Cassation dismissed: Lack of legitimate interest bars absolute nullity action against state voting mandate order

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 24 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, E. şi F., au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a art. 1 pct. 1 şi pct. 2 din Ordinul nr. 246/23.02.2016. De asemenea, au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că Ordinul nr. 246/23.02.2016 a fost emis cu încălcarea art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 17 din Codul Bunei Administraţii adoptat prin Recomandarea CM/REC din 20.06.2007 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României privind obligaţia instituţiilor publice de a motiva actele pe care le emit.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1237 şi art. 1238 alin. (2) din C. civ.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei de interes. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Pârâta F. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia tardivităţii formulării cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. Totodată, a solicitat şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au depus răspuns la întâmpinările depuse de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi F., solicitând respingerea excepţiilor invocate şi a apărărilor formulate pe fondul cauzei, ca neîntemeiate.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 127 din 21 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepţia tardivităţii formulării cererii, ca nefondată; s-a respins excepţia lipsei de interes, ca nefondată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, ca nefondată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta F., ca nefondată; s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, E. şi F., ca nefondată; reclamanţii au fost obligaţi la plata sumei de 2.094,8 RON către pârâta F., reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 475 din 16 martie 2022, a admis apelul apelantului-pârât Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 127 din 27 ianuarie 2021 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D., precum şi cu intimaţii-pârâţi E. şi F.; a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a admis excepţia lipsei de interes în formularea acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată, ca lipsită de interes; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe; apelanţii-reclamanţi au fost obligaţi la plata sumei de 1.764,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către intimata F..

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant C. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 9 iunie 2022.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiat a apelului formulat de Ministerul Finanţelor şi admiterii apelului promovat de reclamanţi. De asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Hotărârea recurată nu corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului apelanţilor-reclamanţi, fiind ignorate argumentele expuse de apelanţii-reclamanţi în cererea de apel.

Instanţa de apel a reţinut doar că "având în vedere că motivele de apel formulate de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor pun în discuţie modalitatea în care prima instanţă a soluţionat excepţiile lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor şi excepţia lipsei de interes a acestora în promovarea acţiunii introductive, Curtea va analiza cu prioritate apelul promovat de către această parte, aceasta întrucât, fie şi în cadrul analizei ca motive de apel, soluţia pronunţată în legătură cu aceste două excepţii poate determina inutilitatea cercetării în fond a prezentului apel, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) coroborate cu art. 482 din C. proc. civ..".

Întrucât motivarea este atât un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, cât şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie, recurentul apreciază că devin incidente în speţă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din C. proc. civ.

Soluţia de admitere a apelului promovat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor şi de respingere a apelului declarat de reclamanţi este nelegală, deoarece au fost încălcate art. 15 şi art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 17 din Codul Bunei Administraţii, art. 31 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, art. 13 lit. a), art. 21 alin. (1) şi (3) din actul constitutiv al Fondului Român de Contragarantare S.A., art. 27 şi art. 31 din O.U.G nr. 109/2011, art. 1237 şi art. 1238 alin. (2) din C. civ.

În mod greşit instanţa de apel a constatat că reclamanţii nu au învederat un folos practic, determinat, pentru anularea Ordinului nr. 246/23.02.2016 şi că aceştia nu sunt vătămaţi în niciun fel în drepturile şi interesele lor procesuale prin emiterea acestui ordin.

Or, atâta vreme cât ordinul contestat a avut drept consecinţă emiterea hotărârii AGA nr. 56/23.02.2020, prin care s-a hotărât să nu se aprobe numirea membrilor şi a preşedintelui Consiliului de Supraveghere propuşi de Comitetul de Nominalizare al Fondului Român de Contragarantare, există interes pentru a se solicita să se constate nulitatea absolută parţială a acestuia, întrucât în ipoteza admiterii acestei cereri devine incident principiul de drept "accesorium sequitur principale".

Interesul în promovarea acţiunii este determinat, legitim, personal, născut şi actual, întrucât:

- reclamantul C. împreună cu ceilalţi reclamanţi au fost declaraţi admişi la procedura de selecţie şi evaluare pentru ocuparea locurilor în Consiliul de Supraveghere, însă s-a evitat numirea acestora printr-un procedeu legal, respectiv adoptarea unui ordin, cu toate că, în mod normal şi legal, reclamanţii ar fi trebuit să beneficieze de drepturile obţinute în urma declarării ca fiind admişi la concurs.

- prin ordin se procedează la modificarea în mod unilateral, abuziv şi nelegal a unui raport juridic direct, născut în virtutea drepturilor obţinute de reclamanţi în urma parcurgerii procedurii de selecţie şi evaluare.

- atât timp cât nu s-a mai procedat la numirea reclamanţilor în vederea ocupării posturilor vacante în Consiliul de Supraveghere, raportul juridic iniţial a fost afectat prin nerespectarea cursului firesc al faptelor ce ar fi urmat să se întâmple dacă nu s-ar fi emis ordinul atacat.

- prin participarea la procedura de selecţie şi evaluare în vederea ocupării unui post în Consiliul de Supraveghere, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa în sensul de a presta muncă în cadrul acestui organism. Ulterior, reclamanţilor le-a fost recunoscută legitimitatea în vederea dobândirii acestor posturi, prin dovedirea pregătirii necesare. Prin urmare, trebuia demarată procedura în vederea numirii reclamanţilor pentru posturile vacante, însă, în realitate, prin ordinul atacat, s-a procedat la negarea drepturilor obţinute de aceştia, fiind astfel limitat dreptul la muncă al reclamanţilor, drept prevăzut de Constituţia României şi de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

- reclamanţii sunt titularii unui drept de creanţă şi anume a dreptului de a fi numiţi în componenţa Consiliului de Supraveghere. Astfel, prin ordinul atacat, reclamanţilor le-a fost suprimat dreptul de a mai putea fi numiţi, aşa cum ar fi fost normal în urma parcurgerii procedurii.

Raportat la toate aceste aspecte, rezultă că soluţia instanţei de apel de admitere a apelului promovat de către Ministerul Finanţelor este nelegală.

Prin Ordinul nr. 246/23.02.2016 se aduce o atingere gravă drepturilor economice ale reclamanţilor, în special în ceea ce priveşte dreptul la muncă.

Astfel, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră în articolul 15 libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă.

Prin prisma acestui drept, orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene se bucură de libertatea de a-şi exercita dreptul la muncă, precum şi de protecţie împotriva oricărei ingerinţe ce ar apărea în exercitarea acestui drept.

Mai mult decât atât, dreptul la muncă este consacrat şi la nivel naţional, prin art. 41 din Constituţie, care trebuie coroborat cu art. 53 din Constituţia României, care prevede în ce condiţii se poate restrânge dreptul la muncă.

Din interpretarea celor două articole din Constituţie reiese faptul că dreptul la muncă poate fi limitat doar prin lege.

Or, chiar şi făcând o interpretare in extenso a noţiunii de lege, nu se poate ajunge la concluzia că un act administrativ individual reprezintă o lege, în sensul pe care legiuitorul i l-a dat acestei noţiuni prin Constituţie.

În speţă, prin participarea la procedura de selecţie şi evaluare pentru funcţia de membru al Consiliului de Supraveghere, recurentul împreună cu ceilalţi reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a presta muncă în cadrul acestui organism. Ulterior, prin faptul că am fost propuşi de către Comitetul de nominalizare al FRC, conform proceselor-verbale din 04.12.2015, 06.01.2016 şi 05.02.2016 le-a fost recunoscută legitimitatea în vederea dobândirii acestor posturi, prin dovedirea pregătirii necesare, astfel că aceştia ar fi trebuit să fie numiţi pe posturile vacante.

În schimb, prin Ordinul nr. 246/23.02.2016, s-a procedat realmente la negarea drepturilor obţinute de reclamanţi.

Deşi reprezentanţii statului au fost mandataţi să voteze împotriva numirii membrilor şi a Preşedintelui Consiliului de Supraveghere, Ordinul nr. 246/23.02.2016 nu arată care este raţionamentul pentru care s-a dispus astfel.

În vederea asigurării sistemului dualist de administrare, Consiliul de Supraveghere al FRC, a adoptat Decizia nr. 104/05.11.2015, prin care s-a avizat Nota nr. x/04.11.2015 privind declanşarea procedurii de selecţie a unor membri ai Consiliului de Supraveghere al Fondului Român de Contragarantare. Adoptarea acestei decizii era absolut necesară în contextul în care existau două posturi vacante în cadrul Consiliului de Supraveghere al FRC, dar şi în considerarea faptului că trei membri ai acestuia fuseseră numiţi provizoriu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (2) şi (3) din O.U.G nr. 109/2011 membrii consiliului de supraveghere sunt desemnaţi de adunarea generală a acţionarilor, dispoziţiile art. 29 aplicându-se în mod corespunzător şi consiliului de supraveghere.

Or, aplicând în mod corespunzător consiliului de supraveghere dispoziţiile art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011, se poate observa că membrii consiliului de supraveghere sunt desemnaţi de adunarea generală a acţionarilor, la propunerea consiliului de supraveghere în funcţie sau a acţionarilor.

Această dispoziţie legală statuează, aşadar, că membrii consiliului de supraveghere sunt desemnaţi de adunarea generală a acţionarilor fie la propunerea consiliului de supraveghere, fie la propunerea acţionarilor.

Legea nu oferă posibilitatea ca, după evaluarea, selectarea candidaţilor pentru funcţiile de membru în consiliul de supraveghere de către comitetul de nominalizare şi înaintarea propunerilor respective adunării generale a acţionarilor să nu se aprobe numirea membrilor şi a Preşedintelui Consiliul de Supraveghere.

În raport de dispoziţiile art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011, Adunarea Generală a Acţionarilor nu putea acţiona conform celor dispuse prin Ordinul nr. 246/23.02.2016, avea obligaţia de a desemna membrii consiliului de supraveghere, respectiv preşedintele acestuia, neavând un drept de opţiune în acest sens.

Procedându-se în sensul celor dispuse prin Ordinul nr. 246/23.02.2016, au fost încălcate dispoziţiile art. 13 lit. a) şi art. 21 alin. (3) din actul constitutiv, precum şi cele ale art. 31 din O.U.G nr. 109/2011.

De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Actul constitutiv al Fondului Român de Contragarantare S.A. şi art. 27 din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice.

Or, faptul că prin Ordinul nr. 246/23.02.2016 s-a dispus ca reprezentanţii Statului Român să voteze împotriva numirii unor noi membri ai Consiliului de Supraveghere al FRC, în condiţiile în care la data de 1 martie 2016 au încetat mandatele a 5 dintre cei 7 membri ai Consiliului de Supraveghere constituie o manifestare ilegală a pârâtului, astfel că acest act administrativ se impune a fi anulat.

În cauză devine incident cazul de nulitate absolută referitor la frauda la lege, prevăzut de art. 1237 din C. civ., ca noţiune inclusă în cea de cauză ilicită.

Fraudarea legii s-a produs prin emiterea ordinului a cărei constatare a nulităţii o solicită reclamanţii, fapt juridic care este în conformitate cu legea, însă, în realitate, scopul pentru care acest ordin a fost adoptat era acela de a se evita numirea reclamanţilor pe posturile vacante în cadrul Consiliului de Supraveghere.

Prin urmare, s-a evitat numirea reclamanţilor printr-un procedeu legal, respectiv emiterea unui ordin, prin care s-a dispus mandatarea unor persoane pentru a vota împotriva numirii pe posturile respective, cu toate că, în mod normal şi legal, reclamanţii ar fi trebuit să beneficieze de drepturile obţinute în urma declarării ca fiind admişi.

Acest aspect se încadrează în ipoteza de nulitate prevăzută de art. 1238 alin. (2) din C. civ., care prevede sancţiunea nulităţii absolute pentru situaţia în care actul juridic este întocmit având o cauză ilicită.

Or, în speţă, aşa cum s-a menţionat, cauza (motivul) pentru care a fost emis Ordinul nr. 246/2016 a fost aceea de a se evita numirea reclamanţilor în cadrul Consiliului de Supraveghere, lucru ce contravine rezultatului procedurii de selecţie şi evaluare.

C. Apărarea intimaţilor

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă F. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, care a fost respinsă de Înalta Curte, la termenul de dezbateri, pentru argumentele arătate în practicaua hotărârii. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 28 septembrie 2022 s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Sunt nefondate criticile prin care recurentul reclamă aplicarea greşită a normelor juridice care reglementează nulitatea absolută, din perspectiva soluţiei date asupra excepţiei lipsei de interes, aspecte care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că nulitatea este o sancţiune civilă care intervine atunci când au fost încălcate normele imperative ale legii, diferenţa între nulitatea absolută şi cea relativă fiind dată de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală nesocotită.

Deşi nulitatea absolută este de ordine publică şi, în principiu, poate fi invocată de orice persoană interesată, în cauză, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, calitatea de reclamant se suprapune peste cerinţa existenţei unui interes.

Interesul pe care îl afirmă recurentul nu este unul general, ci un interes individual, aşadar, circumscris normelor subordonate raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, chiar dacă nemulţumirile recurentului vizează contractul de mandat, prin prisma dispoziţiilor art. 1246 şi art. 216 din C. civ., nulitatea absolută invocată şi interesul legitim susţinut de recurent trebuie să se raporteze la particularităţile raportului juridic existent între acesta şi emitentul actului contestat.

Identificarea interesului nu se poate realiza din simpla lecturare a actului atacat, cum greşit consideră recurentul, ci din complexul de raporturi juridice, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun.

Prin ordinul contestat, calificat ca fiind un mandat, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de emitent, şi-a exercitat un drept decurgând din calitatea de reprezentant al statului român în exerciţiul tuturor drepturilor ce îi revin acestuia din urmă, în calitate de asociat la Fondul Român de Contragarantare S.A.

Aşadar, efectele specifice acestui contract civil se produc doar asupra părţilor contractante, nu şi faţă de recurent, care este terţ, iar în raport cu această calitate ordinul îi este opozabil, motiv pentru care, trebuie să-l respecte şi să-i suporte efectele, ca fapt juridic.

Dispoziţiile cuprinse în Ordinul nr. 246/2016 au fost duse la îndeplinire în cadrul Adunării Generale a Acţionarilor Fondului Român de Contragarantare S.A. din 23 februarie 2016 de către cei doi mandatari, care şi-au exprimat votul în acord cu mandatul încredinţat de mandant, astfel că, la momentul promovării acţiunii, contractul de mandat încetase, iar o eventuală nulitate a ordinului ar prezenta interes doar dacă s-ar finaliza cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, ceea ce în cazul de faţă este imposibil de realizat, având în vedere conţinutul concret al mandatului. Astfel, manifestarea de voinţă a mandantului într-un anume sens şi dreptul de vot al mandatarilor odată exprimate nu mai pot fi supuse restituirii, context în care eficienţa practică a constatării nulităţii Ordinului M.F.P. nr. 246/23.02.2016 este inexistentă.

Recurentul a mai invocat, ca motiv de nulitate a actului contestat, nelegalitatea măsurilor ce urmau a fi executate de mandatari din perspectiva încălcării unor dispoziţii ale actului constitutiv al Fondului Român de Contragarantare S.A. (art. 13 lit. a), art. 21 alin. (1) şi (3), dar şi ale O.U.G. nr. 109/2011 (art. 27 şi art. 31), însă aceste aspecte nu privesc condiţiile de validitate ale contractului în general şi, cu atât mai puţin, ale contractului de mandat, ci efectele produse de Ordinul nr. 246/2016, concretizate prin adoptarea Hotărârii A.G.A. a Fondului Român de Contragarantare S.A., în cadrul căreia mandatarii şi-au îndeplinit mandatul acordat. De aceea, se constată că nici din această perspectivă constatarea nulităţii ordinului contestat nu aduce vreun beneficiu recurentului care, în realitate, urmăreşte anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor prin care s-au adoptat toate punctele cuprinse în Ordinul nr. 246/2016.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de prim control judiciar, că deciziile asupra chestiunilor prejudiciabile pentru recurent nu s-au realizat prin Ordinul nr. 246/2016, care a fost contestat prin cererea introductivă de instanţă, ci prin Hotărârea A.G.A. nr. 56 din 23 februarie 2016 a Fondului Român de Contragarantare S.A.

Prin urmare, drepturile reclamantului nu au fost lezate prin acest ordin, ci prin adoptarea hotărârii adunării generale a acţionarilor menţionate anterior, fiind, aşadar, evident că anularea actului contestat nu aduce recurentului niciun folos practic.

Interesul recurentului nu poate fi reţinut nici din perspectiva caracterului accesoriu al Hotărârii A.G.A. nr. 56 din 23 februarie 2016 în raport cu Ordinul M.F.P. nr. 246/2016, deoarece lipsirea de efecte a hotărârii adunării generale a acţionarilor, scop urmărit în realitate, nu se poate realiza decât în condiţiile specifice Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, între cele două acte juridice neexistând relaţia de accesorietate invocată de recurent, fiecare act având un regim juridic distinct.

Întrucât recurentul nu justifică un interes legitim în demersul său judiciar privind constatarea nulităţii ordinului atacat, rezultă că sancţiunea nulităţii nu produce efectele menţionate de acesta, iar reclamantul nu obţine niciun folos practic în urma anulării ordinului contestat.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi primit, deoarece respingerea apelului formulat de apelanţii-reclamanţi a fost un efect al admiterii apelului promovat de Ministerul Finanţelor, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei de interes.

Fiind formulate două cereri de apel cu obiect diferit, una dintre ele vizând soluţia instanţei de judecată asupra excepţiilor invocate în cauză, iar a doua soluţia privind fondul cauzei, instanţa de apel a procedat la soluţionarea, cu prioritate, a primului apel menţionat, cel formulat de Ministerul Finanţelor.

Soluţia dispusă prin hotărârea recurată este legală, întrucât, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de apel în considerentele deciziei, în eventualitatea admiterii apelului, cu consecinţa admiterii uneia dintre excepţiile invocate, fiind evident că devine inutilă cercetarea soluţiei dispuse asupra fondului, astfel cum prevede art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, instanţa de apel nu avea obligativitatea motivării soluţiei de respingere a apelului formulat de către apelanţii-reclamanţi.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o analiză exactă a raporturilor juridice deduse judecăţii, sub aspectul folosului practic al recurentului în ceea ce priveşte anularea Ordinului M.F.P. nr. 246/23.02.2016.

Examinând cele două excepţii susţinute ca motiv de apel de către apelantul Ministerul Finanţelor, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că, în fapt, prioritară este analiza excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii civile deduse judecăţii, întrucât, pe de-o parte, motivarea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor a fost reprezentată, în esenţă, tot de o lipsă de interes a acestora în ceea ce priveşte constatarea nulităţii Ordinului nr. 246/23.02.2016, din moment de apelantul-pârât a menţionat faptul că reclamanţii nu au suferit nicio vătămare prin emiterea ordinului menţionat, iar pe de altă parte, pentru motivul că eventuala lipsă a calităţii lor procesual active apare mai dificil de argumentat, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a ordinului respectiv.

Or, este cunoscut faptul că orice persoană poate solicita constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, cu condiţia ca această persoană să justifice un interes legitim. Aşadar, condiţia esenţială a interesului în promovarea acţiunii introductive ar urma să fie examinată cu prioritate chiar şi din perspectiva unei analize subsidiare a excepţiei lipsei calităţii procesual active.

Cu privire la acest motiv de apel subsumat analizei condiţiei interesului exercitării cererii de chemare în judecată de către apelanţii-reclamanţi, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în mod temeinic a fost argumentat de către Ministerul Finanţelor faptul că aceştia nu sunt vătămaţi în niciun fel în drepturile şi interesele lor procesuale prin emiterea Ordinului nr. 246/23.02.2016, din moment ce acesta concretizează raporturi juridice specifice contractului de mandat, raporturi create între mandantul Ministerul Finanţelor şi mandatarii, salariaţi ai săi, pentru exercitarea de către aceştia din urmă a dreptului de vot pe care Ministerul Finanţelor îl are, în calitate de autoritate tutelară, în adunarea generală a acţionarilor Fondului Român de Contragarantare S.A.

Astfel, s-a arătat că Ordinul nr. 246/23.02.2016 concretizează raporturi juridice specifice structurii interne funcţional-organizatorice a apelantului Ministerul Finanţelor, context în care simpla intenţie cu privire la modalitatea de exercitare a dreptului de vot nu poate nici profita, nici vătăma interesele altor persoane, în afara părţilor raportului juridic de mandat respectiv.

Ceea ce, eventual, poate vătăma drepturile şi interesele altor persoane este rezultatul votului astfel exprimat, şi anume hotărârea adoptată de organismul colegial în cadrul căruia a fost exprimat votul (sau şi votul) a cărui împuternicire de exerciţiu se solicită a fi anulată.

O astfel de hotărâre nu formează, însă, obiect de analiză în cadrul procedurii judiciare.

Rezumând cele mai sus expuse, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat în sensul că apelanţii-reclamanţi nu au învederat un folos practic, determinat, pentru anularea Ordinului nr. 246/23.02.2016, aspect ce se verifică inclusiv în cadrul unei acţiuni, precum cea dedusă judecăţii, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unei manifestări interne de voinţă a apelantului-pârât Ministerul Finanţelor.

Înalta Curte constată că recurentul C. nu invocă niciun text de lege din dreptul substanţial presupus a fi încălcat sau interpretat în mod eronat de instanţa de apel, ci doar se rezumă la a prezenta argumente care, în opinia acestuia, ar justifica interesul formulării cererii de chemare în judecată, fără a răspunde însă argumentului esenţial invocat de Curtea de Apel Bucureşti. Totodată, Înalta Curte va înlătura şi criticile care privesc aspecte de fond ce vizează actul contestat, câtă vreme cererea de chemare în judecată nu a fost analizată pe fond, ci respinsă pentru lipsa interesului reclamanţilor în formularea acţiunii, excepţie care împiedică analizarea fondului cauzei.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva deciziei civile nr. 475 din 16 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva deciziei civile nr. 475 din 16 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.