partial annulment and remand of third claim

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat, prin raportare la decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, în care a avut calitatea de reclamant:

- să se constate că, prin nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă şi aducerea la îndeplinire a obligaţiei de modificare a clauzei declarate nulă pe baza unei negocieri între părţi, finalizată fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractelor de credit nr. x/14.09.2007 şi nr. x/18.12.2007, cuantumul dobânzii este de 1,5% pe an, după primul an, respectiv 2,5% pe an pe întreaga perioadă de creditare;

- să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia Înaltei Curţi, sume care au devenit certe şi lichide, reprezentând clauza privind dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit;

- să fie obligată pârâta la încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit abuziv în data de 2 august 2016 şi, în urma încetării, la emiterea noului grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,5% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/14.09.2007;

- să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu data de 2 august 2016, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv şi cuantumul dobânzii de 1,5% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/14.09.2007, respectiv cuantumul dobânzii de 2,5% pe an, pe întreaga perioadă de creditare, în cazul contractului de credit nr. x/18.12.2007 rambursat integral în data de 15.12.2017;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de dobândă, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu data de 2 august 2016 şi cuantumul dobânzii de 1,5% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/14.09.2007, respectiv, cuantumul dobânzii de 2,5% pe an, pe întreaga perioadă de creditare, în cazul contractului de credit nr. x/18.12.2007 rambursat integral în data de 15.12.2017; cu titlu de comision de administrare, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de comision de urmărire riscuri, în cazul contractului de credit nr. x/18.12.2007;

- să fie obligată pârâta la actualizarea cu rata inflaţiei, de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de dobândă, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu data de 2 august 2016 şi cuantumul dobânzii de 1,5% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/14.09.2007, respectiv, cuantumul dobânzii de 2,5% pe an pentru întreaga perioadă de creditare, în cazul contratului de credit nr. x/18.12.2007 rambursat integral în data de 15.12.2017; cu titlu de comision de administrare, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de comision de urmărire riscuri, în cazul contractului de credit nr. x/18.12.2007;

- să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri în valoare de 220.000 RON pentru prejudiciile morale cauzate reclamantului de faptele ilicite;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, art. 969, 970, 992, 993, 994, 998, 999, 1084 şi 1092 din C. civ. de la 1864, art. 194, 451 şi 453 din C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, Directiva 93/13/CEE, hotărârile CJUE în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 şi C-308/15, C-453/10 şi C-397/11.

Prin întâmpinare, pârâta B. a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat şi a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 23 mai 2019, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 1877/2019 din 20 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea privind pe reclamantul A. şi pe pârâta B.

A obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri în temeiul clauzelor 9 lit. c) şi 9 lit. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/18.12.2007, precum şi dobândă legală aferentă sumelor încasate cu titlu de comision de administrare în temeiul clauzei 8.1 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/14.09.2007 de la data încasării fiecărei sume achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri şi până la data de 06.11.2015.

A respins ca nefondate celelalte capete de cerere.

A admis în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

A obligat pe reclamant să plătească pârâtei suma de 5000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel principal reclamantul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat apel incident pârâta B., solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantului la plata integrală a cheltuielilor de judecată în fond.

Prin decizia civilă nr. 1923/2020 din 21 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 1877/20.06.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A obligat pârâta B. să înceteze perceperea dobânzii în cuantum de 3,5% pe an.

A obligat pârâta B. să plătească reclamantului A. şi:

- rata inflaţiei aferentă monedei Euro pentru sumele încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri în baza contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/18.12.2007, calculată de la data încasării fiecărei sume achitată de reclamant cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri şi până la data de 06.11.2015;

- rata inflaţiei aferentă monedei Euro pentru sumele încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare în baza contractului de credit nr. x/14.09.2007, calculată de la data încasării fiecărei sume achitată de reclamant cu titlu de comision de administrare şi până la data de 06.11.2015.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte B. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi a luat act că apelantul-reclamant A. şi-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, ambele părţi au declarat recurs.

1.1. Prin recursul formulat, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în privinţa capetelor de cerere nr. x, 2, 3, 4, 5.1, 5.2, 6.1, 6.2, 7 cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere faptul că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

I. Cu referire la capătul de cerere nr. x, recurenta a arătat, sub un prim aspect, faptul că părţile au finalizat negocierea în data de 9 iunie 2016.

În continuare, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul afirmă că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prin aceea că, deşi a fost învestită să constate finalizarea negocierii între părţi, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.

Totodată, recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, omiţând să pună în discuţie contradictorie stabilirea momentului la care părţile au finalizat negocierea.

În acest sens, arată că, potrivit obligaţiei cuprinse în titlul executoriu (decizia civilă nr. 2123/20.10.2015), negocierea între părţi se consideră finalizată în momentul în care recurentul-reclamant comunică intimatei-pârâte acceptul sau refuzul ofertei finale de dobândă fixă, făcută în data de 23 februarie 2016.

În altă ordine de idei, recurentul susţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul arată că, deşi a fost administrată proba constând în refuzul recurentului-reclamant faţă de oferta finală de dobândă fixă, comunicat intimatei-pârâte în 2016, instanţa de apel nu a analizat această probă, hotărârea rămânând nemotivată sub aspectul momentului la care părţile au finalizat negocierea.

În acest sens, afirmă că, la fila x ultimul paragraf de jos din decizia civilă nr. 4945/12.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestaţie la executarea silită colectivă, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit că obligaţia ce-i incumba intimatei-pârâte, ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4 din titlul executoriu al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015 devine exigibilă, doar la îndeplinirea primei obligaţii, de renegociere între părţi a modului de determinare a dobânzii.

Prin urmare, în opinia recurentului, data de 13 martie 2016 este importantă în economia dosarului, întrucât, în prezenta cauză, instanţa de judecată a fost învestită prin capătul de cerere nr. x să analizeze cum a adus intimata-pârâtă la îndeplinire obligaţia ce-i incumbă ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4. Totodată, arată că, prin constatarea de către instanţă a finalizării negocierii între părţi fără consens, se naşte dreptul material la restituirea clauzei declarate nulă privind dobânda de referinţă variabilă, cererea de chemare în judecată nemaiputând fi respinsă ca formulată prematur.

Tot cu referire la capătul de cerere nr. x, recurentul mai aduce în atenţie şi motivele în temeiul cărora a refuzat la 9 iunie 2016 modificarea clauzei. În accepţiunea recurentului, aceasta rezidă în culpa exclusivă a intimatei-pârâte în negociere, care nu a respectat cadrul legal trasat de Înalta Curte.

În continuare, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prin aceea că a omis să pună în discuţie contradictorie ce înseamnă, în opinia părţilor, "mod de determinare a dobânzii", care au fost ofertele şi concesiile făcute, dacă recurentul-reclamant a avut posibilitatea să negocieze real şi efectiv modificarea clauzei, dacă au mai avut loc întâlniri separate ulterioare negocierii din data de 23 februarie 2016 şi dacă da, la ce rezultate s-a ajuns. De asemenea, mai susţine că instanţa a omis să pună în discuţie care au fost motivele în temeiul cărora recurentul-reclamant a refuzat oferta finală de dobândă fixă, pentru a analiza comportamentul neonest al intimatei-pârâte şi a stabili culpa sa în negociere, în condiţiile în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

Recurentul susţine incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt sau cel puţin aceasta nu reiese din cuprinsul considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei şi nu a studiat piesele esenţiale ale dosarului, probatoriul administrat în cauză, reluate amplu în cererea de apel, omiţând, practic, să răspundă argumentelor pertinente ale recurentului-reclamant, susceptibile să influenţeze soluţia litigiului.

Detaliind, recurentul susţine că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt sau cel puţin aceasta nu reiese din cuprinsul considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei şi nu a studiat piesele esenţiale ale dosarului, probatoriul administrat în cauză, reluate amplu în cererea de apel, omiţând, practic, să răspundă argumentelor pertinente ale recurentului-reclamant, susceptibile să influenţeze soluţia litigiului.

În altă ordine de idei, arată că, prin cererea reconvenţională respinsă ca neîntemeiată în dosarul nr. x/2010, intimata-pârâtă a solicitat înlocuirea clauzei privind dobânda variabilă cu o nouă formulă de calcul în funcţie de EURIBOR. Aşadar, arată că propuneri în cadrul negocierilor precum (EURIBOR + Procentele Fixe Iniţiale) sau (EURIBOR + Alte Procente Fixe) erau perfect posibile.

În continuare, recurentul prezintă modul în care părţile au înţeles să pună în aplicare decizia Înaltei Curţi referitoare la modificarea clauzei declarată nulă pe baza unei negocieri reale şi efective, pentru a menţine caracterul variabil al clauzei privind dobânda, astfel cum au cerut în dosarul nr. x/2010.

Faţă de cele prezentate, recurentul susţine că, în baza rolului activ în aflarea adevărului, instanţa de apel trebuia să îşi pună întrebarea firească dacă oferta finală a intimatei-pârâte din data de 23 februarie 2016 reprezintă un mod de determinare a dobânzii sau nu.

Totodată, solicită instanţei să constate că, prin propunerea făcută intimatei-pârâte, a rămas consecvent cererii din dosarul nr. x/2010, care a făcut obiectul petitului nr. 3.1 respins, în baza căreia Înalta Curte a dispus în sarcina intimatei-pârâte obligaţia de negociere reală şi efectivă a clauzei privind dobânda, a respectat înţelegerea iniţială de la momentul încheierii contractelor, ca dobânda contractuală să fie variabilă după primul an, respectiv din prima lună, că nu a încălcat dreptul recunoscut intimatei-pârâte de a percepe o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă.

Faţă de cele mai sus arătate, susţine că instanţa de apel nu a analizat şi motivat dacă recurentul-reclamant a avut posibilitatea reală de a discuta modificarea clauzei, de a o negocia efectiv şi de a o accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes, dacă ofertele finale ale intimatei-pârâte de dobândă fixă pot fi considerate un "mod de determinare a dobânzii", respectiv, dacă acestea cuprind şi o componentă variabilă.

Totodată, mai arată că instanţa de apel nu a fost interesată să analizeze de ce recurentul-reclamant a refuzat oferta finală de dobândă fixă, care ar fi pus capăt prezentului litigiu, constatând astfel concesiile economice excesiv de mari, inacceptabile, ce i-au fost cerute şi comportamentul neonest al intimatei-pârâte, care a impus un act adiţional preformulat şi a solicitat nelegal sume de bani sub pretextul scăderii soldului creditului.

În continuare, recurentul prezintă, sub formă de tabel, concesiile făcute de părţi în situaţia în care ar fi acceptat oferta finală de dobândă fixă a intimatei-pârâte.

Comparând cele două coloane din tabelul anterior, recurentul susţine că, în baza rolului său activ în aflarea adevărului, instanţa de apel ar fi trebuit să se întrebe care au fost concesiile reale şi efective făcute de intimata-pârâtă.

Recurentul consideră că prima concesie este favorabilă intimatei-pârâte şi reprezintă înlocuirea clauzei privind dobânda variabilă, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, cu o nouă clauză privind dobânda fixă, în fapt o majorare de peste două ori a marjei de profit iniţiale stabilită în contracte pentru o perioadă de 10 ani, respectiv 25 de ani.

Cu referire la cea de a doua concesie, recurentul afirmă că aceasta nu reprezintă o concesie propriu-zisă, întrucât, prin restituirea imediată a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, intimata-pârâtă evită pierderi deloc neglijabile cauzate de un nou proces.

Un alt aspect important, de care recurentul susţine că judecătorii fondului nu au ţinut seamă în prezenta cauză, este acela că, prin propunerile făcute de dobândă fixă, intimata-pârâtă a renunţat de bunăvoie la dreptul recunoscut de recurentul-reclamant acesteia de a percepe o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, stabilirea mecanismului de determinare a dobânzii variabile prin negociere între părţi fiind practic imposibilă.

Mai arată că, deşi, la prima vedere, o dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, ar putea fi considerată acceptabilă, concesiile economice excesiv de mari cerute de intimata-pârâtă, în valoare de 78.395,08 RON, au stat la baza refuzului, şi nu faptul că aceasta nu a respectat obligaţia ce-i incumbă conform titlului executoriu al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, de a negocia real şi efectiv cu recurentul-reclamant o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă.

Totodată, arată că, în situaţia în care ar fi acceptat oferta finală de dobândă fixă, intimata-pârâtă a solicitat, în plus faţă de cele menţionate anterior, aproximativ 20% din sumele restituite cu titlu de dobândă, sub pretextul reducerii soldului creditului, în condiţiile în care nu emitea şi un nou grafic de rambursare care să reeşaloneze soldul din a 12-a lună şi astfel să rezulte diferenţa solicitată. În fapt, arată că graficul de rambursare rămânea în continuare cel emis la data de 2 august 2016, raportat la soldul lunii precedente, această reducere de sold impusă de intimata-pârâtă nereprezentând altceva decât o plată nedatorată făcută cu rea-credinţă.

În cele ce urmează, recurentul susţine că au fost ignorate complet argumente importante, care rezultă şi din probatoriul administrat în cauză, astfel încât, în opinia sa, hotărârea pronunţată are la bază un probatoriu incomplet.

Astfel, arată că, din prima pagină a minutei din 15 februarie 2016 reiese că intimata-pârâtă a negociat în afara cadrului legal trasat de Înalta Curte, iar din apărările sale, reiese că nu a intenţionat niciun moment să negocieze o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă. Mai arată că oferta finală de dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, nu a ţinut cont de valoarea procentelor fixe iniţiale stabile în contracte, cuprinse între 0 şi 4,5 p.p., intimata-pârâtă favorizând în mod evident o parte dintre consumatori. Totodată, afirmă că negocierea s-a desfăşurat în condiţiile în care, ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi, intimata-pârâtă a continuat să perceapă clauza privind dobânda de referinţă variabilă timp de 10 luni, clauză declarată nulă absolut, peste jumătate dintre consumatori fiind nevoiţi să accepte oferta şi să renunţe la drepturi, din cauza ratelor lunare împovărătoare.

Mai arată că, deşi în cadrul întâlnirilor din 15 şi 23 februarie 2016, reprezentanţii intimatei-pârâte au reiterat deschiderea către orice alte propuneri care ar putea veni din partea consumatorilor şi găsirea de soluţii pentru fiecare caz în parte, intimata-pârâtă a respins ulterior negocierea individuală cu recurentul-reclamant timp de aproape 3 ani, până la momentul formulării prezentei acţiuni, motivând că oferta de dobânda fixă făcută în data de 23 februarie 2016 rămâne fermă şi finală.

În final, recurentul conchide în sensul că toate aceste aspecte esenţiale în economia dosarului, neanalizate de judecătorii fondului, au evidenţiat reaua-credinţă şi abuzul de poziţie dominantă al intimatei-pârâtei, care l-a pus pe recurentul-reclamant într-o situaţie de inferioritate.

În altă ordine de idei, susţine că hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive străine de natura cauzei.

Recurentul susţine că instanţa de apel a considerat că intimata-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia cu bună-credinţă, oferta finală de dobândă fixă fiind reală şi rezonabilă, mult inferioară celei din primul an, dar pe care nu a pus-o în discuţia contradictorie a părţilor, pentru a stabili dacă această dobândă fixă reprezintă sau nu un mod de determinare a dobânzii variabile şi nici nu a analizat cuantumul real al ofertei, raportat la valoarea totală a concesiilor economice cerute. În acest sens, arată că o situaţie similară s-a petrecut în dosarul nr. x/2010 când, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a considerat că reclamanţii au negociat clauza privind dobânda, pe motiv că partea procentuală fixă avea un cuantum diferit de la un contract la altul, cuprins între 0 şi 4 p.p.

În continuare, recurentul face trimitere la clauza contractuală de dobândă din contractul de credit nr. x/14.09.2007 şi arată că nivelul cunoscut al dobânzii la data încheierii contractului era de 7,4% pe an fiind acceptat doar pe perioada primului an, nu şi ulterior, când nivelul dobânzii este dat de clauza privind dobânda variabilă, care prin decizia Înaltei Curţi şi ca urmare a finalizării negocierii între părţi fără consens, este formată doar din clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%.

Totodată, arată că evaluarea instanţei de apel relevă fără echivoc o intervenţie nelegală în contract, atât prin faptul că, în opinia instanţei, nu mai există clauza privind dobânda după primul an, ca urmare a finalizării negocierii fără consens, cât şi prin raportarea nivelului acestei clauze la nivelul clauzei privind dobânda din primul an.

În continuare, recurentul arată că, în privinţa celuilalt contract de credit, solicită instanţei să constate că nivelul dobânzii de 10,9% pe an este rezultatul adunării clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, în cuantum de 8,4% la momentul încheierii contractului şi clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 2,5%.

Consideră că, în condiţiile în care prin decizia Înaltei Curţi a fost constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referinţă variabilă şi nulitatea absolută a clauzei, evaluarea instanţei de apel a avut drept temei un nivel al dobânzii obţinut nelegal.

Mai arată că, în faţa instanţei de fond, intimata-pârâtă a afirmat că o nouă clauză privind dobânda fixă în cuantum de 3,5% pe an este mult mai avantajoasă pentru consumator decât dacă s-ar aplica, "cum ar fi firesc", dobânda fixă din primul an în cuantum de 7,4%. Afirmând că în mod evident intimata-pârâtă se află într-o gravă eroare de apreciere, recurentul susţine că dobânda fixă din primul an de contract, în cuantum de 7,4%, reprezintă, fără echivoc, suma dintre indicele EURIBOR 6M la momentul încheierii contractului şi procentele fixe iniţiale (1,50 p.p).

Prin urmare, recurentul consideră că o evaluare obiectivă a cuantumului dobânzii "avantajos pentru consumator" se impunea a fi făcută prin raportare la valoarea indicelui de referinţă al monedei creditului la momentul ofertei finale în 23 februarie 2016. Mai arată că, însumând indicele EURIBOR 6M (0,13%) şi procentul fix (1,50 p.p.), rezultă un nivel al dobânzii de 1,37%. Comparând cele două valori 3,5%, respectiv, 1,37% pe an, recurentul constată că, de fapt, se află în faţa unei oferte de majorare a marjei de profit iniţiale pentru o perioadă de 24 ani, fără alte concesii reale făcute acestuia, dar mascată sub forma unui gest de bunăvoinţă – "dobânda oferită este la jumătatea dobânzii din primul an".

Mai arată că, dacă în cauză s-ar fi dispus efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească cuantumul real al dobânzii fixe propuse de intimata-pârâtă, raportată la concesiile cerute prin actul adiţional preformulat şi prin reducerea de sold, s-ar fi constatat cel mai probabil că acest cuantum ar fi fost de aproximativ 9% pe an.

Mai arată că, în condiţiile în care contractele de credit deduse judecăţii în dosarul nr. x/2010 au fost constatate ca fiind preformulate, intimata-pârâtă refuză să îşi asume consecinţele faptelor sale ilicite şi că a stabilit unilateral cuantumul clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe, în urma analizei bonităţii împrumutaţilor.

În condiţiile în care intimata-pârâtă a fost obligată de Înalta Curte să negocieze real şi efectiv cu recurentul-reclamant o clauză privind dobânda care să cuprindă şi o componentă variabilă, analizarea celor 3 propuneri făcute de dobândă fixă conducea la o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţa de apel. În fapt, consideră că intimata-pârâtă nu a respectat cadrul negocierii stabilit prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015.

Sub un alt aspect, recurentul învederează că, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, contractele de credit nu au rămas fără clauza privind dobânda.

Faţă de aspectul mai sus arătat, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, arată că, deşi obiectul cererii a fost clarificat de recurentul-reclamant în faţa primei instanţe ca fiind o acţiune în constatare, judecătorii fondului au considerat că au fost învestiţi cu o acţiune în constituire de drepturi. Recurentul afirmă că, în mod evident, este o diferenţă majoră între stabilirea unei noi clauze privind dobânda fixă, prin intervenţia judecătorului în contracte şi o acţiune în constatarea nivelului dobânzii rezultat din clauza anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, ulterioară finalizării negocierii între părţi fără consens.

Totodată, contrar aprecierilor instanţei de apel, recurentul susţine că aceasta nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda variabilă, care a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, ci cu o cerere prin care reclamantul urmărea să se constate rămânerea clauzei în forma modificată de prevederile Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010 şi a perioadei în care aceasta opera, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, cerere nesoluţionată definitiv în niciun alt dosar.

Prin urmare, consideră că greşita calificare a cererii de chemare în judecată constituie şi o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

În cele din urmă, reiterează faptul că, în prezenta cauză, instanţa de judecată nu a fost învestită nici să modifice clauza, nici să o interpreteze în sensul ce poate avea un efect, potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ. din 1864, nici să o interpreteze în favoarea celui care se obligă, potrivit dispoziţiilor art. 983 C. civ. din 1864, întrucât, în opinia recurentului, clauza privind dobânda nu este îndoielnică, ci clară şi precisă. Mai arată că aceasta a fost anulată parţial, iar, în interiorul său, continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,50%, respectiv, de 2,5%.

susţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi arată că, atunci când termenii contractului sunt clari şi precişi, susceptibili de un singur înţeles, facultatea de apreciere suverană a instanţelor de fond încetează. Cu alte cuvinte, instanţele nu pot, sub pretextul interpretării, să denatureze înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor clare şi precise.

În concret, recurentul susţine că, în prezenta cauză, judecătorii nu au ţinut seama de aceste reguli şi au respins cererea de constatare a nivelului dobânzii rezultat din clauza anulată parţial în dosarul nr. x/2010, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, pe motiv că Înalta Curte nu a validat nivelul dobânzii contractuale la nivelul clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%, respectiv 2,5%. Arată, însă, că acest aspect nu a fost contestat de recurentul-reclamant.

Recurentul susţine că nivelul rezultat din clauză începând cu data de 20 octombrie 2015, data la care a fost pronunţată decizia civilă nr. 2123 în dosarul nr. x/2010, era unul provizoriu, câtă vreme părţile nu au finalizat negocierea modului de determinare a dobânzii.

În acest sens, arată că instanţa de apel a pierdut din vedere un aspect important al cauzei, şi anume faptul că, prin decizia Înaltei Curţi, s-a dispus o nulitate absolută parţială a clauzei privind dobânda variabilă, contractele de credit fiind salvgardate de la reziliere.

Astfel, recurentul afirmă că, în condiţiile în care Înalta Curte a stabilit cu putere de lucru judecat consecinţele nulităţii, contractele nu au rămas fără clauză, însă, odată constatată finalizarea negocierii între părţi, nivelul rezultat din clauză nu mai poate fi considerat unul provizoriu, devenind aplicabil începând cu al doilea an, în cazul contractului nr. x V/14.09.2007, respectiv din prima lună, în cazul contractului nr. x/18.12.2007, astfel încât, atât părţile contractante, cât şi judecătorii fondului sunt obligaţi să îl respecte. Prin urmare, recurentul apreciază că instanţa de apel era obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

Mai arată că, deşi cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa este întemeiată pe consecinţele nulităţii absolute parţiale a clauzei, stabilite cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2010 şi pe principiul forţei obligatorii a contractului, în mod surprinzător, instanţa de apel le-a ignorat, considerând că nu a fost invocat niciun temei legal pentru aplicarea unui nivel al dobânzii de 1,5% pe an, după primul an, respectiv 2,5% pe an pe întreaga perioadă de creditare.

Aşadar, consideră că instanţa de apel nu a luat în considerare motivele pentru care Înalta Curte a dispus negocierea reală şi efectivă, deturnând scopul acesteia.

Totodată, arată că instanţa de apel nu a motivat cum a ajuns la concluzia că părţile sunt obligate să stabilească prin negociere modul de determinare a dobânzii, iar în lipsa încheierii unui act adiţional, contractele de credit nu mai au clauză privind dobânda. Astfel, recurentul consideră că, prin nemotivarea acestui considerent, nu sunt îndeplinite cerinţele unui proces echitabil.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul arată că, prin trimiterea la negociere, instanţa de apel a considerat că părţile au fost obligate să stabilească modul de determinare a dobânzii.

Recurentul consideră că, prin această apreciere, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, în care Înalta Curte a statuat irevocabil că intimata-pârâtă a fost obligată să negocieze real şi efectiv cu recurentul-reclamant o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă şi să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial, doar în baza acordului acestuia liber exprimat.

Prin urmare, recurentul susţine că părţile nu au fost obligate de Înalta Curte să încheie un act adiţional, câtă vreme recurentul-reclamant este cel care hotărăşte dacă se modifică sau nu clauza, ci să negocieze modul de determinare a dobânzii, propus prin petitul nr. 3.1 respins.

Consideră, aşadar, că instanţa de apel a creat o contradicţie evidentă între considerentele deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, în sensul în care, pe de o parte, a reţinut că Înalta Curte a dat dreptul recurentului-reclamant să refuze motivat modificarea clauzei privind dobânda, însă, pe de altă parte, chiar dacă acesta refuza modificarea, partea era obligată să încheie un act adiţional, în condiţiile stabilite unilateral de intimata-pârâtă.

Într-o astfel de situaţie, care nu rezultă din decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, arată că negocierea între părţi ar fi fost una pur formală, nicidecum una reală şi efectivă.

Recurentul arată că instanţa de apel a dispus nelegal încetarea consecinţelor nulităţii absolute parţiale stabilite de Înalta Curte, astfel clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%, respectiv 2,5% îşi încetează efectele.

Recurentul afirmă că, fără niciun fel de echivoc, considerentele instanţei de apel relevă modificarea contractelor de credit deduse judecăţii în prezenta cauză, din contracte salvgardate prin decizia Înaltei Curţi, având clauză privind dobânda anulată parţial prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, în contracte fără clauză, decizia civilă nr. 2123/20.10.2015 fiind, astfel, golită de conţinut. Pe cale de consecinţă, recurentul afirmă că intimata-pârâtă nu mai poate fi obligată să respecte principiul forţei obligatorii a contractului.

În altă ordine de idei, recurentul subliniază faptul că Înalta Curte i-a dat dreptul să refuze modificarea clauzei declarată nulă, în situaţia în care nu are posibilitatea reală de a discuta modificarea clauzei, de a o negocia efectiv şi de a o accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes. Susţine, aşadar, că Înalta Curte a anticipat un eventual comportament neonest al intimatei-pârâte, astfel încât, i-a acordat dreptul să refuze motivat modificarea clauzei privind dobânda variabilă, anulată parţial, fără sancţiuni. Cu toate acestea, arată că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel i-a încălcat dreptul conferit, obligându-l să accepte oferta finală de dobândă fixă şi toate condiţiile impuse de intimata-pârâtă.

Mai susţine recurentul că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a considerentelor deciziei civile nr. 4945/12.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestaţie la executarea silită. Arată că instanţa de apel a făcut referire la faptul că Tribunalul a "stabilit cu putere de lucru judecat că în contracte nu rămâne cu titlu de dobândă marja fixa (de 1,5%, respectiv 2,5%)".

Recurentul susţine că, pe lângă faptul că instanţa de apel nu a arătat unde s-a stabilit acest considerent în decizia la care a făcut trimitere, din considerentele de la filele x reiese fără echivoc ceea ce a apreciat instanţa de executare, respectiv că, dacă nu s-ar fi dispus în dosarul nr. x/2010 renegocierea între părţi a unei clauze privind dobânda care să cuprindă şi o componentă variabilă, motivele invocate în sprijinul solicitării apelanţilor-creditori, de emitere a graficelor de rambursare la nivelul dobânzii dat de procentele fixe, ar fi fost pertinente.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul susţine că instanţa de apel a respins cererea de constatare a rămânerii clauzei privind dobânda în forma modificată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010 şi a tuturor consecinţelor sale, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, pe motiv că părţile nu au stabilit modul de determinare a dobânzii.

Recurentul consideră că acest considerent încalcă flagrant principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa de apel denaturând, în mod evident, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei privind dobânda, anulată parţial, prin aceea că a intervenit în contracte pentru a le modifica, împotriva voinţei părţilor.

În acest sens, arată că, prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte a anulat parţial clauza privind dobânda variabilă şi a stabilit, drept consecinţă a nulităţii, că, în interiorul clauzei continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%, respectiv 2,5% .

Recurentul afirmă că acest cost, care nu reprezintă altceva decât marja de profit a intimatei-pârâte, a fost agreat de părţi la încheierea contractelor, fiind clar şi inteligibil.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel a intervenit în contracte prin aceea că a dispus încetarea efectelor clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe, recurentul-reclamant fiind, astfel, adus în situaţia de a rezilia contractul de credit nr. x/14.09.2007 aflat în derulare, deşi acesta a fost salvgardat prin decizia Înaltei Curţi.

Recurentul consideră, aşadar, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 970 C. civ. de la 1864. În plus, susţine că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a dispus neexecutarea contractelor de credit cu nivelul dobânzii rezultat din clauza anulată parţial, care este, în fapt, o consecinţă a impactului Legii nr. 193/2000 în contracte.

Totodată, arată că instanţa de apel a considerat că recurentul-reclamant trebuie să stabilească modul de determinare a dobânzii, ignorând complet situaţia de fapt pe care, de altfel, nu a lămurit-o pe deplin, în sensul că intimata-pârată a dovedit că nu este interesată să stabilească o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, iar oferta sa finală de dobândă fixă a fost refuzată de recurentul-reclamant, în baza dreptului ce i-a fost conferit de Înalta Curte.

Mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 948 alin. (2) din C. civ. de la 1864, un act adiţional încheiat este valid doar dacă există consimţământul valabil al părţilor care se obligă.

Totodată, susţine că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel intervine în acordul de voinţă al părţilor, viciază consimţământul recurentului-reclamant şi îl constrânge să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi.

Prin urmare, recurentul apreciază că se află şi în situaţia unei violenţe în sensul dispoziţiilor art. 956 din C. civ. de la 1864, prin care instanţa de apel insuflă teama recurentului-reclamant în sensul că singura modalitate prin care ar putea continua contractul, nefiind obligat să achite imediat soldul creditului, ar fi de a accepta oferta intimatei-pârâte. În această situaţie, recurentul consideră că, prin raportare la dispoziţiile art. 953 C. civ. de la 1864, consimţământul său nu este valid.

II. Cu referire la capetele de cerere nr. x, 5.1 şi 6.1, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurentul arată că, din formularea obiectului capătului de cerere nr. x, reiese fără echivoc că a solicitat restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, creanţă certă şi lichidă.

Cu toate acestea, susţine că, încălcând principiul disponibilităţii, instanţa de apel a considerat că a fost învestită să se pronunţe asupra unei cereri de obligare a intimatei-pârâte la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, determinate ca diferenţă dintre dobânda achitată şi dobânda stabilită prin negociere între părţi.

Recurentul încheie dezvoltarea acestui motiv de casare, arătând că greşita calificare a cererii de chemare în judecată constituie şi o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare indicat, recurentul arată că, prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte a statuat că nu neagă dreptul recurentei-reclamante de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarată nulă, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restitutio in integrum.

De asemenea, recurentul susţine că Înalta Curte a statuat că nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în legătură cu sumele încasate necuvenit să apară la momentul pronunţării deciziei ca prematură, reclamanţii având posibilitatea formulării unei cereri cu acest obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii.

Faţă de cele anterior expuse, recurentul consideră că Înalta Curte a condiţionat efectul restitutoriu de aducerea la îndeplinire a celor două obligaţii ce-i incumbă intimatei-pârâte conform titlului executoriu, constatate prin decizia civilă nr. 757/13.04.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestaţie la titlu.

Totodată, recurentul afirmă că nivelul dobânzii chiar depinde de înţelegerea părţilor. Astfel, în situaţia în care recurentul-reclamant acceptă oferta intimatei-pârâte, nivelul dobânzii este dat de noua clauză privind dobânda fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, iar în situaţia în care nu acceptă oferta, nivelul dobânzii este dat de clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%, după primul an, respectiv 2,5% pe an pe întreaga perioadă de creditare, prin admiterea capătului de cerere nr. x din prezenta cauză.

Cu toate acestea, arată că, încălcând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, instanţa de apel a considerat că restituirea sumelor încasate necuvenit, în baza unei clauze declarată nulă, nu poate fi primită câtă vreme nu există încă un acord al părţilor cu privire la modul de determinare a dobânzii.

Astfel, contrar considerentelor Înaltei Curţi, recurentul afirmă că instanţa de apel neagă dreptul recurentei-reclamante de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarată nulă.

În altă ordine de idei, recurentul susţine că instanţa de apel a ignorat şi situaţia de fapt pe care nu a lămurit-o pe deplin, că modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii a survenit în data de 2 august 2016, în cazul contractului de credit nr. x/14.09.2007 aflat în derulare, când intimata-pârâtă a încetat să mai perceapă clauza privind dobânda de referinţă variabilă.

Mai arată că, în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte nu a analizat starea contractelor, în derulare sau rambursate, astfel încât, în opinia recurentului, instanţa de apel a încălcat din nou efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, stabilind o altă condiţie decât cea impusă de Înalta Curte la fila x paragraf 5, modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii producându-se doar dacă părţile încheie un act adiţional, inclusiv în cazul contractului de credit nr. x/18.12.2007, rambursat anticipat la data de 15 decembrie 2017.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului.

În acest sens, arată că, din motivarea hotărârii, reiese fără echivoc că instanţa de apel nu a avut nicio intenţie să respecte prevederile contractelor de credit, clauza privind dobânda variabilă, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi şi nemodificată prin negociere între părţi, precum şi cele două clauze care o formează.

Mai arată că instanţa de apel a încălcat un alt principiu fundamental al dreptului, restitutio in integrum, reafirmat de Înalta Curte la fila x paragraf 6, precum şi plata nedatorată cu rea-credinţă, consacrată de dispoziţiile art. 992 şi 994 din C. civ. de la 1864.

Afirmă, totodată, că principiile efectelor nulităţii, retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară au intervenit odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 2123/20.10.2015 şi prin urmare, acestea nu încetează datorită finalizării negocierii fără consens.

Consideră că instanţa de apel a stabilit nelegal o excepţie de la aceste principii, arătând că, în opinia instanţei, restituirea sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, clauză declarată nulă absolut, nu poate fi primită câtă vreme nu există un acord al părţilor cu privire la modul de determinare a dobânzii, restrângând, astfel, incidenţa textului legal.

Evocând în continuare dispoziţiile art. 948 alin. (2) din C. civ. de la 1864, recurentul arată că un act adiţional încheiat este valid doar dacă există consimţământul valabil al părţilor care se obligă, or, acest consimţământ nu poate fi realizat.

Aşadar, apreciază că, prin condiţionarea restituirii sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, instanţa de apel îi viciază consimţământul şi îl constrânge, împotriva voinţei sale, să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi.

Prin urmare, consideră că, şi în acest caz, se află în situaţia unei violenţe în sensul dispoziţiilor art. 956 din C. civ. de la 1864, prin care instanţa de apel îi insuflă teama că singura modalitate prin care ar putea recupera sume de bani este de a accepta oferta intimatei-pârâte, astfel încât, prin raportare la dispoziţiile art. 953 din C. civ. (1864), consimţământul său nu este valid.

În încheierea susţinerii acestui motiv de casare, recurentul afirmă că nelegalitatea respingerii capătului de cerere nr. x este cu atât mai evidentă în cazul contractului de credit nr. x/18.12.2007, rambursat anticipat integral la data de 15 decembrie 2017.

Recurentul conchide prin a arăta că, ignorând finalizarea negocierii fără consens a clauzei privind dobânda, nerespectând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, principiile forţei obligatorii a contractului şi retroactivităţii efectelor nulităţii, instanţa de apel nu a dispus restituirea sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, reţinând că "părţile nu au agreat un anumit cuantum al dobânzii, în raport de care să poată fi determinată dobânda excedentară nedatorată".

III. Cu referire la capetele de cerere nr. x, 4, 5.2 şi 6.2, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin aceea că a omis să pună în discuţie contradictorie ce înseamnă, în opinia părţilor, după finalizarea negocierii fără consens, "modificarea contractelor ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda", obligaţie stabilită ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4 şi să solicite intimatei-pârâte administrarea probelor hotărâtoare în dezlegarea pricinii precum notificarea recurentului-reclamant conform legii, cu cel puţin 30 de zile înainte de intrarea în vigoare a modificării costurilor şi actul adiţional încheiat între părţi.

Astfel, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, care îi dă dreptul să dispună de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege.

Arată că obiectul cererii a fost clarificat în faţa instanţei de fond ca fiind în principal o acţiune în constatarea stabilirii unilaterale a nivelului dobânzii în data de 2 august 2016 la o valoare care nu rezultă din contract, fără notificare şi fără încheierea unui act adiţional.

Cu toate acestea, recurentul susţine că judecătorii fondului au considerat că au fost învestiţi cu o acţiune în constituire de drepturi.

Mai mult, afirmă că este o diferenţă majoră între stabilirea unei noi clauze privind dobânda fixă, prin intervenţia judecătorului în contract, ceea ce echivalează cu o acţiune în constituire de drepturi şi o acţiune în constatarea nivelului dobânzii achitat începând cu data de 2 august 2016, care nu rezultă din clauza anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi.

Totodată, recurentul susţine că greşita calificare a cererii de chemare în judecată constituie şi o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Printr-o altă critică, recurentul invocă motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi susţine că judecătorii fondului nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt sau cel puţin aceasta nu reiese din cuprinsul considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei şi nu au studiat probatoriul administrat în cauză şi criticile reluate amplu în cererea de apel, omiţând practic să răspundă argumentelor pertinente ale recurentei-reclamante, susceptibile să influenţeze soluţia litigiului.

În concret, recurentul susţine că judecătorii au omis să analizeze cum a adus la îndeplinire intimata-pârâtă obligaţia ce-i incumba ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4 în dosarul nr. x/2010, neanalizată în dosarul nr. x/2016 având ca obiect contestaţie la executare silită.

De asemenea, susţine că nu s-a arătat de unde rezultă nivelul dobânzii de 3,5% pe an, aplicat soldului creditului începând cu data de 2 august 2016, afirmând că intimata-pârâtă nu are dreptul să perceapă un nivel al dobânzii care nu rezultă din contract.

Mai arată că, încălcând puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, instanţa de apel a stabilit nelegal că intimata-pârâtă nu poate fi obligată să respecte cuantumul dobânzii dat de clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%, atâta timp cât părţile nu au modificat prin negociere clauza privind dobânda.

Prin urmare, susţine că instanţa de apel a stabilit nelegal o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, dând dreptul intimatei-pârâte să continue practicile abuzive, nerespectând clauzele contractului de credit.

În continuare, arată că, analizând capătul de cerere nr. x, instanţa de apel a constatat stabilirea unilaterală de către intimata-pârâtă în data de 2 august 2016 a cuantumului dobânzii la valoarea de 3,5% pe an şi a dispus încetarea practicii abuzive.

Susţine că, în speţă, Contractul de credit, aflat în derulare, dedus judecăţii în prezenta cauză este legal şi intangibil, "revenirea la aceeaşi situaţie juridică" la care face trimitere instanţa de apel, prin încetarea practicii abuzive de către intimata-pârâtă, neînsemnând altceva decât că părţile, dar şi judecătorul, sunt obligaţi să respecte principiul forţei obligatorii a contractului, în fapt clauza privind dobânda rămasă în forma modificată de aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010, nulă absolut parţial.

Astfel, susţine că dobânda aplicabilă în contract este dată de clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%. Prin urmare, susţine că instanţa de apel a stabilit nelegal o excepţie de la efectul restitutoriu, subsecvent constatării unei practici abuzive, întemeiată nu pe decizia Înaltei Curţi, ci pe contractul de credit modificat, legislaţia în domeniul protecţiei consumatorului şi C. civ. din 1864.

Mai arată că, din considerentele instanţei de apel, reiese fără echivoc că şi o cerere de restituire integrală a sumelor încasate necuvenit, prin aplicarea abuzivă a cuantumului dobânzii de 3,5% pe an, nu ar fi fost primită.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că, prin hotărârea dată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul susţine că, prin obligaţia stabilită ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4, Înalta Curte a obligat intimata-pârâtă să modifice contractul de credit ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda şi, în urma acestei modificări, să emită un nou grafic de rambursare.

Afirmând că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a titlului executoriu al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, recurentul susţine că, întrucât părţile au finalizat, fără consens, negocierea clauzei privind dobânda, aceasta rămânând în forma modificată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010, nulă absolut parţial, intimata-pârâtă avea obligaţia să înceteze perceperea clauzei privind dobânda de referinţă variabilă şi să emită, în urma acestei modificări, un nou grafic de rambursare la nivelul dobânzii rezultat din clauză.

Prin urmare, arată că Înalta Curte nu a obligat intimata-pârâtă ca, în urma încetării perceperii clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, să emită graficul de rambursare la un alt nivel care nu rezultă din clauză.

Printr-o altă critică, recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurentul arată că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 93 lit. e) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Astfel, acesta susţine că stabilirea nivelului dobânzii la valoarea de 3,5% pe an reprezintă o majorare a costurilor menţionate în contract, în condiţiile în care clauza privind dobânda a fost anulată parţial, iar în interiorul clauzei continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,5%.

Mai arată că, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu a fost administrate nicio probă din care să rezulte informarea sa privind modificarea costurilor, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 93 lit. i) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În continuare, arată că, prin decizia pronunţată, consumatorul este vătămat grav întrucât instanţa de apel dă dreptul intimatei-pârâte să continue practicile abuzive.

Astfel, odată cu încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit în data de 2 august 2016, aceasta poate stabili discreţionar cuantumul dobânzii la valoarea de 100% pe an, iar, în situaţia unui nou litigiu, nu va putea fi obligată să restituie sumele încasate necuvenit, atâta timp cât părţile nu încheie un act adiţional.

Deşi Înalta Curte a dat dreptul împrumutatului să refuze modificarea clauzei privind dobânda, fără sancţiuni, în situaţia în care nu are posibilitatea reală de a discuta modificarea clauzei, de a o negocia efectiv şi de a o accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes, susţine că instanţa de apel determină consumatorul să accepte oferta fermă şi finală a intimatei-pârâte, împotriva voinţei sale, pentru a pune capăt practicilor abuzive şi a recupera o parte din prejudiciu. Aşadar, consideră că hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive străine de natura cauzei şi încalcă norme de drept material.

IV. Cu referire la capătul de cerere nr. x, recurentul susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prin aceea că a omis să pună în discuţie contradictorie toate faptele ilicite ale intimatei-pârâte, reluate amplu în cererea de apel. Fiind vorba de atingeri aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţă fizică sau psihică, recurentul susţine că instanţa de apel a omis să pună în discuţie vătămările produse de faptele ilicite ale intimatei-pârâte, pentru a stabili obiectiv gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora şi dacă pot fi probate sau nu.

Printr-o altă critică, recurenta invocă motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că judecătorii fondului nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt în privinţa faptelor ilicite ale intimatei-pârâte, invocate în prezenta cauză şi reluate în cererea de apel.

Recurentul arată că o parte dintre faptele ilicite enumerate şi vinovăţia intimatei-pârâte au fost deja dovedite prin depunerea la dosarul cauzei a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, restul faptelor ilicite urmând a fi analizate pe baza susţinerilor recurentului-reclamant, apărărilor intimatei-pârâte şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, recurentul afirmă că, din motivarea hotărârii, reiese că instanţa de apel nu a arătat care sunt faptele ilicite invocate în prezenta cauză şi nici nu le-a analizat pe cele care nu au făcut obiectul dosarului nr. x/2010, lăsându-le, practic, nemotivate.

Recurentul arată că, deşi nu s-au administrat probele enumerate de instanţa de apel, care să dovedească "deteriorarea stării de sănătate, marginalizarea, izolarea socială", instanţa trebuia ca, în baza principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să le pună în discuţia contradictorie şi să deducă prejudiciul moral pornind de la analiza faptelor ilicite.

Printr-un ultim set de critici, recurentul a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs, recurenta a făcut referiri generice la doctrina juridică, la literatura de specialitate şi la practica judiciară atât cea naţională, cât şi cea europeană, la practica C.E.D.O., la art. 11, art. 20 din Constituţia României, la Legea nr. 30 din 18 mai 1994 prin care România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi protocoalele adiţionale la aceasta.

Evocând diverse hotărâri judecătoreşti naţionale, recurentul menţionează că, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, a avut în vedere decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Reglementările Consiliului Europei, practica CEDO. Totodată, arată că, deşi a solicitat acordarea de daune morale în valoare de 220.000 RON, acesta nu constituie un motiv de sancţiune, rămânând la aprecierea judecătorilor fondului eventuala cenzurare a cuantumului acestora.

În privinţa existenţei prejudiciului moral şi a existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurentul arată că instanţa de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, încălcând dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., referitoare la aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului, respectiv dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie, prin care Convenţia şi protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta.

Totodată, făcând trimitere la considerentele instanţei de apel, recurentul afirmă că acestea încalcă practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, în sensul că proba faptei ilicite este suficientă. Aşadar, prejudiciul şi raportul de cauzalitate fiind prezumate, instanţele urmază să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Sub acest aspect, recurentul afirmă că, în prezenta cauză, judecătorii fondului au refuzat să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptelor ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, care durează de mulţi ani şi a împrejurărilor în care au fost săvârşite.

1.2. Împotriva aceleiaşi decizii, a declarat recurs pârâta B., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu consecinţa respingerii ca nefondat a apelului reclamantului şi admiterea apelului pârâtei; cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut că:

I. Instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii – motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 264 alin. (1) şi art. 478 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit principiului disponibilităţii, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite de părţi, iar potrivit rolului activ al judecătorului, acesta are obligaţia să se pronunţe pe ceea ce părţile au solicitat, fără a depăşi limitele învestirii.

În concret, arată că, prin capătul 3 al cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit abuziv în data de 2 august 2016 şi în urma încetării, la emiterea unui nou grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii pe 1,2% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/10.10.2008.

Cu alte cuvine, recurenta-pârâtă a arătat că reclamantul a solicitat să fie obligată să înceteze perceperea dobânzii la nivelul de 3,5% şi să fie înlocuit acest procent cu 1,2%, aceasta fiind pretenţia cu care instanţa a fost învestită.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu depăşirea limitelor cu care fost învestită, întrucât reclamantul nu a invocat motivele reţinute de instanţă, ci motivul reclamantului a fost acela că, în accepţiunea sa, dobânda ar trebui să fie de 1,2%, iar nu de 3,5%.

Mai mult, arată că instanţa nu poate stabili un procent de 1,2%, întrucât s-ar înfrânge autoritatea de lucru judecat. Pe cale de consecinţă, consideră că instanţa trebuia să respingă şi solicitarea accesorie de a se stopa perceperea cuantumului de 3,5%.

Cu toate acestea, se arată că instanţa de apel nu a analizat pretenţia din prisma motivelor invocate de reclamant, sens în care a făcut trimitere la pagina 19, paragrafele 11-13 din decizia recurată.

Aşadar, susţine că instanţa nu a analizat motivul invocat de reclamant, respectiv că dobânda ar trebui să fie de 1,2%, iar nu de 3,5%, ci a analizat un alt motiv, cu depăşirea limitelor învestirii.

În plus, cu privire la acest aspect, recurenta arată că, la data de 25.10.2010, reclamantul, în calitate de împrumutat (titular de credit) a acţionat banca în judecată, solicitând modificarea contractului de credit anterior menţionat, motivat de pretinsul caracter abuziv al clauzelor acestuia, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Afirmă că litigiul a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Bucureşti, dosar soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 2123 din 20.10.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Mai arată că, potrivit celor dispuse de Înalta Curte prin decizia mai sus amintită, în luna februarie 2016, părţile au renegociat dobânda aplicabilă creditului, iar în urma negocierilor, pentru creditul reclamantului, banca a implementat în luna august 2016 dobânda fixă de 3,5 pp pe an pe toată perioada creditării, astfel cum rezultă din graficul de rambursare.

Cu toate acestea, arată că reclamantul a refuzat oferta finală de negociere, solicitând, în continuare, implementarea procentului de dobândă respins irevocabil prin decizia ÎCCJ, dovadă în acest sens fiind ampla corespondenţă purtată de Bancă cu reclamantul pe marginea acestui subiect.

Recurenta susţine că, deşi a eliminat în totalitate componenta variabilă, prin cererea de chemare în judecată, recurentul propune diminuarea dobânzii fixe rămase, de la 3,5% pe an cât s-a negociat colectiv, la 1,2% pe an (marja fixă iniţial prevăzută în contract).

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţiile de negociere a dobânzii din contractele reclamanţilor din dosarul nr. x/2010, iar refuzul nejustificat al reclamantului de a accepta cel mai mic cuantum al dobânzii la creditele ipotecare nu îi poate fi imputat.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că:

II. Instanţa a pronunţat o hotărâre care conţine motive contradictorii motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susţine că, în privinţa apelului propriu, instanţa de apel, deşi a reţinut corect semnificaţia practică a principiului accesorium sequitur principale, a înlăturat aplicarea în cauză a acestui principiu contractual, contrazicând propriul raţionament.

Evocând în acest sens paragrafele 14-15 de la pagina 25 a deciziei atacate, autoarea recursului susţine că, pe de o parte, instanţa reţine că, potrivit principiului mai sus enunţat, dobânda legală se stinge la data plăţii comisioanelor, pentru ca, în fraza imediat următoare, să reţină că dobânda legală nu se stinge la data plăţii comisioanelor, întrucât dobânda legală nu a fost plătită odată cu comisioanele.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta consideră că aceste motive contradictorii au dus la soluţia greşită pe care instanţa de apel a pronunţat-o pe acest capăt de cerere, în opinia recurentei, nefiind de conceput supravieţuirea accesoriului stingerii principalului prin plată.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate sub acest aspect şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului propriu, instanţa de apel urmând a da eficienţă principiului accesorium sequitur principale în privinţa dobânzii legale aferente comisioanelor restituite benevol de Bancă.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, comunicarea raportului, faţă de care niciuna din părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1923/2020 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Acţiunea are ca obiect constatarea nivelului ratei dobânzii începând cu data de 2 august 2016 şi restituirea unor sume considerate ca fiind încasate necuvenit, fiind introdusă în urma derulării unui alt litigiu (soluţionat irevocabil prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2010) prin care Înalta Curte a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă.

Printr-un prim set de critici, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că deşi instanţa a fost învestită să constate finalizarea negocierilor între părţi, această a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul şi limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilităţii, fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Obiectul acţiunii reprezintă pretenţia dedusă judecăţii, fiind configurată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanţele de judecată cu o acţiune care cuprinde mai multe capete de cerere, însă niciunul dintre ele nu are ca obiect în mod exclusiv şi explicit constatarea finalizării negocierilor între părţi.

Reclamantul nu a formulat în faţa primei instanţe o cerere adiţională, în temeiul art. 204 C. proc. civ., prin care să extindă limitele învestirii.

De altfel, privit ca atare, un asemenea petit nici nu era conform dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., întrucât urmărea constatarea unei situaţii de fapt, iar nu a existenţei sau inexistenţei unui drept.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că instanţele de judecată nu au fost învestite cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea finalizării negocierilor între părţi.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant a mai susţinut că a fost încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin aceea că instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor stabilirea momentului la care au fost finalizate negocierile, modul de determinare a dobânzii, ofertele şi concesiile făcute, posibilitatea de negociere reală şi efectivă a procentului de dobândă şi motivele refuzului ofertei finale.

Având în vedere că autorul recursului impută instanţei de apel omisiunea de a pune în discuţia contradictorie a părţilor anumite aspecte procesuale cu caracter esenţial, critica vizează, în realitate, încălcarea principiului contradictorialităţii consacrat de art. 14 C. proc. civ.

Principiul contradictorialităţii a fost definit în doctrină ca fiind posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil şi presupune ca nicio măsură să nu fie ordonată de către instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Înalta Curte reţine că, la termenul din 03.12.2020, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri, s-au prezentat apărătorii ambelor părţi, cărora instanţa le-a încuviinţat proba cu înscrisuri, iar la interpelarea instanţei, au arătat că nu au cereri de formulat. În acest context, instanţa de apel a constatat cauza în stare de judecată şi le-a acordat cuvântul pe cele două apeluri.

Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate invoca omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţia contradictorie a părţilor aspectele învederate de recurent.

Recurentul mai susţine că, deşi a clarificat obiectul cererii în faţa primei instanţe ca fiind o acţiune în constatare, instanţa a apreciat că a fost învestită cu o acţiune în constituire de drepturi care presupunea stabilirea unei noi clauze convenţionale.

Contrar acestei aserţiuni, Înalta Curte reţine că acţiunea nu a fost calificată de instanţele devolutive ca fiind una în constituire de drepturi. Astfel, în considerentele expuse de instanţele devolutive nu există nicio apreciere a acestora din care să poată fi dedusă schimbarea obiectul acţiunii în sensul indicat de autorul recursului. Fiind respectate limitele învestirii, rezultă că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei nr. 2123/20.10.2015 este evidentă din moment ce instanţa supremă i-a recunoscut dreptul de a refuza motivat dobânda propusă de bancă, iar instanţa de apel i-a încălcat acest drept, obligând-o să accepte ofertă finală de dobândă fixă şi toate condiţiile impuse de intimata-pârâtă.

Contrar susţinerilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că, în realitate, instanţa de apel a reţinut că "În condiţiile în care negocierile s-au finalizat fără un consens, stabilirea în mod unilateral de către intimata - pârâtă a unei dobânzi de 3,5% pe an pentru contractul de credit aflat în derulare reprezintă o încălcare a autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 2123/20.10.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă în dosarul nr. x/2010.

Faptul că negocierile au eşuat din culpa apelantului - pârât nu justifică stabilirea unei dobânzi în mod unilateral de către instituţia de credit, intimata - pârâtă având posibilitatea de a recurge la alte mijloace legale/remedii prevăzute de dispoziţiile legale.

În baza deciziei Înaltei Curţi, singurul care poate determina cuantumul dobânzii şi momentul de la care acesta se aplică este acordul de voinţă al părţilor, care, în cauză, nu este întrunit."

Această apreciere a instanţei de apel nu încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei nr. 2123/20.10.2015, prin care s-a statuat că: "revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă atât sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât şi sub aspectul momentului de la care această modificare operează şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de rambursare."

De altfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a stabilit un nivel al dobânzii de 1,5%, ci a subliniat că marja fixă de 1,5 puncte procentuale nu ridică probleme din perspectiva caracterului ei abuziv. Prin îndrumările oferite, părţilor li s-a recomandat renegocierea dobânzii împrumutului pe baza unor criterii predictibile pentru consumatori.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a considerentelor deciziei civile nr. 4945/12.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, prin aceea că instanţa de apel a făcut referire la faptul că Tribunalul a stabilit cu putere de lucru judecat că în contracte nu rămâne cu titlu de dobândă marja fixă (de 1,5%, respectiv 2,5%), fără a indica unde anume există acest considerent în decizia la care a făcut trimitere.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte constată că, în realitate, instanţa de apel a reţinut că "...nici considerentele sentinţei civile nr. 11901/15.09.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi nici cele ale deciziei civile nr. 4945/12.12.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI a Civilă în dosarul nr. x/2016 nu s-a statuat asupra cuantumului dobânzii aplicabile contractului de 3,5% pe an, atât dispozitivul sentinţei, cât şi considerentele acesteia, dar şi ale deciziei indicând că împrumutaţii nu au dreptul să solicite modificarea contractelor de credit în sensul stabilirii dobânzii ca fiind compusă exclusiv din marja fixă stabilită în contract.

Prin urmare, intimata – pârâtă nu se poate prevala de autoritatea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri judecătoreşti pentru a justifica perceperea unei dobânzi în cuantumul de 3,5% pe an în cazul contractului de credit aflat în derulare."

Cu toate acestea, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate celelalte solicitări ale apelantului - reclamant incluse în cel de-al treilea capăt de cerere privind emiterea unui nou grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,5 % pe an după primul an de creditare, arătând că în mod corect prima instanţă a considerat că nu poate constata că nivelul dobânzii este dat de clauza privind partea exprimată în procente fixe din dobândă (1,5 % pe an), care ar produce efecte după finalizarea negocierii fără consens.

Înalta Curte reţine că o atare concluzie reiese din analiza anumitor considerente aflate la pagina 35 din respectiva decizie (4945/12.12.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă). Astfel, potrivit respectivelor considerente, "…tribunalul reţine că nici dispozitivul Deciziei nr. 2123, nici considerentele acesteia nu fac nicio referire la implementarea marjei fixe iniţiale, iar dacă instanţa supremă ar fi dorit să înlocuiască mecanismul dobânzii variabile cu marja fixă iniţială, nu s-ar fi referit în considerente la o negociere prealabilă emiterii unor noi grafice de rambursare. (…) Or, dacă dobânda aplicabilă contractelor de credit ar fi fost marja fixă din contractele iniţiale, diferenţa de restituit ar fi putut fi acordată, neimpunându-se a se prevedea suma exactă de restituit, pentru a face necesară administrarea probei cu expertiza contabilă, …sumele putând fi acordate general, ca diferenţe între sumele plătite de consumatori şi marja fixă iniţială, urmând ca sumele concrete să fie calculate în faza executării silite."

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Printr-un alt set de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorul recursului a susţinut că decizia atacată este nemotivată în privinţa momentului la care părţile au finalizat negocierea, întrucât nu a fost analizată proba ce atestă refuzul său de a accepta oferta finală privind cuantumul dobânzii fixe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că proba constând în refuzul comunicat intimatei-pârâte (în anul 2016) este anterioară deciziei nr. 4945/12.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a statuat cu caracter definitiv că pârâta s-a conformat deciziei nr. 2123/20.10.2015, în sensul transmiterii de invitaţii la negociere şi oferte individuale particularizate către toţi reclamanţii din dosarul nr. x/2010, o mare parte dintre consumatori ajungând la o înţelegere cu banca, ceea ce demonstrează caracterul nejustificat al refuzului de adaptare a contractelor de credit de către reclamant.

În condiţiile în care instanţa de apel a dat eficienţă deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2016 în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, era inutilă examinarea unei probe anterioare pronunţării acestei decizii, care viza tot chestiunea negocierilor purtate de părţi cu privire la dobândă.

De asemenea, amplele referiri în considerentele deciziei recurate cu privire la modul de aplicare a deciziei nr. 2123/20.10.2015 relevă că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că au fost respectate statuările din această din urmă decizie.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurentul-reclamant mai susţine că instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, dar şi dispoziţiile art. 970 C. civ. din 1864, întrucât a dispus încetarea efectelor clauzelor privind dobânda exprimată în procentul fix de 1,50%, respectiv, de 2,50% pe an, deşi aceste clauze nu au fost declarate nule.

Înalta Curte reţine că marja fixă de 1,5 puncte procentuale, respectiv 2,5 puncte procentuală era o componentă a dobânzii percepute de bancă care se adăuga dobânzii de referinţă variabile, fiind diferită de dobânda exprimată în procente fixe aferentă primului an de creditare.

Prin decizia nr. 2123/20.10.2015, instanţa supremă a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi orice altă clauză care permitea pârâtei modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, obligând-o pe pârâtă să modifice contractele încheiate cu reclamanţii şi să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări.

În motivarea acestei decizii s-au reţinut următoarele considerente relevante: "Pe cale de consecinţă, continuă să îşi producă efectele, în cazul contractelor care au o astfel de prevedere, clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, iar în cazul celorlalte contracte părţile urmează a stabili dobânda prin negociere, conform considerentelor ce se vor arăta. (…) În plus, aşa cum reiese din examinarea cererii de chemare în judecată precizată şi din toate actele de procedură, reclamanţii înşişi au recunoscut Băncii dreptul de a percepe după primul an de contract o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, contestând, însă, dreptul acesteia de a determina în mod arbitrar şi netransparent partea de dobândă variabilă; ca atare, nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor".

Astfel, considerentele evocate anterior relevă că soluţia de constatare a nulităţii absolute a părţii din clauză referitoare la dobânda de referinţă variabilă nu are drept consecinţă aplicarea marjei fixe de 1,5 puncte procentuale, respectiv 2,5 puncte procentuale. De altfel, instanţa supremă nu a făcut nicio referire la marja fixă în considerentele care au fundamentat soluţia dată în dosarul nr. x/2010.

În aceste condiţii, susţinerile referitoare la aplicarea marjei fixe de 1,5 puncte procentuale, respectiv 2,5 puncte procentuale nu pot fi primite, faţă de statuările din decizia nr. 2123/20.10.2015 a căror respectare se impune în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Autorul recursului a mai susţinut că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel intervine în acordul de voinţă al părţilor, viciază consimţământul recurentului-reclamant şi îl constrânge, împotriva voinţei sale, să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. din 1864.

Această aserţiune este infirmată atât de considerentele, cât şi de dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel obligând pârâta B. să înceteze perceperea dobânzii în cuantum de 3,5% pe an.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Sub un ultim aspect, recurenta a criticat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind daunele morale, susţinând că au fost demonstrate condiţiile răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ. 1864.

Curtea de apel a procedat la analizarea condiţiilor cerute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi a apreciat în mod corect că existenţa faptelor ilicite săvârşite de pârâtă a fost dovedită prin prezentarea deciziei civile nr. 2123/2015 pronunţată de Înalta Curte prin care s-a stabilit irevocabil că intimata-pârâtă a introdus în contractele încheiate cu apelanta-reclamantă clauze abuzive.

Totodată, a constatat ca fiind îndeplinită şi condiţia existenţei vinovăţiei intimatei-pârâte, Curtea apreciind că intimata-pârâtă trebuia şi putea să prevadă că ar putea fi afectate drepturile apelantului-reclamant prin inserarea unor clauze abuzive în contractele de credit şi prin încălcarea unor dispoziţii legale din materia protecţiei consumatorilor. Însă, toate acestea nu conduc în mod automat la posibilitatea acordării daunelor morale.

Existenţa şi întinderea prejudiciului solicitat în limita sumei de 220.000 RON, care, potrivit afirmaţiilor recurentului-reclamant, a constat în consecinţele negative în plan psihic, asupra vieţii personale şi profesionale, a fost apreciată de instanţa de apel ca nefiind demonstrată de către reclamant, nefiind îndeplinită condiţia certitudinii acestuia.

Prin urmare, în mod singular, conduita pârâtei, în sensul inserării unor clauze abuzive în contractele de credit, nu este în măsură să facă dovada existenţei consecinţelor negative asupra vieţii personale şi profesionale a recurentului, în lipsa dovezilor privind existenţa prejudiciului moral real şi efectiv produs şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Această concluzie, dedusă din normele juridice naţionale, privind condiţiile răspunderii civile delictuale, sub aspectul prejudiciului moral, nu a fost infirmată prin jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de recurent.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, referitor la capătul de cerere având ca obiect daunele morale, rezultă care au fost argumentele ce au stat la baza pronunţării soluţiei din dispozitiv şi nu a fost identificată aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidentă cauzei ori să fie eronat aplicate.

2. Examinând în continuare recursul pârâtei formulat împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii atunci când a soluţionat al treilea capăt de cerere.

În ceea ce priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputându-şi depăşi limitele, obligaţia instanţei de a se pronunţa cu privire la ceea ce s-a cerut constituind garanţia aplicării principiului disponibilităţii.

Prin capătul 3 al cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit abuziv în data de 2 august 2016 şi în urma încetării, la emiterea unui nou grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,5% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x din 14 septembrie 2007.

Din dispozitivul deciziei recurate reiese că instanţa de apel a obligat pârâta (B.) să înceteze perceperea dobânzii în cuantum de 3,5 % pe an, fără a admite şi solicitarea reclamantului de a emite un nou grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,5% pe an după primul an, în cazul contractului de credit nr. x din 14 septembrie 2007.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care prevăd că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar instanţa trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Astfel cum a fost formulată pretenţia afirmată la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamantul a urmărit înlocuirea ratei dobânzii percepute de bancă cu o rată diminuată. Ca urmare, cele două componente ale capătului de cerere erau indisolubil legate şi nu puteau fi decât soluţionate în mod unitar.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., referitoare la motivarea contradictorie a deciziei recurate în apelul propriu din perspectiva aplicării principiului accesorium sequitur principale în privinţa dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comisioane, Înalta Curte nu o va putea reţine ca întemeiată pentru argumentele ce succed.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că principiul accesorium sequitur principale presupune faptul că accesoriul, respectiv dobânda legală penalizatoare va urma soarta principalului, respectiv contravaloarea comisioanelor, iar în fraza următoare a menţionat că debitul principal s-a stins prin plată la 06.11.2015, însă acest lucru nu duce şi la stingerea accesoriului (dobânda legală) având în vedere faptul că pârâta (B.) nu a făcut şi plata acestor sume, Înalta Curte observă că, în următoarele două considerente/paragrafe (de la pagina 25 a deciziei recurate), instanţa de apel a explicitat considerentele anterioare, arătând că:

"Aplicarea principiului accesorium sequitur principale implică faptul că nu se pot calcula accesorii (dobânda legală) după data stingerii debitului principal prin plată (06.11.2015), însă apelanta - pârâtă datorează dobânda legală de la data fiecărei plăţi şi până la data de 06.11.2015.

În aceste condiţii, prima instanţă în mod corect a dispus obligarea apelantei - pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri de la data fiecărei plăţi şi până la data de 06.11.2015, data când s-a achitat debitul principal, nefiind acordate dobânzi după această dată."

Din această motivare rezultă cu claritate că instanţa de apel nu a statuat în sensul că pârâta ar datora dobânda legală după data stingerii debitului principal prin plată, ci doar plata dobânzii legale aferentă sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri de la data fiecărei plăţi şi până la data de 06.11.2015, data când s-a achitat debitul principal, instanţa menţionând în mod explicit că, după această dată, nu sunt datorate dobânzi.

În concluzie, pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1923/2020 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi, în raport de art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru o nouă judecată a apelului reclamantului A., numai în ceea ce priveşte capătul 3 al cererii de chemare în judecată, păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza, în raport de soluţia care va fi dată în apelul reclamantului, şi chestiunea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1923/2020 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, pentru o nouă judecată a apelului reclamantului A., numai în ceea ce priveşte capătul 3 al cererii de chemare în judecată.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.