Consumer borrower's claims barred by res judicata; appeal quashed, bank awarded costs

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat, prin raportare la decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, în care a avut calitatea de reclamantă:

- să se constate că, prin nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă şi aducerea la îndeplinire a obligaţiei de modificare a clauzei declarate nule pe baza unei negocieri între părţi, finalizată fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractelor de credit nr. x/29.04.2008 şi nr. x/29.04.2008, cuantumul dobânzii este de 1,20% pe an, după primul an, respectiv 3,00% pe an pe întreaga perioadă de creditare;

- să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia Înaltei Curţi, sume care au devenit certe şi lichide, reprezentând clauza privind dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit;

- să fie obligată pârâta la încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit abuziv în data de 2 august 2016 şi, în urma încetării, la emiterea noului grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu data de 2 august 2016, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv şi cuantumul dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de dobândă, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu data de 2 august 2016 şi cuantumul dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008; cu titlu de comision de administrare, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de comision de urmărire riscuri, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la actualizarea cu rata inflaţiei, de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referinţă variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv şi declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de dobândă, reprezentând diferenţa dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu data de 2 august 2016 şi cuantumul dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008; cu titlu de comision de administrare, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de comision de urmărire riscuri, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri în valoare de 250.000 RON pentru prejudiciile morale cauzate reclamantei de faptele ilicite;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, art. 969, 970, 992, 993, 994, 998, 999, 1084 şi 1092 din C. civ. de la 1864, art. 194, 451 şi 453 din C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, Directiva 93/13/CEE, hotărârile C.J.U.E. în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 şi C-308/15, C-453/10 şi C-397/11.

Prin sentinţa civilă nr. 1061 din 22 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei: dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 şi, începând cu data de 01.09.2011, dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată asupra sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, stipulat în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008 şi în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008 şi cu titlu de comision de urmărire riscuri, stipulat în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008, de la data încasării şi până la data restituirii comisioanelor, precum şi suma rezultată ca urmare a actualizării cu rata inflaţiei a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri, pentru perioada cuprinsă între data fiecărei plăţi şi data restituirii efective a debitului.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus de la suma de 11.332,85 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1456A din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de ambele părţi împotriva sentinţei civile nr. 1061 din 22 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate în privinţa capetelor de cerere nr. x, 2, 3, 4, 5.1, 5.2, 6.1, 6.2, 7, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere faptul că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

I. Cu referire la capătul de cerere nr. x, recurenta a arătat, sub un prim aspect, faptul că părţile au finalizat negocierea în data de 13 martie 2016.

În continuare, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta afirmă că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prin aceea că, deşi a fost învestită să constate finalizarea negocierii între părţi, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, omiţând să pună în discuţie contradictorie stabilirea momentului la care părţile au finalizat negocierea.

În acest sens, arată că, potrivit obligaţiei cuprinse în titlul executoriu (decizia civilă nr. 2123/20.10.2015), negocierea între părţi se consideră finalizată în momentul în care recurenta-reclamantă comunică intimatei-pârâte acceptul sau refuzul ofertei finale de dobândă fixă, făcută în data de 23 februarie 2016.

În altă ordine de idei, recurenta susţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta arată că, deşi a fost administrată proba constând în refuzul recurentei-reclamante faţă de oferta finală de dobândă fixă, comunicat intimatei-pârâte în data de 13 martie 2016, instanţa de apel nu a analizat această probă, hotărârea rămânând nemotivată sub aspectul momentului la care părţile au finalizat negocierea.

În acest sens, afirmă că, la fila x ultimul paragraf din decizia civilă nr. 4945/12.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestaţie la executarea silită colectivă, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a stabilit că obligaţia ce-i incumba intimatei-pârâte, ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4 din decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, devine exigibilă doar la îndeplinirea primei obligaţii, de renegociere între părţi a modului de determinare a dobânzii.

Prin urmare, în opinia recurentei, data de 13 martie 2016 este importantă în economia dosarului, întrucât, în prezenta cauză, instanţa de judecată a fost învestită prin capătul de cerere nr. x să analizeze cum a adus intimata-pârâtă la îndeplinire obligaţia ce-i incumbă ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4.

Totodată, arată că, prin constatarea de către instanţă a finalizării negocierii între părţi fără consens, se naşte dreptul material la restituirea dobânzii potrivit clauzei declarate nulă, cererea de chemare în judecată nemaiputând fi respinsă ca formulată prematur.

Tot cu referire la capătul de cerere nr. x, recurenta mai aduce în atenţie şi motivele pentru care recurenta-reclamantă a refuzat modificarea clauzei. În accepţiunea recurentei, motivele rezidă în culpa exclusivă a intimatei-pârâte în negociere, care nu a respectat cadrul legal trasat de Înalta Curte.

În continuare, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prin aceea că a omis să pună în discuţie contradictorie ce înseamnă, în opinia părţilor, "mod de determinare a dobânzii", care au fost ofertele şi concesiile făcute, dacă recurenta-reclamantă a avut posibilitatea să negocieze real şi efectiv modificarea clauzei, dacă au mai avut loc întâlniri separate ulterioare negocierii din data de 23 februarie 2016 şi dacă da, la ce rezultate s-a ajuns. De asemenea, mai susţine că instanţa a omis să pună în discuţie care au fost motivele în temeiul cărora recurenta-reclamantă a refuzat oferta finală de dobândă fixă, pentru a analiza comportamentul neonest al intimatei-pârâte şi a stabili culpa sa în negociere, în condiţiile în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

În altă ordine de idei, recurenta susţine incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt sau cel puţin aceasta nu reiese din cuprinsul considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei şi nu a studiat piesele esenţiale ale dosarului, probatoriul administrat în cauză, reluate amplu în cererea de apel, omiţând, practic, să răspundă argumentelor pertinente ale recurentei-reclamante, susceptibile să influenţeze soluţia litigiului.

În altă ordine de idei, arată că, prin cererea reconvenţională respinsă ca neîntemeiată în dosarul nr. x/2010, intimata-pârâtă a solicitat înlocuirea clauzei privind dobânda variabilă cu o nouă formulă de calcul în funcţie de EURIBOR. Aşadar, arată că, propuneri în cadrul negocierilor precum (EURIBOR + Procentele Fixe Iniţiale) sau (EURIBOR + Alte Procente Fixe) erau perfect posibile.

În continuare, recurenta prezintă modul în care părţile au înţeles să pună în aplicare decizia Înaltei Curţi referitoare la modificarea clauzei declarate nulă pe baza unei negocieri reale şi efective, pentru a menţine caracterul variabil al clauzei privind dobânda, astfel cum au cerut în dosarul nr. x/2010.

Faţă de cele prezentate, recurenta susţine că, în baza rolului activ în aflarea adevărului, instanţa de apel trebuia să îşi pună întrebarea firească dacă oferta finală a intimatei-pârâte din data de 23 februarie 2016 reprezintă un mod de determinare a dobânzii sau nu.

Totodată, solicită instanţei să constate că, prin propunerea făcută intimatei-pârâte, a rămas consecventă cererii din dosarul nr. x/2010, care a făcut obiectul petitului nr. 3.1 respins, în baza căreia Înalta Curte a dispus în sarcina intimatului-pârât obligaţia de negociere reală şi efectivă a clauzei privind dobânda, a respectat înţelegerea iniţială de la momentul încheierii contractelor, ca dobânda contractuală să fie variabilă după primul an, respectiv din prima lună, că nu a încălcat dreptul recunoscut intimatei-pârâte de a percepe o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat şi motivat dacă recurenta-reclamantă a avut posibilitatea reală de a discuta modificarea clauzei, de a o negocia efectiv şi de a o accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes, dacă ofertele finale ale intimatei-pârâte de dobândă fixă pot fi considerate un "mod de determinare a dobânzii", respectiv, dacă acestea cuprind şi o componentă variabilă.

Totodată, mai arată că instanţa de apel nu a fost interesată să analizeze de ce recurenta-reclamantă a refuzat oferta finală de dobândă fixă, care ar fi pus capăt prezentului litigiu, constatând astfel concesiile economice excesiv de mari, inacceptabile, ce i-au fost cerute şi comportamentul neonest al intimatei-pârâte, care a impus un act adiţional preformulat şi a solicitat nelegal sume de bani sub pretextul scăderii soldului creditului.

În continuare, recurenta prezintă, sub formă de tabel, concesiile făcute de părţi în situaţia în care recurenta-reclamantă ar fi acceptat oferta finală de dobândă fixă a intimatei-pârâte şi, comparând cele două coloane din tabelul prezentat, recurenta susţine că, în baza rolului său activ în aflarea adevărului, instanţa de apel ar fi trebuit să se întrebe care au fost concesiile reale şi efective făcute de intimata-pârâtă.

Recurenta consideră că prima concesie este favorabilă intimatei-pârâte şi reprezintă înlocuirea clauzei privind dobânda variabilă, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, cu o nouă clauză privind dobânda fixă, în fapt o majorare de până la 3 ori a marjei de profit iniţiale stabilită în contracte pentru o perioadă de 29 ani, respectiv 10 ani. Cu referire la cea de-a doua concesie, recurenta afirmă că aceasta nu reprezintă o concesie propriu-zisă, întrucât, prin restituirea imediată a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, intimata-pârâtă evită pierderi deloc neglijabile cauzate de un nou proces.

Un alt aspect important, de care recurenta susţine că judecătorii fondului nu au ţinut seamă în prezenta cauză, este acela că, prin propunerile făcute de dobândă fixă, intimata-pârâtă a renunţat de bunăvoie la dreptul recunoscut de recurenta-reclamantă acesteia de a percepe o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, stabilirea mecanismului de determinare a dobânzii variabile prin negociere între părţi fiind practic imposibilă.

Mai arată că, deşi, la prima vedere, o dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, ar putea fi considerată acceptabilă, concesiile economice excesiv de mari cerute de intimata-pârâtă, în valoare de 133.682,22 RON, au stat la baza refuzului, şi nu faptul că aceasta nu a respectat obligaţia ce-i incumbă conform titlului executoriu de a negocia real şi efectiv cu recurenta-reclamantă o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă.

Totodată, arată că, prin răspunsul din 18 octombrie 2019, dat la solicitarea de comunicare a sumelor ce urmau a fi restituie, în situaţia în care recurenta-reclamantă ar fi acceptat oferta finală de dobândă fixă, intimata-pârâtă a solicitat, în plus faţă de cele menţionate anterior, 5.480,00 Euro (25568,58 RON), aproximativ 25% din sumele restituite cu titlu de dobândă, sub pretextul reducerii soldului creditului, în condiţiile în care nu emitea şi un nou grafic de rambursare care să reeşaloneze soldul din a 12-a lună şi astfel să rezulte diferenţa solicitată. În fapt, susţine că graficul de rambursare rămânea în continuare cel emis la data de 2 august 2016, raportat la soldul lunii precedente, astfel încât, această reducere de sold impusă de intimata-pârâtă nu reprezenta altceva decât o plată nedatorată făcută cu rea-credinţă.

În cele ce urmează, recurenta susţine că au fost ignorate complet argumente importante, care rezultă şi din probatoriul administrat în cauză, astfel încât, în opinia sa, hotărârea pronunţată are la bază un probatoriu incomplet.

Astfel, arată că, din prima pagină a minutei din 15 februarie 2016 reiese că intimata-pârâtă a negociat în afara cadrului legal trasat de Înalta Curte, iar din apărările sale reiese că nu a intenţionat niciun moment să negocieze o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă. Mai arată că oferta finală de dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, nu a ţinut cont de valoarea procentelor fixe iniţiale stabile în contracte, cuprinse între 0 şi 4,5 p.p., intimata-pârâtă favorizând în mod evident o parte dintre consumatori. Totodată, afirmă că negocierea s-a desfăşurat în condiţiile în care, ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi, intimata-pârâtă a continuat să perceapă clauza privind dobânda de referinţă variabilă timp de 10 luni, clauză declarată nulă absolut, peste jumătate dintre consumatori fiind nevoiţi să accepte oferta şi să renunţe la drepturi, din cauza ratelor lunare împovărătoare.

Mai arată că, deşi în cadrul întâlnirilor din 15 şi 23 februarie 2016, reprezentanţii intimatei-pârâte au reiterat deschiderea către orice alte propuneri care ar putea veni din partea consumatorilor şi găsirea de soluţii pentru fiecare caz în parte, intimata-pârâtă a respins ulterior negocierea individuală cu recurenta-reclamantă timp de aproape 3 ani, până la momentul formulării prezentei acţiuni, motivând că oferta de dobânda fixă făcută în data de 23 februarie 2016 rămâne fermă şi finală.

În final, recurenta conchide în sensul că toate aceste aspecte esenţiale în economia dosarului, neanalizate de judecătorii fondului, au evidenţiat reaua-credinţă şi abuzul de poziţie dominantă al intimatei-pârâtei, care a pus recurenta-reclamantă într-o situaţie de inferioritate.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că, la fila x paragraf 5, hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive străine de natura cauzei.

Recurenta susţine că instanţa de apel a considerat că intimata-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia cu bună-credinţă, oferta finală de dobândă fixă fiind reală şi rezonabilă, mult inferioară celei din primul an, dar pe care nu a pus-o în discuţia contradictorie a părţilor, pentru a stabili dacă această dobândă fixă reprezintă sau nu un mod de determinare a dobânzii variabile şi nici nu a analizat cuantumul real al ofertei, raportat la valoarea totală a concesiilor economice cerute.

În acest sens, arată că o situaţie similară s-a petrecut în dosarul nr. x/2010 când, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a considerat că reclamanţii au negociat clauza privind dobânda, pe motiv că partea procentuală fixă avea un cuantum diferit de la un contract la altul, cuprins între 0 şi 4 p.p.

În continuare, recurenta face trimitere la clauza contractuală de dobândă din contractul de credit nr. x/29.04.2008, şi arată că nivelul cunoscut al dobânzii la data încheierii contractului era de 6,2% pe an, fiind acceptat doar pe perioada primului an, nu şi ulterior, când nivelul dobânzii este dat de clauza privind dobânda variabilă, care, prin decizia Înaltei Curţi şi ca urmare a finalizării negocierii între părţi, fără consens, este formată doar din clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%.

Totodată, arată că evaluarea instanţei de apel relevă fără echivoc o intervenţie nelegală în contract, atât prin faptul că, în opinia instanţei, nu mai există clauza privind dobânda după primul an, ca urmare a finalizării negocierii fără consens, cât şi prin raportarea nivelului acestei clauze la nivelul clauzei privind dobânda din primul an.

În continuare, recurenta arată că, în privinţa celuilalt contract de credit (nr. x), solicită instanţei să constate că nivelul dobânzii de 11,9% pe an este rezultatul adunării clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, în cuantum de 8,90% la momentul încheierii contractului şi clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 3,00%.

Consideră că, în condiţiile în care, prin decizia Înaltei Curţi a fost constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referinţă variabilă şi nulitatea absolută a clauzei, evaluarea instanţei de apel a avut drept temei un nivel al dobânzii obţinut nelegal.

Mai arată că, în faţa instanţei de fond, intimata-pârâtă a afirmat că o nouă clauză privind dobânda fixă în cuantum de 3,5% pe an este mult mai avantajoasă pentru consumator decât dacă s-ar aplica, "cum ar fi firesc", dobânda fixă din primul an în cuantum de 6,2%. Afirmând că, în mod evident, intimata-pârâtă se află într-o gravă eroare de apreciere, recurenta susţine că dobânda fixă din primul an de contract, în cuantum de 6,2%, reprezintă, fără echivoc, suma dintre indicele EURIBOR 6M la momentul încheierii contractului (4,928%) şi procentele fixe iniţiale (1,20 p.p).

Prin urmare, recurenta consideră că o evaluare obiectivă a cuantumului dobânzii "avantajos pentru consumator" se impunea a fi făcută prin raportare la valoarea indicelui de referinţă al monedei creditului la momentul ofertei finale în 23 februarie 2016. Mai arată că, însumând indicele EURIBOR 6M (0,13%) şi procentul fix (1,20 p.p.), rezultă un nivel al dobânzii de 1,07%. Comparând cele două valori 3,5%, respectiv, 1,07% pe an, recurenta constată că, de fapt, se află în faţa unei oferte de majorare a marjei de profit iniţiale pentru o perioadă de 29 ani, fără alte concesii reale făcute recurentei-reclamante, dar mascată sub forma unui gest de bunăvoinţă – "dobânda oferită este la jumătatea dobânzii din primul an".

Mai arată că, dacă în cauză s-ar fi dispus efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească cuantumul real al dobânzii fixe propuse de intimata-pârâtă, raportată la concesiile cerute prin actul adiţional preformulat şi prin reducerea de sold, s-ar fi constatat cel mai probabil că acest cuantum ar fi fost de aproximativ 9% pe an.

Mai arată că, în condiţiile în care contractele de credit deduse judecăţii în dosarul nr. x/2010 au fost constatate ca fiind preformulate, intimata-pârâtă refuză să îşi asume consecinţele faptelor sale ilicite şi că a stabilit unilateral cuantumul clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe, în urma analizei bonităţii împrumutaţilor.

În condiţiile în care intimata-pârâtă a fost obligată de Înalta Curte să negocieze cu recurenta-reclamantă o clauză privind dobânda care să cuprindă şi o componentă variabilă, analizarea celor 3 propuneri făcute de dobândă fixă conducea la o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţa de apel. În fapt, consideră că intimata-pârâtă nu a respectat cadrul negocierii stabilit prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015.

Sub un alt aspect, recurenta învederează că, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, contractele de credit nu au rămas fără clauza privind dobânda.

Faţă de aspectul mai sus arătat, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, arată că, deşi obiectul cererii a fost clarificat de recurenta-reclamantă în faţa primei instanţe ca fiind o acţiune în constatare, judecătorii fondului au considerat că au fost învestiţi cu o acţiune în constituirea de drepturi. Recurenta afirmă că, în mod evident, este o diferenţă majoră între stabilirea unei noi clauze privind dobânda fixă, prin intervenţia judecătorului în contracte şi o acţiune în constatarea nivelului dobânzii rezultat din clauza anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, ulterioară finalizării negocierii între părţi fără consens.

Totodată, contrar aprecierilor instanţei de apel, recurenta susţine că aceasta nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda variabilă, care a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, ci cu o cerere prin care reclamanta urmărea să se constate rămânerea clauzei în forma modificată de prevederile Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010 şi a perioadei în care aceasta opera, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, cerere nesoluţionată definitiv în niciun alt dosar.

Prin urmare, consideră că greşita calificare a cererii de chemare în judecată constituie şi o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

În cele din urmă, reiterează faptul că, în prezenta cauză, instanţa de judecată nu a fost învestită nici să modifice clauza, nici să o interpreteze în sensul ce poate avea un efect, potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ. din 1864, nici să o interpreteze în favoarea celui care se obligă, potrivit dispoziţiilor art. 983 C. civ. din 1864, întrucât, în opinia recurentei, clauza privind dobânda nu este îndoielnică, ci clară şi precisă. Mai arată că aceasta a fost anulată parţial, iar, în interiorul său, continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, respectiv, de 3,00%.

În altă ordine de idei, recurenta susţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi arată că, atunci când termenii contractului sunt clari şi precişi, susceptibili de un singur înţeles, facultatea de apreciere suverană a instanţelor de fond încetează. Cu alte cuvinte, instanţele nu pot, sub pretextul interpretării, să denatureze înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor clare şi precise.

În concret, recurenta susţine că, în prezenta cauză, judecătorii fondului nu au ţinut seama de aceste reguli şi au respins cererea de constatare a nivelului dobânzii rezultat din clauza anulată parţial în dosarul nr. x/2010, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, pe motiv că Înalta Curte nu a validat nivelul dobânzii contractuale la nivelul clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, respectiv 3,00%. Arată, însă, că acest aspect nu a fost contestat de recurenta-reclamantă.

Recurenta susţine că nivelul rezultat din clauza anulată parţial începând cu data de 20 octombrie 2015, data la care a fost pronunţată decizia civilă nr. 2123 în dosarul nr. x/2010, era unul provizoriu, câtă vreme părţile nu au finalizat negocierea modului de determinare a dobânzii.

În acest sens, arată că instanţa de apel a pierdut din vedere un aspect important al cauzei, şi anume faptul că, prin decizia Înaltei Curţi, s-a dispus o nulitate absolută parţială a clauzei privind dobânda variabilă, contractele de credit fiind salvgardate de la reziliere.

Astfel, recurenta afirmă că, în condiţiile în care Înalta Curte a stabilit cu putere de lucru judecat consecinţele nulităţii, contractele nu au rămas fără clauză, însă, odată constatată finalizarea negocierii între părţi, nivelul rezultat din clauză nu mai poate fi considerat unul provizoriu, devenind aplicabil începând cu al doilea an, în cazul contractului nr. x/29.04.2008, respectiv din prima lună, în cazul contractului nr. x/29.04.2008, astfel încât, atât părţile contractante, cât şi judecătorii fondului sunt obligaţi să îl respecte. Prin urmare, recurenta apreciază că instanţa de apel era obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

Mai arată că, deşi cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţa este întemeiată pe consecinţele nulităţii absolute parţiale a clauzei stabilite cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2010 şi pe principiul forţei obligatorii a contractului, în mod surprinzător, instanţa de apel le-a ignorat, considerând că nu a fost invocat niciun temei legal pentru aplicarea unui nivel al dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, respectiv 3,00% pe an pe întreaga perioadă de creditare.

Aşadar, consideră că instanţa de apel nu a luat în considerare motivele pentru care Înalta Curte a dispus negocierea reală şi efectivă, deturnând scopul acesteia.

Totodată, arată că instanţa de apel nu a motivat cum a ajuns la concluzia că părţile sunt obligate să stabilească prin negociere modul de determinare a dobânzii, iar în lipsa încheierii unui act adiţional, contractele de credit nu mai au clauză privind dobânda. Astfel, recurenta consideră că, prin nemotivarea acestui considerent, nu sunt îndeplinite cerinţele unui proces echitabil.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, prin trimiterea la negociere, instanţa de apel a considerat că părţile au fost obligate să stabilească modul de determinare a dobânzii.

Recurenta consideră că, prin această apreciere, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, în care Înalta Curte a statuat irevocabil că intimata-pârâtă a fost obligată să negocieze real şi efectiv cu recurenta-reclamantă o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă şi să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial, doar în baza acordului acesteia liber exprimat.

Prin urmare, recurenta susţine că părţile nu au fost obligate de Înalta Curte să încheie un act adiţional, câtă vreme recurenta-reclamantă este cea care hotărăşte dacă se modifică sau nu clauza, ci să negocieze modul de determinare a dobânzii, propus prin petitul nr. 3.1 respins.

Consideră, aşadar, că instanţa de apel a creat o contradicţie evidentă între considerentele deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, în sensul în care, pe de o parte, a reţinut că Înalta Curte a dat dreptul recurentei-reclamante să refuze motivat modificarea clauzei privind dobânda, însă, pe de altă parte, chiar dacă aceasta refuza modificarea, partea era obligată să încheie un act adiţional, în condiţiile stabilite unilateral de intimata-pârâtă.

Într-o astfel de situaţie, care nu rezultă din decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, arată că negocierea între părţi ar fi fost una pur formală, nicidecum una reală şi efectivă.

Recurenta arată că instanţa de apel a dispus nelegal încetarea consecinţelor nulităţii absolute parţiale stabilite de Înalta Curte, întrucât considerentele deciziei relevă modificarea contractelor de credit deduse judecăţii în prezenta cauză, din contracte salvgardate prin decizia Înaltei Curţi, având clauză privind dobânda anulată parţial prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, în contracte fără clauză, decizia civilă nr. 2123/20.10.2015 fiind, astfel, golită de conţinut. Pe cale de consecinţă, recurenta afirmă că intimata-pârâtă nu mai poate fi obligată să respecte principiul forţei obligatorii a contractului.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că Înalta Curte i-a dat dreptul să refuze modificarea clauzei declarate nulă, în situaţia în care nu are posibilitatea reală de a discuta modificarea clauzei, de a o negocia efectiv şi de a o accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes. Susţine, aşadar, că Înalta Curte a anticipat un eventual comportament neonest al intimatei-pârâte, astfel încât, i-a acordat dreptul să refuze motivat modificarea clauzei privind dobânda variabilă, anulată parţial, fără sancţiuni. Cu toate acestea, arată că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel i-a încălcat dreptul conferit, obligând-o să accepte oferta finală de dobândă fixă şi toate condiţiile impuse de intimata-pârâtă.

Mai susţine recurenta că, prin considerentul de la fila x paragraf 7, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a considerentelor deciziei civile nr. 4945/12.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestaţie la executarea silită. Arată că instanţa de apel a făcut referire la faptul că Tribunalul a "stabilit cu putere de lucru judecat că în contracte nu rămâne cu titlu de dobândă marja fixă (de 1,2%, respectiv 3%)".

Recurenta susţine că, pe lângă faptul că instanţa de apel nu a arătat unde s-a stabilit acest considerent în decizia la care a făcut trimitere, din considerentele de la filele x reiese fără echivoc ceea ce a apreciat instanţa de executare, respectiv că, dacă nu s-ar fi dispus în dosarul nr. x/2010 renegocierea între părţi a unei clauze privind dobânda care să cuprindă şi o componentă variabilă, motivele invocate în sprijinul solicitării apelanţilor-creditori, de emitere a graficelor de rambursare la nivelul dobânzii dat de procentele fixe, ar fi fost pertinente.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susţine că instanţa de apel a respins cererea de constatare a rămânerii clauzei privind dobânda în forma modificată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010 şi a tuturor consecinţelor sale, după finalizarea negocierii între părţi fără consens, pe motiv că părţile nu au stabilit modul de determinare a dobânzii.

Recurenta consideră că acest considerent încalcă flagrant principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa de apel denaturând, în mod evident, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei privind dobânda, anulată parţial, prin aceea că a intervenit în contracte pentru a le modifica, împotriva voinţei părţilor.

În acest sens, arată că, prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte a anulat parţial clauza privind dobânda variabilă şi a stabilit, drept consecinţă a nulităţii, că, în interiorul clauzei continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, respectiv 3,00% .

Recurenta afirmă că acest cost, care nu reprezintă altceva decât marja de profit a intimatei-pârâte, a fost agreat de părţi la încheierea contractelor, fiind clar şi inteligibil.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel a intervenit în contracte prin aceea că a dispus încetarea efectelor clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe, recurenta-reclamantă fiind, astfel, adusă în situaţia de a rezilia contractul de credit nr. x/29.04.2008 aflat în derulare, deşi acesta a fost salvgardat prin decizia Înaltei Curţi.

Recurenta consideră, aşadar, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 970 C. civ. de la 1864. În plus, susţine că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a dispus neexecutarea contractelor de credit cu nivelul dobânzii rezultat din clauza anulată parţial, care este, în fapt, o consecinţă a impactului Legii nr. 193/2000 în contracte.

Totodată, arată că instanţa de apel a considerat că recurenta-reclamantă trebuie să stabilească modul de determinare a dobânzii, ignorând complet situaţia de fapt pe care, de altfel, nu a lămurit-o pe deplin, în sensul că intimata-pârâtă a dovedit că nu este interesată să stabilească o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, iar oferta sa finală de dobândă fixă a fost refuzată de recurenta-reclamantă, în baza dreptului ce i-a fost conferit de Înalta Curte.

Mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 948 alin. (2) din C. civ. de la 1864, un act adiţional încheiat este valid doar dacă există consimţământul valabil al părţilor care se obligă. Prin raportare la tabelele arătate în memoriul de recurs, recurenta susţine că acest consimţământ nu poate fi realizat.

Totodată, susţine că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel intervine în acordul de voinţă al părţilor, viciază consimţământul recurentei-reclamante şi o constrânge, împotriva voinţei sale, să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi.

Prin urmare, recurenta apreciază că se află şi în situaţia unei violenţe în sensul dispoziţiilor art. 956 din C. civ. de la 1864, prin care instanţa de apel insuflă teama recurentei-reclamante în sensul că singura modalitate prin care ar putea continua contractul, nefiind obligată să achite imediat soldul creditului în valoare de 20.500 Euro, ar fi de a accepta oferta intimatei-pârâte. Or, în această situaţie, recurenta consideră că, prin raportare la dispoziţiile art. 953 C. civ. de la 1864, consimţământul său nu este valid.

II. Cu referire la capetele de cerere nr. x, 5.1 şi 6.1, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că, din formularea obiectului capătului de cerere nr. x, reiese fără echivoc că a solicitat restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, creanţă certă şi lichidă.

Cu toate acestea, susţine că, încălcând principiul disponibilităţii, instanţa de apel a considerat că a fost învestită să se pronunţe asupra unei cereri de obligare a intimatei-pârâte la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, determinate ca diferenţă dintre dobânda achitată şi dobânda stabilită prin negociere între părţi.

Recurenta încheie dezvoltarea acestui motiv de casare arătând că greşita calificare a cererii de chemare în judecată constituie şi o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare indicat, recurenta arată că, prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte a statuat că nu neagă dreptul recurentei-reclamante de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarată nulă, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restitutio in integrum.

De asemenea, recurenta susţine că Înalta Curte a statuat că nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în legătură cu sumele încasate necuvenit să apară la momentul pronunţării deciziei ca prematură, reclamanţii având posibilitatea formulării unei cereri cu acest obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii.

Faţă de cele anterior expuse, recurenta consideră că Înalta Curte a condiţionat efectul restitutoriu de aducerea la îndeplinire a celor două obligaţii ce-i incumbă intimatei-pârâte conform titlului executoriu, constatate prin decizia civilă nr. 757/13.04.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestaţie la titlu.

Totodată, recurenta afirmă că nivelul dobânzii chiar depinde de înţelegerea părţilor. Astfel, în situaţia în care recurenta-reclamantă acceptă oferta intimatei-pârâte, nivelul dobânzii este dat de noua clauză privind dobânda fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, iar în situaţia în care nu acceptă oferta, nivelul dobânzii este dat de clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, după primul an, respectiv 3,00% pe an pe întreaga perioadă de creditare, prin admiterea capătului de cerere nr. x din prezenta cauză.

Cu toate acestea, arată că, încălcând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, instanţa de apel a considerat că restituirea sumelor încasate necuvenit, în baza unei clauze declarată nulă, nu poate fi primită câtă vreme nu există încă un acord al părţilor cu privire la modul de determinare a dobânzii.

Astfel, contrar considerentelor Înaltei Curţi, recurenta afirmă că instanţa de apel neagă dreptul recurentei-reclamante de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarată nulă.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat şi situaţia de fapt pe care nu a lămurit-o pe deplin, că modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii a survenit în data de 2 august 2016, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008 aflat în derulare, când intimata-pârâtă a încetat să mai perceapă clauza privind dobânda de referinţă variabilă.

Mai arată că, în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte nu a analizat starea contractelor, în derulare sau rambursate, astfel încât, în opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat din nou efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, stabilind o altă condiţie decât cea impusă de Înalta Curte, modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii producându-se doar dacă părţile încheie un act adiţional, inclusiv în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008, rambursat anticipat la data de 6 mai 2011.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului.

În acest sens, arată că, din motivarea hotărârii, reiese fără echivoc că instanţa de apel nu a avut nicio intenţie să respecte prevederile contractelor de credit, clauza privind dobânda variabilă, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi şi nemodificată prin negociere între părţi, precum şi cele două clauze care o formează.

Mai arată că instanţa de apel a încălcat un alt principiu fundamental al dreptului, restitutio in integrum, precum şi plata nedatorată cu rea-credinţă, consacrată de dispoziţiile art. 992 şi 994 din C. civ. de la 1864.

Afirmă, totodată, că principiile efectelor nulităţii, retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară au intervenit odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 2123/20.10.2015 şi, prin urmare, acestea nu încetează datorită finalizării negocierii fără consens.

Consideră că instanţa de apel a stabilit nelegal o excepţie de la aceste principii, arătând că, în opinia instanţei, restituirea sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, clauză declarată nulă absolut, nu poate fi primită câtă vreme nu există un acord al părţilor cu privire la modul de determinare a dobânzii, restrângând, astfel, incidenţa textului legal.

Evocând în continuare dispoziţiile art. 948 alin. (2) din C. civ. de la 1864, recurenta arată că un act adiţional încheiat este valid doar dacă există consimţământul valabil al părţilor care se obligă, or, acest consimţământ nu poate fi realizat.

Aşadar, apreciază că, prin condiţionarea restituirii sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, instanţa de apel viciază consimţământul recurentei-reclamante şi o constrânge, împotriva voinţei sale, să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi.

Prin urmare, consideră că, şi în acest caz, se află în situaţia unei violenţe în sensul dispoziţiilor art. 956 din C. civ. de la 1864, prin care instanţa de apel îi insuflă teama că singura modalitate prin care ar putea recupera sume de bani este de a accepta oferta intimatei-pârâte, astfel încât, prin raportare la dispoziţiile art. 953 din C. civ. de la 1864, consimţământul său nu este valid.

În încheierea susţinerii acestui motiv de casare, recurenta afirmă că nelegalitatea respingerii capătului de cerere nr. x este cu atât mai evidentă în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008, rambursat anticipat integral la data de 6 mai 2011.

Recurenta conchide prin a arăta că, ignorând finalizarea negocierii clauzei privind dobânda fără consens, nerespectând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, principiile forţei obligatorii a contractului şi retroactivităţii efectelor nulităţii, instanţa de apel nu a dispus restituirea sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, reţinând că "părţile nu au agreat un anumit cuantum al dobânzii, în raport de care să poată fi determinată dobânda excedentară nedatorată".

III. Cu referire la capetele de cerere nr. x, 4, 5.2 şi 6.2, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin aceea că a omis să pună în discuţie contradictorie ce înseamnă, în opinia părţilor, după finalizarea negocierii fără consens, "modificarea contractelor ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda" şi să solicite intimatei-pârâte administrarea probelor hotărâtoare în dezlegarea pricinii, precum notificarea recurentei-reclamante conform legii, cu cel puţin 30 de zile înainte de intrarea în vigoare a modificării costurilor şi actul adiţional încheiat între părţi.

Astfel, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, care dă dreptul recurentei-reclamante din prezenta cauză să dispună de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege.

Arată că obiectul cererii a fost clarificat în faţa instanţei de fond ca fiind în principal o acţiune în constatarea stabilirii unilaterale a nivelului dobânzii în data de 2 august 2016 la o valoare care nu rezultă din contract, fără notificare şi fără încheierea unui act adiţional.

Cu toate acestea, recurenta susţine că judecătorii fondului au considerat că au fost învestiţi cu o acţiune în constituire de drepturi.

Mai mult, afirmă că este o diferenţă majoră între stabilirea unei noi clauze privind dobânda fixă prin intervenţia judecătorului în contract, ceea ce echivalează cu o acţiune în constituire de drepturi, şi o acţiune în constatarea nivelului dobânzii achitat începând cu data de 2 august 2016, care nu rezultă din clauza anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi.

Totodată, recurenta susţine că greşita calificare a cererii de chemare în judecată constituie şi o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Printr-o altă critică, recurenta invocă motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi susţine că judecătorii fondului nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt sau cel puţin aceasta nu reiese din cuprinsul considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei şi nu au studiat probatoriul administrat în cauză şi criticile reluate amplu în cererea de apel, omiţând practic să răspundă argumentelor pertinente ale recurentei-reclamante, susceptibile să influenţeze soluţia litigiului.

În concret, recurenta susţine că judecătorii au omis să analizeze cum a adus la îndeplinire intimata-pârâtă obligaţia ce-i incumba ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4 în dosarul nr. x/2010, neanalizată în dosarul nr. x/2016 având ca obiect contestaţie la executare silită.

De asemenea, susţine că nu s-a arătat de unde rezultă nivelul dobânzii de 3,5% pe an, aplicat soldului creditului începând cu data de 2 august 2016.

Afirmând ca intimata-pârâtă nu are dreptul să perceapă un nivel al dobânzii care nu rezultă din contract, recurenta arată că singura proba care i-ar da acest drept este un act adiţional încheiat între părţi.

Susţinând că hotărârea pronunţată se bazează pe considerente străine de natura cauzei, recurenta invocă faptul că, în cuprinsul acesteia, instanţa face referire la faptul că nu s-a făcut dovada din care să rezulte că oferta intimatei-pârâte, de aplicare a nivelului dobânzii de 3,5% pe an, ar fi fost refuzată de recurenta-reclamantă, însă, în opinia recurentei, acest aspect nu are nicio relevanţă sub aspectul soluţionării legale şi temeinice a obiectului cererii.

În privinţa constatării practicilor comerciale agresive, de constrângere la acceptarea ofertei finale de dobândă fixă, prin stabilirea abuzivă a nivelului dobânzii în data de 2 august 2016 şi ameninţarea cu rezilierea contractului în data de 29 ianuarie 2018, raportate la dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 363/2007, recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat probatoriul administrat în cauză şi nu a răspuns concret argumentelor invocate în sprijinul admiterii cererii.

Totodată, învederează că toate motivele invocate în cererea de apel, raportate la legislaţia în materia protecţiei consumatorilor, au fost soluţionate printr-o singură frază: "simpla înşiruire a prevederilor O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 363/2007, Legii nr. 190/1999 şi a principiului forţei obligatorii a contractului nefiind aptă să dovedească temeinicia pretenţiilor reclamantei, raportate exclusiv la dorinţa acesteia de a se stabili o dobândă contractuală de 1,2% pe an, respectiv 3% pe an".

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, prin hotărârea dată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susţine că, prin obligaţia stabilită ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4, Înalta Curte a obligat intimata-pârâtă să modifice contractul de credit ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda şi, în urma acestei modificări, să emită un nou grafic de rambursare.

Afirmând că instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, recurenta susţine că, întrucât părţile au finalizat negocierea clauzei privind dobânda fără consens, aceasta rămânând în forma modificată de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010, nulă absolut parţial, intimata-pârâtă avea obligaţia să înceteze perceperea clauzei privind dobânda de referinţa variabilă şi să emită, în urma acestei modificări, un nou grafic de rambursare la nivelul dobânzii rezultat din clauză.

Prin urmare, arată că Înalta Curte nu a obligat intimata-pârâtă ca, în urma încetării perceperii clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, să emită graficul de rambursare la un alt nivel care nu rezultă din clauză.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 93 lit. e) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Astfel, aceasta susţine că stabilirea nivelului dobânzii la valoarea de 3,5% pe an reprezintă o majorare a costurilor menţionate în contract, în condiţiile în care clauza privind dobânda a fost anulată parţial, iar în interiorul clauzei continuă să îşi producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%.

Aşadar, recurenta arată că, în condiţiile în care nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte informarea recurentei-reclamante privind modificarea costurilor, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 93 lit. i) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Mai arată că, în lipsa administrării unui act adiţional din care să rezulte înţelegerea părţilor privind modificarea clauzei referitoare la dobândă, prin respingerea capătului de cerere nr. x, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Nu în ultimul rând, afirmă că instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului. Astfel, făcând trimitere la motivarea hotărârii, recurenta susţine că instanţa de apel nu a avut nicio intenţie să respecte clauza nr. 5 teza a doua privind dobânda după primul an, analizată în dosarul nr. x/2010 şi anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, precum şi clauza care o formează, partea procentuală fixă care continuă să îşi producă efectele, în cuantum de 1,20% precum şi clauza nr. 12, potrivit căreia "Prezentul contract poate fi modificat şi/sau completat numai cu acordul ambelor părţi, prin acte adiţionale."

IV. Cu referire la capătul de cerere nr. x, recurenta susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prin aceea că a omis să pună în discuţie contradictorie toate faptele ilicite ale intimatei-pârâte, reluate amplu în cererea de apel. Fiind vorba de atingeri aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţă fizică sau psihică, recurenta susţine că instanţa de apel a omis să pună în discuţie vătămările produse de faptele ilicite ale intimatei-pârâte, pentru a stabili obiectiv gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora şi dacă pot fi probate sau nu.

Printr-o altă critică, recurenta invocă motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că judecătorii fondului nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt în privinţa faptelor ilicite ale intimatei-pârâte, invocate în prezenta cauză şi reluate în cererea de apel, respectiv: încălcarea cu bună ştiinţă a cerinţelor de prudenţă bancară ale Băncii Naţionale a României în sensul că intimata-pârâtă a acordat creditul în baza unei evaluări false a gradului de îndatorare; inserarea în contractele de credit, contrar cerinţelor bunei-credinţe, a nu mai puţin de patru clauze constatate ca având caracter abuziv şi declarate nule absolut în dosarul nr. x/2010, respectiv clauza privind dobânda de referinţă variabilă, clauza privind modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii fără acordul împrumutatului, clauza privind comisionul de administrare şi clauza privind comisionul de urmărire riscuri;

împrejurarea că, în luna septembrie 2010, pe fondul modificărilor legislative ca urmare a implementării Directivei 48/2008/CE prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intimata-pârâtă a stabilit unilateral modul de determinare a clauzei privind dobânda de referinţă variabilă ca fiind (EURIBOR 6M + 7,76 p.p.), cu toate că recurenta a refuzat în mod expres actul adiţional propus şi ca urmare a Legii nr. 288/2010; împrejurarea că, ulterior pronunţării deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, intimata-pârâtă a continuat să încaseze sume necuvenite în baza clauzei privind dobânda de referinţă variabilă, clauză declarată nulă absolut, timp de 10 luni, până în data de 2 august 2016; refuzul intimatei-pârâte de a negocia real şi efectiv o clauză privind dobânda care să cuprindă şi o componentă variabilă, aşa cum a fost obligată prin titlul executoriu al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015; conţinutul clauzelor din actul adiţional preformulat, prin care intimata-pârâtă a încercat să obţină concesii economice excesiv de mari, inacceptabile, care nu au făcut obiectul discuţiilor în cadrul negocierii colective, precum renunţarea la plata dobânzii legale şi la actualizarea cu rata inflaţiei aferentă sumelor restituite cu titlu de dobândă, la pretenţii de orice altă natură, ca urmare a deciziei Înaltei Curţi, precum plata dobânzii legale şi actualizarea cu rata inflaţiei aferentă sumelor încasate necuvenit cu titlu comision de administrare, comision de urmărire riscuri şi la o parte din sumele ce urmau a fi restituite cu titlu de dobândă, aproximativ 20%, sub pretextul reducerii soldului contractului de credit aflat în derulare, în condiţiile în care noul grafic de rambursare nu reeşalona soldul din a 12-a lună, ci soldul de la momentul încheierii actului adiţional, această reducere de sold fiind în fapt o plată nedatorată.

Din conţinutul minutei din 15 februarie 2016, în ceea ce priveşte daunele morale, reprezentanţii intimatei-pârâte au arătat că, deşi nu se puteau pronunţa la acel moment, nu refuză analiza fiecărui caz. Cu toate acestea, intimata-pârâtă a inserat în actul adiţional preformulat o clauză de renunţare la pretenţii de orice altă natură, ca urmare a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015 (clauza 3.6 alin. (3); modul abuziv prin care a fost modificat contractul de credit, justificarea ulterioară dată, anume că "un nivel al dobânzii de 1,20% pe an este inacceptabil economic" scot în evidenţă nerespectarea principiului forţei obligatorii a contractului şi constrângerea practicată de intimata-pârâtă asupra recurentei-reclamante pentru ca aceasta, în timp, să cedeze psihic şi să accepte oferta sa finală de dobândă fixă, împotriva voinţei sale; ameninţarea din data de 29 ianuarie 2018 cu rezilierea contractului, în situaţia în care nu se va ajunge la o înţelegere, toate acestea în condiţiile în care contractul de credit nr. x/29.04.2008 aflat în derulare putea continua şi fără clauza privând dobânda de referinţă variabilă, Înalta Curte stabilind consecinţele nulităţii parţiale; comportamentul abuziv al intimatei-pârâte care nu i-a oferit recurentei nicio soluţie pentru ieşirea din starea de sărăcie în care se afla începând cu al doilea an de contract; explicaţiile evazive legate de majorarea semnificativă a ratelor lunare; contactarea periodică a recurentei prin telefoane şi mesaje date şi la ore în afara programului de lucru, în care i se cerea să achite restanţele, în caz contrar urmând a fi declarată scadenţa anticipată şi demarată executarea silită; exprimarea calomnioasă a intimatei-pârâte la adresa consumatorilor, care, în procesul colectiv, i-a numit, printre altele, "oportunişti care urmăresc să nu îşi mai plătească ratele".

Recurenta arată că o parte dintre faptele ilicite enumerate şi vinovăţia intimatei-pârâte au fost deja dovedite prin depunerea la dosarul cauzei a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2010, restul faptelor ilicite urmând a fi analizate pe baza susţinerilor recurentei-reclamante, apărărilor intimatei-pârâte şi a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, recurenta afirmă că, din motivarea hotărârii, reiese că instanţa de apel nu a arătat care sunt faptele ilicite invocate în prezenta cauză şi nici nu le-a analizat pe cele care nu au făcut obiectul dosarului nr. x/2010, lăsându-le, practic, nemotivate.

În continuare, recurenta susţine că, deşi instanţa de apel a admis că o faptă cu caracter ilicit este posibil să producă şi un prejudiciu moral, aceasta s-a limitat strict la a preciza că acest prejudiciu şi legătura de cauzalitate trebuie dovedite, ignorând complet faptul că acest prejudiciu, manifestat prin suferinţă psihică continuă nu poate fi dovedit cu înscrisuri sau martori, ci printr-o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată pe baza unor criterii de apreciere subiective.

Recurenta arată că, deşi nu s-au administrat probele enumerate de instanţa de apel, care să dovedească "deteriorarea stării de sănătate, marginalizarea, izolarea socială", instanţa trebuia ca, în baza principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să le pună în discuţia contradictorie şi să deducă prejudiciul moral pornind de la analiza faptelor ilicite.

Printr-un ultim set de critici, recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs, recurenta a făcut referiri generice la doctrina juridică, la literatura de specialitate şi la practica judiciară atât cea naţională, cât şi cea europeană, la practica C.E.D.O., la art. 11, art. 20 din Constituţia României, la Legea nr. 30 din 18 mai 1994 prin care România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi protocoalele adiţionale la aceasta.

Evocând diverse hotărâri judecătoreşti naţionale, recurenta menţionează că, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, a avut în vedere decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Reglementările Consiliului Europei, practica C.E.D.O. Totodată, arată că, deşi a solicitat acordarea de daune morale în valoare de 250.000 RON, acesta nu constituie un motiv de sancţiune, rămânând la aprecierea judecătorilor fondului eventuala cenzurare a cuantumului acestora.

În privinţa existenţei prejudiciului moral şi a existenţei unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta arată că instanţa de apel a dat dovadă de un formalism excesiv, încălcând dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., referitoare la aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului, respectiv dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie, prin care Convenţia şi protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta.

Totodată, făcând trimitere la considerentele instanţei de apel de la fila x paragraf 6, recurenta afirmă că acestea încalcă practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, în sensul că proba faptei ilicite este suficientă. Aşadar, prejudiciul şi raportul de cauzalitate fiind prezumate, instanţele urmează să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Sub acest aspect, recurenta afirmă că, în prezenta cauză, judecătorii fondului au refuzat să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptelor ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, care durează de mulţi ani şi a împrejurărilor în care au fost săvârşite.

Mai arată că, la fila x paragraf 7, instanţa de apel a considerat că hotărârile pronunţate de C.E.D.O. în cauzele Iovtchev, Danev şi C. se aplică doar în cazul persoanelor private de libertate pentru condiţiile de detenţie sau pentru detenţie ilegală, nu şi în prezenta cauză.

Faţă de acest considerent, recurenta arată că, în mod evident, instanţa de apel a ignorat complet faptul că prejudiciul moral intră în sfera art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că, pe cale de consecinţă, i se aplică întocmai practica C.E.D.O.

În acest sens, recurenta menţionează cauza Hulea împotriva României, nr. 33411/05 din 2 octombrie 2012, în care Curtea a considerat prea formalistă constatarea Curţii de Apel Bacău, conform căreia reclamantul nu a demonstrat că suferise un prejudiciu moral din cauza refuzului angajatorului de a-i acorda concediul parental, întemeiat pe Legea privind statutul cadrelor militare.

Cu referire la cauza Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, pct. 32-37, 2 septembrie 2010, recurenta arată că, în hotărârea pronunţată, Curtea a reţinut încă o dată abordarea formalistă a instanţelor naţionale, conform căreia reclamantului îi revenea obligaţia de a stabili existenţa unui prejudiciu moral prin intermediul unor probe care să poată atesta manifestările externe ale suferinţelor sale fizice sau psihologice.

În încheiere, recurenta conchide în sensul că menţinerea acesteia într-o stare de sărăcie, stres, incertitudine, fără a avea posibilitatea să îşi ramburseze anticipat creditul ipotecar, când în ponderea ratei lunare cuantumul dobânzii reprezenta 90%, fiind obligată să plătească rate abuzive sub sancţiunea executării silite şi pierderii garanţiei imobiliare reprezintă suficiente elemente de natură a produce un prejudiciu moral, comparând situaţia de fapt cu o stare de lipsire de libertate, fiind de 13 ani o sclavă a băncii, şi nu partenerul contractual al acesteia.

La 17 februarie 2021, intimata a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, cu cheltuieli de judecată, iar la 4 martie 2021, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei, ca nefondate.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin încheierea completului de filtru din 17 mai 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1456A din 2 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 9:00, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Acţiunea are ca obiect constatarea nivelului ratei dobânzii începând cu data de 2 august 2016 şi restituirea unor sume considerate ca fiind încasate necuvenit, fiind introdusă în urma derulării unui alt litigiu prin care Înalta Curte a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi a oricărei alte clauze care ar permite B.. S.A. modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii.

Printr-un prim set de critici, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deşi instanţa a fost învestită să constate finalizarea negocierilor între părţi, această a omis să se pronunţe asupra acestui aspect.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul şi limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilităţii, fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Obiectul acţiunii reprezintă pretenţia dedusă judecăţii, fiind configurată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanţele de judecată cu o acţiune care cuprinde mai multe capete de cerere, însă niciunul dintre ele nu are ca obiect în mod exclusiv şi explicit constatarea finalizării negocierilor între părţi.

Reclamanta nu a formulat în faţa primei instanţe o cerere adiţională, în temeiul art. 204 C. proc. civ., prin care să extindă limitele învestirii.

De altfel, privit ca atare, un asemenea petit nici nu era conform dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., întrucât urmărea constatarea unei situaţii de fapt, iar nu a existenţei sau inexistenţei unui drept.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că instanţele de judecată nu au fost învestite cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea finalizării negocierilor între părţi.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă a mai susţinut că a fost încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin aceea că instanţa de apel nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor stabilirea momentului la care au fost finalizate negocierile, modul de determinare a dobânzii, ofertele şi concesiile făcute, posibilitatea de negociere reală şi efectivă a procentului de dobândă şi motivele refuzului ofertei finale.

Având în vedere că autoarea recursului impută instanţei de apel omisiunea de a pune în discuţia contradictorie a părţilor anumite aspecte procesuale cu caracter esenţial, critica vizează, în realitate, încălcarea principiului contradictorialităţii consacrat de art. 14 C. proc. civ.

Principiul contradictorialităţii a fost definit în doctrină ca fiind posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil şi presupune ca nicio măsură să nu fie ordonată de către instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Înalta Curte reţine că, la termenul din 19.10.2020, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri, s-au prezentat apărătorii ambelor părţi, cărora instanţa le-a acordat pe rând cuvântul, aceştia arătând că nu au cereri de formulat şi nici probe noi de administrat în apel.

În acest context, instanţa de apel a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în susţinerea apelului principal şi a apelului incident.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate invoca omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţia contradictorie a părţilor aspectele învederate de recurentă.

Recurenta mai susţine că, deşi a clarificat obiectul cererii în faţa primei instanţe ca fiind o acţiune în constatare, instanţa a apreciat că a fost învestită cu o acţiune în constituire de drepturi care presupunea stabilirea unei noi clauze convenţionale.

Contrar acestei aserţiuni, Înalta Curte reţine că acţiunea nu a fost calificată de instanţele devolutive ca fiind una în constituire de drepturi. Astfel, în considerentele expuse de instanţele devolutive nu există nicio apreciere a acestora din care să poată fi dedusă schimbarea obiectul acţiunii în sensul indicat de autoarea recursului. Fiind respectate limitele învestirii, rezultă că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că nesocotirea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei nr. 2123/20.10.2015 este evidentă din moment ce instanţa supremă i-a recunoscut dreptul de a refuza motivat dobânda propusă de bancă, iar instanţa de apel i-a încălcat acest drept, obligând-o să accepte ofertă finală de dobândă fixă şi toate condiţiile impuse de intimata-pârâtă.

Aşadar, recurenta a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În raport de dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., criticile recurentei privind încălcarea normelor de procedură referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât acesta se referă numai la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), din moment ce soluţia pe care o poate pronunţa Înalta Curte în cazul reţinerii acestui motiv de casare este respingerea cererii ca inadmisibilă, astfel cum prevede art. 497 teza finală C. proc. civ.

Cu toate acestea, criticile recurentei privind încălcarea normelor de procedură referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea unor norme de procedură ce atrage sancţiunea nulităţii.

Contrar susţinerilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că, în realitate, instanţa de apel a reţinut că "…apelanta-reclamantă, sub motivul eşuării negocierilor cu pârâta, încearcă, încă odată, să obţină o dobândă fixă, la un nivel scăzut, prin intervenţia instanţei în contract." În acest sens, a arătat că "apelanta-reclamantă prezintă un raţionament prin care încearcă să demonstreze că nu solicită intervenţia instanţei în contract, însă, în realitate, de vreme ce solicită instanţei să constate că nivelul dobânzii contractuale este de 1,2% respectiv 3% pe an, scopul urmărit de reclamantă este acela ca instanţa să stabilească nivelul dobânzii contractuale, în contra celor statuate de Înalta Curte în dosarul nr. x/2010. (…) În măsura în care o asemenea soluţie ar fi fost posibilă nimic nu împiedica Înalta Curte să o adopte în dosarul nr. x/2010, având în vedere că respectivele procente se regăseau în contract, după cum susţine reclamanta. Curtea constată, însă, că soluţia propusă de reclamantă reprezintă o intervenţie instanţei în contract, nepermisă de lege, şi o încălcare a principiilor care guvernează forţa obligatorie a contractului, invocate chiar de reclamantă. Contractul, în forma rămasă în vigoare după eliminarea clauzelor constatate a fi abuzive de către Înalta Curte, este un contract cu dobândă variabilă (clauza referitoare la dobânda variabilă nefiind declarată abuzivă, ci numai modul de stabilire a acestei dobânzi a fost declarat a fi contrar Legii nr. 193/2000), iar transformarea acestuia într-un contract cu dobândă fixă, în sensul dorit de reclamantă, nu se poate realiza decât pe baza acordului de voinţă al părţilor, iar nu prin hotărâre judecătorească."

Această apreciere a instanţei de apel nu încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei nr. 2123/20.10.2015, prin care s-a statuat că: "revine pârâtei obligaţia ca, pe baza unei negocieri reale şi efective cu împrumutaţii şi în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă atât sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât şi sub aspectul momentului de la care această modificare operează şi, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de rambursare."

De altfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a stabilit un nivel al dobânzii de 1,5%, ci a subliniat că marja fixă de 1,5 puncte procentuale nu ridică probleme din perspectiva caracterului ei abuziv. Prin îndrumările oferite, părţilor li s-a recomandat renegocierea dobânzii împrumutului pe baza unor criterii predictibile pentru consumatori.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurenta a susţinut că, prin considerentul de la fila x paragraful 7, instanţa de apel a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a considerentelor deciziei civile nr. 4945/12.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, prin aceea că instanţa de apel a făcut referire la faptul că Tribunalul a stabilit cu putere de lucru judecat că în contracte nu rămâne cu titlu de dobândă marja fixă (de 1,2%, respectiv 3%), fără a indica unde anume există acest considerent în decizia la care a făcut trimitere.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a ajuns la respectiva concluzie din analiza anumitor considerente aflate la pagina 35 din respectiva decizie. Astfel, potrivit respectivelor considerente, "…tribunalul reţine că nici dispozitivul Deciziei nr. 2123, nici considerentele acesteia nu fac nicio referire la implementarea marjei fixe iniţiale, iar dacă instanţa supremă ar fi dorit să înlocuiască mecanismul dobânzii variabile cu marja fixă iniţială, nu s-ar fi referit în considerente la o negociere prealabilă emiterii unor noi grafice de rambursare. (…) Or, dacă dobânda aplicabilă contractelor de credit ar fi fost marja fixă din contractele iniţiale, diferenţa de restituit ar fi putut fi acordată, neimpunându-se a se prevedea suma exactă de restituit, pentru a face necesară administrarea probei cu expertiza contabilă, …sumele putând fi acordate general, ca diferenţe între sumele plătite de consumatori şi marja fixă iniţială, urmând ca sumele concrete să fie calculate în faza executării silite."

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Printr-un alt set de critici, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că decizia atacată este nemotivată în privinţa momentului la care părţile au finalizat negocierea, întrucât nu a fost analizată proba ce atestă refuzul său de a accepta oferta finală privind cuantumul dobânzii fixe, refuzul fiind comunicat intimatei-pârâte la 23.03.2016. Mai arată că nu au fost analizate criticile referitoare la încălcarea considerentelor deciziei nr. 2123/20.10.2015 şi nici cele privitoare la greşita soluţionare a capetelor de cerere nr. 2-6.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că proba constând în refuzul comunicat intimatei-pârâte la 23.03.2016 este anterioară deciziei nr. 4945/12.12.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a statuat cu caracter definitiv că pârâta s-a conformat deciziei nr. 2123/20.10.2015, în sensul transmiterii de invitaţii la negociere şi oferte individuale particularizate către toţi reclamanţii din dosarul nr. x/2010, o mare parte dintre consumatori ajungând la o înţelegere cu banca, ceea ce demonstrează caracterul nejustificat al refuzului de adaptare a contractelor de credit de către reclamant.

În condiţiile în care instanţa de apel a dat eficienţă deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2016 în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, era inutilă examinarea unei probe anterioare pronunţării acestei decizii, care viza tot chestiunea negocierilor purtate de părţi cu privire la dobândă.

De asemenea, amplele referiri în considerentele deciziei recurate cu privire la modul de aplicare a deciziei nr. 2123/20.10.2015 relevă că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că au fost respectate statuările din această din urmă decizie.

Totodată, analiza criticilor referitoare la greşita soluţionare a capetelor de cerere nr. x nu mai era necesară din moment ce instanţa de apel a apreciat că nu dispune de competenţa stabilirii dobânzii contractuale faţă de cele statuate prin decizia nr. 2123/20.10.2015, iar modul de soluţionare a acestor capete de cerere depindea de soluţia dată primului capăt de cerere, între ele existând o relaţie de accesorialitate.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă mai susţine că instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, dar şi dispoziţiile art. 970 C. civ. din 1864, întrucât a dispus încetarea efectelor clauzelor privind dobânda exprimată în procentul fix de 1,20%, respectiv, de 3,00% pe an, deşi aceste clauze nu au fost declarate nule.

Înalta Curte reţine că la art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008 s-a prevăzut că dobânda curentă este de 6,2% pe an şi este fixă în primul an şi variabilă ulterior, după această dată urmând a fi formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 1,2 puncte procentuale, iar la art. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008 s-a stabilit că, la data încheierii contractului, dobânda curentă este de 11,9% pe an şi este variabilă, fiind formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 3 puncte procentuale.

Astfel, marja fixă de 1,2 puncte procentuale, respectiv 3 puncte procentuală era o componentă a dobânzii percepute de bancă care se adăuga dobânzii de referinţă variabile, fiind diferită de dobânda exprimată în procente fixe aferentă primului an de creditare.

Prin decizia nr. 2123/20.10.2015, instanţa supremă a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi orice altă clauză care permitea pârâtei modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, obligând-o pe pârâtă să modifice contractele încheiate cu reclamanţii şi să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări.

În motivarea acestei decizii s-au reţinut următoarele considerente relevante: "Pe cale de consecinţă, continuă să îşi producă efectele, în cazul contractelor care au o astfel de prevedere, clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, iar în cazul celorlalte contracte părţile urmează a stabili dobânda prin negociere, conform considerentelor ce se vor arăta. (…) În plus, aşa cum reiese din examinarea cererii de chemare în judecată precizată şi din toate actele de procedură, reclamanţii înşişi au recunoscut Băncii dreptul de a percepe după primul an de contract o dobândă care să cuprindă şi o componentă variabilă, contestând, însă, dreptul acesteia de a determina în mod arbitrar şi netransparent partea de dobândă variabilă; ca atare, nivelul dobânzii depinde de înţelegerea părţilor".

Astfel, considerentele evocate anterior relevă că soluţia de constatare a nulităţii absolute a părţii din clauză referitoare la dobânda de referinţă variabilă nu are drept consecinţă aplicarea marjei fixe de 1,2 puncte procentuale, respectiv 3 puncte procentuale. De altfel, instanţa supremă nu a făcut nicio referire la marja fixă în considerentele care au fundamentat soluţia dată în dosarul nr. x/2010.

În aceste condiţii, susţinerile referitoare la aplicarea marjei fixe de 1,2 puncte procentuale, respectiv 3 puncte procentuale nu pot fi primite, faţă de statuările din decizia nr. 2123/20.10.2015 a căror respectare se impune în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Autoarea recursului a mai susţinut că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel intervine în acordul de voinţă al părţilor, viciază consimţământul recurentei-reclamante şi o constrânge, împotriva voinţei sale, să modifice clauza privind dobânda, anulată parţial prin decizia Înaltei Curţi, cu încălcarea dispoziţiilor art. 948 C. civ. din 1864.

Această aserţiune este infirmată chiar de considerentele deciziei recurate care nu cuprind vreo statuare în sensul că recurenta-reclamantă ar fi obligată să încheie un act adiţional în termenii şi condiţiile impuse de intimata-pârâtă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Sub un ultim aspect, recurenta a criticat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind daunele morale, susţinând că au fost demonstrate condiţiile răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ. 1864.

Curtea de apel a procedat la analizarea condiţiilor cerute de art. 998-999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi a apreciat în mod corect că existenţa faptelor ilicite săvârşite de pârâtă a fost dovedită prin prezentarea deciziei civile nr. 2123/2015 pronunţată de Înalta Curte prin care s-a stabilit irevocabil că intimata-pârâtă a introdus în contractele încheiate cu apelanta-reclamantă clauze abuzive.

Însă, acest argument nu conduce în mod automat la posibilitatea acordării daunelor morale.

Existenţa şi întinderea prejudiciului solicitat în limita sumei de 250.000 RON, care, potrivit afirmaţiilor recurentei-reclamante, a constat în consecinţele negative în plan psihic, asupra vieţii personale şi profesionale, a fost apreciată de instanţa de apel ca nefiind demonstrată de către reclamantă, nefiind îndeplinită condiţia certitudinii acestuia.

Prin urmare, în mod singular, conduita pârâtei, în sensul inserării unor clauze abuzive în contractele de credit, nu este în măsură să facă dovada existenţei consecinţelor negative asupra vieţii personale şi profesionale a recurentei, în lipsa dovezilor privind existenţa prejudiciului moral real şi efectiv produs şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Această concluzie, dedusă din normele juridice naţionale, privind condiţiile răspunderii civile delictuale, sub aspectul prejudiciului moral, nu a fost infirmată prin jurisprudenţa C.E.D.O. invocată de recurentă.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, referitor la capătul de cerere având ca obiect daunele morale, rezultă care au fost argumentele ce au stat la baza pronunţării soluţiei din dispozitiv şi nu a fost identificată aplicarea unor prevederi legale care să nu fi fost incidente cauzei ori să fie eronat aplicate.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1456A din 2 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă, de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în sumă de 5850,51 RON. Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în declararea căii extraordinare de atac, urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5850,51 RON reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimatei-pârâte B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1456A din 2 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5850,51 RON reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimatei-pârâte B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.