Applicability of special 30-year limitation period for external gold bonds versus general statute of limitations and scope of public debt amortization law

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă la 11.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A.., în calitate de administrator judiciar al societăţii B. S.R.L. – societate în insolvenţă, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, obligarea pârâtului la plata sumei de 29.284.003 Euro, echivalent în RON la cursul valutar al B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând valoarea actualizată la data de 31.12.2018 a Obligaţiunii externe amortizabile 71/2 % aur la purtător nr. x din anul 1931 în valoare nominală de 1000 franci francezi cu un număr de 17 cupoane semestriale neachitate (cupoane de la nr. 24 până la nr. 40 inclusiv) emisă de Cassa Autonomă a Monopolurilor Regatului României şi garantată de Statul Român, ca urmare a Împrumutului Român de Dezvoltare 71/2 % aur, contrasemnată de C. (denumită în continuare obligaţiunea la purtător), precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073, art. 1084 C. civ. din 1864, Legea nr. 801/1931.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând respingerea acţiunii ca prescrisă.

Prin sentinţa civilă nr. 982 din 24.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A.., în calitate de administrator judiciar al societăţii B. S.R.L. - societate în insolvenţă, a declarat apel principal, iar pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a declarat apel incident.

În motivarea apelului, reclamanta a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a respins în mod greşit cererea de chemare în judecată ca prescrisă, întrucât, în soluţionarea excepţiei prescripţiei, a făcut o greşită aplicare a legii, întemeindu-şi soluţionarea excepţiei prescripţiei pe o normă inaplicabilă în speţă (art. 1907 C. civ. 1864, respectiv Legea nr. 142/1947).

În motivarea apelului incident, pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a precizat că formulează apel incident împotriva considerentelor instanţei de fond potrivit cărora: "considerând dispoziţiile Decretului nr. 142/1948 ca având caracter abuziv având în vedere regimul comunist care le-a edictat şi ţinând cont de imposibilitatea obiectivă de valorificare a dreptului în perioada regimului comunist (cauză de suspendare a cursului prescripţiei, conform art. 1875 din C. civ.) tribunalul constată că prescripţia dreptului de a pretinde plata sumelor cuvenite reclamantei în baza obligaţiunii în discuţie a început să curgă cel mai târziu la 1 ianuarie 1990 şi s-a împlinit înainte de formularea prezentei acţiuni, indiferent că este avut în vedere termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut la art. 1907 din C. civ. sau termenul de prescripţie special, de 10 ani, prevăzut de Legea nr. 142/1947".

Prin decizia civilă nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri declarate de apelanta-reclamantă A.. şi de apelantul-pârât STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, împotriva sentinţei civile nr. 982/24.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamantă A.., în calitate de lichidator judiciar al societăţii B. S.R.L. a formulat recurs, care, iniţial, a fost înregistrat pe rolul secţiei I Civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea nr. 1390 din 16 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A.., în calitate de lichidator judiciar al societăţii B. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă, în favoarea secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 11.07.2022, sub nr. x/2019*.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

În motivare, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că:

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a Legii nr. 142/1947 şi, implicit, a art. 143 din Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public din anul 1929 (denumită în continuare "Legea contabilităţii din 1929") norme de drept material care, în opinia recurentei, nu sunt incidente în speţă, sens în care a precizat că motivul se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că obligaţiunea la purtător ce face obiectul litigiului se circumscrie Împrumutului de Dezvoltare 7,5% din 1931, conform Legii nr. 801 din 18 martie 1931, în franci, titlul de valoare reprezentând obligaţiune externă amortizabilă 71/2 % aur 1931 la purtător, iar, potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1947: titlurile rentelor datoriei publice interne consolidate a statului, amortizabile şi neieşite la sorţi până la data prezentei legi, se declară amortizate pe data de 1 mai 1947(...)."

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta apreciază că susţinerea instanţei, conform căreia Legea nr. 142/1947 nu s-ar fi referit exclusiv la datoria publică internă a statului român rezultată din împrumuturi în RON, este nejustificată, neavând niciun suport legal.

În continuare, a mai învederat că, în cuprinsul aceluiaşi articol, Legea nr. 142/1947 enumeră împrumuturile cărora aceasta li se aplică, fără, însă, ca împrumutul în baza căruia a fost emisă obligaţiunea în speţă să se regăsească în respectiva enumerare.

De asemenea, a mai susţinut că referirea la Legea nr. 142/1947 în privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune este rezultatul unei interpretări nelegale, care extinde domeniul de reglementare al acestei legi, instanţa adăugând la acesta, în mod nelegal, categoria de împrumut din care face parte obligaţiunea în speţă.

Totodată, a mai arătat că inaplicabilitatea Legii nr. 142/1947 rezultă în mod direct şi fără niciun dubiu din faptul că împrumutul în baza căruia s-a emis obligaţiunea în cauză nu se regăseşte în enumerarea făcută la art. 1 al acestei legi, articol care arată în mod explicit şi limitativ care sunt rentele declarate amortizate la data de 01.05.1947.

De asemenea, a mai evidenţiat şi un alt aspect care, în accepţiunea recurentei, exclude aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 142/1947.

Astfel, prin raportare la domeniul de aplicare al acesteia, recurenta a susţinut că legea mai sus amintită vizează împrumuturi exprimate în RON, or împrumutul de faţă a fost exprimat în franci francezi, motiv pentru care, în opinia recurentei, nu se poate considera că Legea nr. 142/1947 este aplicabilă unei categorii de împrumuturi pe care ea însăşi o exclude din propriul domeniu de aplicare, iar din acest motiv, instanţa de apel, interpretând greşit legea, a adăugat la lege, extinzând, în mod nepermis, domeniul său de aplicare şi cu privire la împrumutul în speţă.

În altă ordine de idei, recurenta a susţinut că instanţa a interpretat în mod greşit că dispoziţiile Legii nr. 142/1947 au modificat pe cele ale Legii nr. 801/1931, ca rezultat al extinderii nejustificate a efectelor celei dintâi, dincolo de domeniul acesteia de reglementare.

Cum, în cauză, Legea nr. 142/1947, norma care face trimitere la dispoziţiile art. 143 din Legea contabilităţii de la 1929, este inaplicabilă, în accepţiunea recurentei, aplicarea în speţă a termenului de prescripţie prevăzut de aceasta din urmă este, de asemenea, nelegală.

În altă ordine de idei, a mai învederat că greşita aplicare a Legii nr. 142/1947 este determinată şi de o eronată interpretare a acesteia prin raportare la criteriul de determinare a caracterului abuziv avut în vedere de către instanţa de apel însăşi (edictarea respectivelor norme de către regimul comunist).

A mai arătat că, în esenţă, curtea de apel a reţinut, pe de o parte, că Decretul nr. 124/1948 este abuziv, întrucât a fost adoptat în timpul regimului comunist, iar, pe de altă parte, că Legea nr. 142/1947 (fiind la rândul său edictată de statul comunist şi reglementând retroactiv) nu este abuzivă, întrucât dispoziţia la care această din urmă lege face trimitere (art. 143 din Legea contabilităţii din anul 1929) nu este o normă adoptată de regimul comunist.

Aşadar, în viziunea recurentei, eroarea este rezultatul interpretării greşite a caracterului abuziv al Legii nr. 142/1947, prin raportare la criteriul edictării de către statul comunist a normei la care această lege face trimitere (art. 143 din Legea contabilităţii din anul 1929), şi nu la Legea nr. 142/1947 însăşi.

Or, în opinia recurentei, analiza caracterului abuziv, pornind de la criteriul edictării normei de către statul comunist, trebuia să vizeze conţinutul normei care face trimitere la Legea contabilităţii din 1929, respectiv Legea nr. 142/1947, întrucât aplicarea acesteia din urmă ar atrage aplicarea art. 143 al celei dintâi.

Cum, însă, Legea nr. 142/1947 este, la rândul său, edictată de către statul comunist, în accepţiunea recurentei, se impunea ca instanţa de apel să constate caracterul abuziv al acesteia, în temeiul aceleiaşi interpretări pe care a făcut-o în privinţa Decretului nr. 124/1948 şi să o înlăture de la aplicare.

Mai mult, chiar dacă Legea contabilităţii din 1929 nu ar conţine dispoziţii abuzive, recurenta susţine că simplul fapt de a face trimitere la dispoziţiile ei este o măsură abuzivă în contextul dat, întrucât, prin această metodă, statul comunist, recurgând la abuzurile specifice de putere, a modificat retroactiv raporturi de drept născute anterior sub alte reglementări (Legea nr. 801/1931).

În continuare, printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Prin aplicarea, în speţă, a Legii nr. 142/1947, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 803/1931, norma de drept aplicabilă în cauză, dar şi pe cele ale art. 6 alin. (4) din C. civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Detaliind, recurenta a arătat că împrumutul încorporat în obligaţiune a fost contractat ca împrumut extern în franci, obligaţiunea fiind emisă în acest caz în conformitate cu Legea nr. 801/1931, neabrogată, iar prin art. 15 din Anexa A a Legii publicate în Monitorul Oficial nr. 64 bis din 18 martie 1931, prin care se autorizează Cassa de a proceda la emisiunea unei a doua tranşe de obligaţiuni privilegiate, s-a stabilit că dreptul de a solicita rambursarea împrumutului şi a dobânzilor se va prescrie în 30 de ani de la data scadenţei acestuia, termen special ce a fost asumat în mod expres de către guvernul român, în calitate de debitor solidar principal şi care este prevăzut şi în cuprinsul Obligaţiunii.

În continuare, făcând trimitere la Decizia (RIL) nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta susţine că raţionamentul astfel expus poate fi avut în vedere în cazul oricărui conflict între noul C. civ. şi orice altă reglementare anterioară acestuia privind prescripţia extinctivă.

Aplicând, aşadar, prin analogie, raţionamentul avut în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 1 din 17.02.2014, în interpretarea art. 6 alin. (4) din C. civ., în viziunea recurentei, prescripţiile începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite sau neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor care le-au instituit, în speţă, Legea nr. 801/1931.

Având în vedere că Legea nr. 142/1947 nu reglementează niciun aspect al împrumutului în speţă, faţă de cele prezentate anterior, recurenta susţine că nu se poate considera că aceasta a modificat dispoziţiile Legii nr. 801/1931, astfel încât, aplicarea în speţă a Legii nr. 142/1947 determină o restrângere nejustificată a efectelor Legii nr. 801/1931, context în care titulara recursului reafirmă faptul că norma care reglementează scadenţa şi prescripţia împrumutului în speţă este Legea nr. 801/1931, în raport de care susţine că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi admisă.

Totodată, învederează că această normă reglementează cu caracter special termenul de prescripţie de 30 de ani, fiind singura normă de drept substanţial aplicabilă în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel încât, termenul de prescripţie se împlinea la data de 1 ianuarie 2020, şi nu anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

În continuare, a mai arătat că, potrivit prevederilor contractuale, obligaţiunile sunt rambursabile în cel mult 40 de ani de la 1 aprilie 1931 până la 1 aprilie 1971, pe cale de trageri la sorţi semestriale, iar cupoanele de dobândă puteau fi încasate în două semestrialităţi egale, la 1 aprilie şi la 1 octombrie ale fiecărui an din perioada 1931-1951, astfel cum rezultă din menţiunile regăsite în cuprinsul acestora.

Totodată, a mai învederat că, în literatura de specialitate, cupoanele reprezintă anii de maturitate a împrumutului, respectiv numărul de ani până când obligaţia de rambursare a împrumutului devine exigibilă. Aşadar, consideră că, prin emiterea unui număr de 40 de cupoane, valorificabile de 2 ori pe an, durata împrumutului a fost stabilită la 20 de ani, împrumutul devenind scadent la 1 aprilie 1951.

Prin urmare, în opinia recurentei, în ceea ce priveşte restituirea obligaţiei principale, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la data de 1 aprilie 1981 (1 aprilie 1951 – data scadentă + 30 de ani termenul de prescripţie - stabilit prin contract şi legea aplicabilă), iar în ceea ce priveşte obligaţia de achitare a dobânzii, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit în perioada 1 aprilie 1974 - 1 aprilie 1981, în funcţie de fiecare cupon în parte.

În continuare, recurenta a amintit despre imposibilitatea efectuării de acte de întrerupere a prescripţiei în regimul comunist, suspendarea acesteia operând până la data de 01.01.1990. Totodată, a arătat că, fiind vorba despre un termen special de 30 de ani, reglementat prin legea de autorizare a contractării împrumutului, prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte restituirea contravalorii obligaţiunii şi a cupoanelor urma a se împlini la data de 01.01.2020.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Instanţa a încălcat inclusiv principiul conform căruia legile care derogă de la norma generală sau care restrâng exerciţiul unor drepturi se aplică exclusiv în situaţiile exprese şi limitativ prevăzute de lege, consacrat de art. 10 din C. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că Legea nr. 142/1947 este o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, care limitează posibilitatea exercitării acestuia într-un termen mai scurt, şi care prevede în cuprinsul art. 1, în mod expres şi limitativ, situaţiile în care aceasta se aplică.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, este exclusă orice posibilitate de aplicare a Legii nr. 142/1947 şi a Legii contabilităţii din 1929, chiar şi prin analogie sau ca rezultat al oricărui alt procedeu de interpretare, în oricare alte domenii decât la cele expres şi limitativ prevăzute la art. 1, împrumutul în speţă neregăsindu-se printre acestea.

Astfel, conchide în sensul că, aplicând Legea nr. 142/1947 împrumutului în speţă, care nu se regăseşte printre cazurile expres şi limitativ enumerate de către aceasta, instanţa aplică o normă care limitează dreptul material la acţiune, din perspectiva duratei termenului în care poate fi exercitat, cu încălcarea principiului consacrat de art. 10 din C. civ.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Instanţa a încălcat principiile neretroactivităţii legii consacrat de alin. (2) al art. 15 din Constituţia României şi al forţei obligatorii a contractelor, consacrat de art. 1270 alin. (1) din C. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că împrumutul este acordat în anul 1931, supunându-se reglementărilor speciale de la acel moment, prevăzute de Legea nr. 801/1931.

Pornind de la premisa că Legea nr. 801/1931 este norma care instituie prescripţia în cazul împrumutului în speţă şi având în vedere că prescripţiile începute sub imperiul unei legi sunt supuse acesteia, indiferent dacă au fost sau nu împlinite până la intrarea în vigoare a noului C. civ. (aplicând prin analogie raţionamentul avut în vedere în Decizia nr. 1 din 17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în accepţiunea recurentei, nu se poate considera că aceasta a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr. 142/1947, fără a se afecta principiul neretroactivităţii legii.

Prin urmare, a interpreta şi aplica Legea nr. 142/1947, emisă de Statul Român în timpul regimului comunist, drept norma aplicabilă ce modifică dispoziţiile Legii nr. 801/1931, precum şi condiţiile unui contract încheiat în anul 1931, acceptate ca atare de către ambele părţi, este echivalent cu a încălca principiul neretroactivităţii legii, potrivit afirmaţiilor recurentei.

În acelaşi timp, susţine că aplicarea în speţă a Legii nr. 142/1947 încalcă principiul forţei obligatorii a contractului.

În acest sens, arată că suntem în prezenţa unui act juridic de împrumut, act bilateral, încheiat în anul 1931, sub reglementarea dispoziţiilor ce au reglementat inclusiv prescripţia dreptului de a solicita restituirea în 30 de ani, termen ce a fost preluat în dispoziţiile contractuale, act la încheierea căruia Statul Român a participat în calitate de persoană de drept privat.

Or, a aplica Legea nr. 142/1947, edictată de către una din părţile contractante în regim de putere absolută, ulterior încheierii contractului şi cu scopul de a modifica dispoziţiile acestuia, înseamnă a accepta că una dintre părţile contractante, folosind în mod abuziv puterea de reglementare, poate modifica în mod unilateral condiţiile de derulare a contractului pe care şi le însuşise iniţial, astfel încât, din această perspectivă, recurenta apreciază că aplicarea Legii nr. 142/1947 a fost făcută cu încălcarea principiului forţei obligatorii a contractelor.

În continuare, printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Dispoziţiile art. 1907 din C. civ. de la 1864 sunt aplicate în cauză cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar şi a Legii nr. 801/1931.

Detaliind, recurenta susţine că, în considerente, instanţa a reţinut că prescripţia a fost împlinită, indiferent dacă se aplică dispoziţiile Legii nr. 142/1947 sau cele ale art. 1907 din C. civ. de la 1864, deşi, în speţă, este aplicabilă legea care instituie prescripţia, respectiv Legea nr. 801/1931, normă cu caracter special.

Totodată, afirmă că dispoziţiile art. 1907 din C. civ. nu pot fi considerate aplicabile în detrimentul normei edictate special pentru reglementarea acestui gen de împrumut şi care îl reglementează inclusiv din perspectiva termenului de prescripţie aplicabil, încălcându-se, astfel, principiul specialia generalibus derogant, dar şi dispoziţiile Legii nr. 801/1931, care, fiind normă cu caracter special, suferă o restrângere nejustificată a efectelor sale.

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază deoarece instanţa de apel nu a identificat în mod exact norma de drept substanţial pe care o aplică pentru a soluţiona excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, din cuprinsul considerentelor rezultând o incertitudine cu privire la care dintre cele două norme indicate (art. 1907 sau Legea nr. 142/1947) se reţine aplicabilitatea în speţă. Evocând în acest sens anumite considerente apreciate ca fiind relevante, recurenta consideră că exprimarea instanţei de apel este făcută într-o manieră care nu permite să se identifice cu exactitate care anume este motivarea în drept a soluţiei asupra căreia aceasta s-a oprit.

Aşadar, apreciază că, învestită fiind cu soluţionarea excepţiei prescripţiei, era necesar ca instanţa să se hotărască asupra textului de lege care o reglementează şi să pronunţe o soluţie motivată prin raportare la acel text de lege. Or, în opinia recurentei, referirea în mod ambiguu la două dispoziţii legale ca fiind aplicabile aceleiaşi prescripţii nu poate fi considerată o indicare exactă a legii incidente şi a motivelor pentru care aceasta se aplică, fiind inacceptabil ca aceeaşi prescripţie să poată fi reglementată simultan de două norme de drept substanţial.

Pe de altă parte, susţinând că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, recurenta afirmă că motivarea hotărârii, inclusiv în drept, este de esenţa dreptului la un proces echitabil, constituind premisa exercitării dreptului la apărare prin intermediul căilor de atac, reprezentând, totodată, premisa exercitării controlului de legalitate de către instanţa superioară, într-un mod eficient.

Afirmând, aşadar, că legalitatea hotărârii presupune, printre altele, lipsa oricărei ambiguităţi în privinţa normei pe care instanţa alege să îşi sprijine soluţia, recurenta conchide în sensul că neindicarea exactă a normei de drept substanţial aplicabile în soluţionarea excepţiei invocate în cauză/indicarea mai multor norme care, în opinia curţii de apel, ar putea fi aplicate aceluiaşi termen de prescripţie, creează ambiguităţi care nu permit nici exercitarea deplină a dreptului la apărare, şi nici exercitarea eficientă a controlului de legalitate, creând un echivoc asupra normei pe care instanţa de apel a înţeles să îşi sprijine soluţia, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, viciu de natură a atrage casarea hotărârii.

În altă ordine de idei, se mai arată că hotărârea este nemotivată şi din perspectiva lipsei oricărei explicaţii argumentative în legătură cu excluderea de la aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 801/1931, în ceea ce priveşte prescripţia, sens în care susţine că motivarea hotărârii presupune argumentarea pe bază de raţionament juridic atât a aplicării unui text de lege, cât şi atunci când este înlăturat de la aplicare un alt text de lege invocat de părţi, cu arătarea motivelor pentru care instanţa consideră că este inaplicabil situaţiei de fapt.

De altfel, în viziunea recurentei, un alt aspect încadrabil în acelaşi motiv de recurs este şi omisiunea instanţei de a face vreo referire la critica din motivele de apel privind fundamentarea soluţiei de a nu aplica termenul de prescripţie de 30 de ani, în mod eronat pe considerentul că termenul invocat s-ar aplica doar în cazul unei acţiuni în revendicare având ca obiect restituirea titlului ca bun mobil corporal şi fără a observa că obiectul acestui termen de prescripţie rezulta în mod direct din dispoziţia legală care îl instituie şi vizează prescripţia unui drept de creanţă.

Nu în ultimul rând, susţine că decizia se limitează la a prelua o mare parte din argumentele avute în vedere de tribunal, instanţa limitându-se la a respinge criticile din apelul recurentei pe baza celor reţinute de către tribunal, neexpunând propriul raţionament juridic pentru care consideră că aceste critici ar fi nefondate, sens în care evocă anumite considerente apreciate ca fiind relevante în susţinerea criticii formulate.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că parte dintre considerentele deciziei reprezintă motivări pe fondul litigiului, în contradicţie cu menţinerea soluţiei de admitere a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Susţinând că fondul prezentei cauze vizează existenţa obligaţiei statului de a plăti contravaloarea obligaţiunii actualizată şi a accesoriilor, recurenta arată că instanţa, în considerentele citate, analizează şi soluţionează fondul litigiului, motivând (de altfel, eronat) în sensul lipsei obligaţiei statului de a achita cele solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Or, având în vedere, pe de o parte, invocarea excepţiei prescripţiei, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta susţine că existenţa unei motivări care creează aparenţa de soluţionare a fondului litigiului lasă să se întrevadă o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei, întrucât, odată invocată această excepţie, nu se poate trece la soluţionarea fondului litigiului decât în cazul în care aceasta ar fi respinsă.

Susţinând, aşadar, că, pe de o parte, instanţa formulează considerente care permit să se întrevadă o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru ca, în final, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei să fie menţinută, recurenta apreciază că existenţa contradicţiei dintre considerentele hotărârii atacate şi dispozitivul acesteia impune casarea deciziei instanţei de apel şi pentru acest motiv.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că:

Instanţa a interpretat şi aplicat greşit Acordurile bilaterale publicate prin Legea nr. 10/2001, în sensul că, prin intermediul acestora s-ar fi achitat inclusiv datoria decurgând din obligaţiunea în speţă. Or, în opinia recurentei, prevederile acordurilor amintite mai sus nu sunt aplicabile în speţă, fapt ce atrage casarea hotărârii atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că acordurile în discuţie au fost încheiate cu guvernele statelor ai căror cetăţeni au prezentat acestora spre plată propriile obligaţiuni emise de către Statul Român, astfel încât respectivele guverne au centralizat obligaţiunile deţinute la momentul respectiv de către proprii cetăţeni şi au solicitat Statului Român plata acestora.

Prin urmare, în opinia recurentei, acordurile bilaterale au stins exclusiv obligaţiile decurgând din datoria publică externă datorate cetăţenilor respectivelor state, posesori de obligaţiuni care au fost depuse de către aceştia şi centralizate de guvernele parte în acordurile invocate de către instanţă, la momentul semnării lor, astfel încât sumele acordate prin aceste acorduri au stins doar totalul sumelor aferente obligaţiunilor pe care guvernele străine le-au pretins de la Statul Român ca total al sumelor centralizate, pretinse de către cetăţenii acestora în baza obligaţiunilor prezentate la acel moment de către aceştia, restul obligaţiunilor la purtător nefiind stinse prin aceste acorduri.

Din acest motiv, recurenta susţine că acordurile invocate de către instanţa de apel nu pot fi interpretate în sensul că ar fi stins şi drepturile rezultate din obligaţiunea în cauză, ci doar pe cele care au fost centralizate de către guvernele străine de la cetăţenii lor, instanţa de apel făcând, astfel, o interpretare şi o aplicare greşită a termenilor acestora.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut atât incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât şi a motivului prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol.

Referitor la modul de soluţionare a criticilor formulate prin cererea de apel, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a înţeles să invoce şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, analiza deciziei atacate relevă faptul că nu pot fi decelate argumentele instanţei de apel pentru care au fost înlăturate în mod real şi fără niciun echivoc criticile recurentei referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

În acest sens, având în vedere că reclamanta a susţinut incidenţa unei alte norme aplicabile în cauză sub aspectul termenului de prescripţie – Legea nr. 803/1931, se constată că, pentru a stabili termenul, momentul de început şi cursul prescripţiei, instanţa de apel era îndrituită să stabilească motivat, argumentat, cadrul juridic aplicabil situaţiei de fapt şi norma de drept aplicabilă prescripţiei dreptului material la acţiune.

Or, din analiza deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel a examinat în mod real criticile din apelul principal potrivit cărora împrumutul în cauză nu se regăseşte în enumerarea limitativă privind rentele considerate amortizate din cuprinsul Legii nr. 142/1947, astfel încât împrumutul a rămas supus Legii nr. 801/1931, care nu a fost abrogată.

Astfel, în decizia atacată nu se regăseşte nicio analiză concretă a prevederilor art. 1 din Legea nr. 142/1947, conţinând domeniul de aplicare a legii.

Instanţa de apel a arătat că legea menţionată a avut în vedere rentele şi împrumuturile exprimate în RON, respectiv titlurile deţinute de cetăţenii români care au fost chemate la plată şi lichidate prin această lege, însă nu a examinat enumerarea din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 142/1947 pentru a aprecia dacă rentele declarate amortizate includ şi Obligaţiunea externă amortizabilă 71/2 % aur la purtător nr. x din anul 1931 emisă în franci francezi.

Instanţa de apel se limitează la a prelua o mare parte din argumentele avute în vedere de tribunal, fără a expune propriul raţionament juridic pentru care consideră nefondate criticile apelantei-reclamante.

În plus, în raport cu soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei, decizia atacată cuprinde considerente contradictorii în ceea ce priveşte lichidarea obligaţiilor statului ce reveneau din datoria publică externă şi aplicarea listei acordurilor bilaterale publicate prin Legea nr. 10/2001. Incidenţa acestor acorduri este valorificată de instanţa de apel în sensul plăţii integrale a obligaţiilor Statului Român şi liberarea acestuia de orice obligaţiune, în condiţiile în care admiterea unei excepţii face inutilă cercetarea în fond a cauzei.

Ca urmare, instanţa supremă reţine că hotărârea recurată nu respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fapt de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ. Nefiind cercetat în mod real apelul reclamantei, instanţa supremă nu poate proceda la examinarea legalităţii deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. art. 496 alin. (2), art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L., prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019, pe care o va casa în parte şi va trimite, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, apelul principal formulat de reclamanta B. S.R.L. prin lichidator judiciar A.., urmând a menţine dispoziţia privind respingerea apelului incident faţă de împrejurarea că pârâtul nu a formulat recurs faţă de soluţia pronunţată în apelul propriu.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a proceda la un examen efectiv al argumentelor reclamantei, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L., prin lichidator judiciar A.. împotriva deciziei civile nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 1080A din 5 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019 şi trimite spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, apelul principal formulat de reclamanta B. S.R.L. prin lichidator judiciar A..

Menţine dispoziţia privind respingerea apelului incident.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.