Trademark cancellation and non-exclusive license attribution under unregistered license agreements in Romanian IP law

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 19 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa: să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea şi deţinerea produselor şi oferirea serviciilor corespunzătoare claselor 16, 30, 35 şi 43, identice cu cele pe care reclamanta le comercializează sub marca x "C.", sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; să interzică pârâtei folosirea în activitatea sa comercială, oferirea spre comercializare, comercializarea şi deţinerea ambalajelor acestor produse, care conţin imaginile identice cu cele pe care le comercializează reclamanta în baza protecţiei asigurate prin înregistrarea modelului nr. x, sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 RON/zi; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON daune materiale şi 10.000 RON daune morale pentru prejudiciile create în ultimii trei ani; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 36 din Legea nr. 84/1998, art. 30 din Legea nr. 129/1992, art. 1357-1359 C. civ. şi art. 219 C. civ.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, precum şi cerere reconvenţională, în contradictoriu cu reclamanta şi pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând decăderea reclamantei-pârâte din drepturile asupra mărcii naţionale individuale combinate x "C.", pentru clasele 16, 30, 35 şi 43, pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă neîntreruptă, de 5 ani anterior promovării cererii; obligarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci la publicarea deciziei de decădere a mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – Secţiunea Mărci şi obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 45-47 din Legea nr. 84/1998.

Tribunalul Constanţa – secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1157 din 25 iunie 2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2407 din data de 17 octombrie 2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr. 688 din 10 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – secţia a II-a civilă.

Tribunalul Constanţa – secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1202 din 10 noiembrie 2020, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în decăderea drepturilor conferite de marcă; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L. şi OFICIUL DE STAT PENTRU INVENŢII ŞI MĂRCI; a dispus decăderea reclamantei-pârâte A. S.R.L. din drepturile conferite de marca C. nr. x; a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională faţă de OFICIUL DE STAT PENTRU INVENŢII ŞI MĂRCI; reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariul de avocat, către pârâta-reclamantă B. S.R.L.; în temeiul art. 55 alin. (6) din Legea nr. 84/1998, a dispus publicarea menţiunii radierii mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. În principal, a solicitat anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la instanţa competentă, motivat de faptul că a fost pronunţată de o instanţă necompetentă. În subsidiar, a cerut admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii instanţei de fond, urmând ca, prin decizia ce va fi pronunţată, să fie admisă cererea principală.

Prin decizia civilă nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, s-a admis apelul promovat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1202 din 10 noiembrie 2020 a Tribunalului Constanţa – secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi OFICIUL DE STAT PENTRU INVENŢII ŞI MĂRCI; a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că s-a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta- reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta- pârâtă A. S.R.L.; s-au menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea apelată.

La data de 11 aprilie 2022 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019*, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

1. Recursul reclamantei A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Hotărârea instanţei de apel este, în parte, netemeinică şi nelegală.

Se face referire la existenţa unui drept asupra mărcii, însă nu se precizează faptul că reclamanta este titulara unui drept asupra modelului.

Recurenta-reclamantă admite faptul că nu are putere de lucru judecat hotărârea pronunţată pe cale de ordonanţă preşedinţială, dar apreciază că este o proba concludentă de care nu s-a ţinut cont.

Existenţa unui drept asupra unei mărci nu conferă dreptul titularului acesteia să o folosească abuziv, cu scopul de a crea confuzie în rândul consumatorului mediu.

Ataşarea acestei mărci la marca şi la modelul societăţii reclamante reprezintă o încălcare evidentă a drepturilor, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu material şi de imagine.

Hotărârea instanţei de apel privind contrafacerea cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, fără să se menţioneze de Legea nr. 129 din 29 decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi modelelor.

Se arată că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite interzicerea utilizării unei mărci înregistrate ulterior.

Prin acţiunea dedusă judecăţii s-a solicitat ca întreg ansamblu: ambalaj identic cu marca/modelul reclamantei să fie interzise.

Modalitatea în care a fost folosită şi intenţia de a da o aparenţă de legalitate dovedeşte reaua-credinţă a intimatei.

Instanţa de apel, deşi a sesizat acest aspect, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

2. Recursul pârâtei B. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, numai în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului reclamantei şi de respingere a cererii reconvenţionale, urmând să fie admisă cererea reconvenţională, aşa cum a stabilit prima instanţă. De asemenea, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a dezvoltat următoarele critici:

Instanţa de apel a apreciat, prin considerente, că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora "înscrierea licenţei nu este o condiţie pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenţei să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menţinerea validităţii ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă".

În opinia recurentei-pârâte, acest text de lege nu este concludent în cauza dedusă judecăţii, întrucât acesta trebuie să fie coroborat cu situaţia de fapt şi cu situaţia juridică a părţilor litigante.

Astfel, s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice "drepturile asupra mărcii se pot transmite prin cesiune, licenţă, fuziune, pe cale succesorală (...)".

Or, în cauza dedusă judecăţii, nu se regăseşte niciuna dintre aceste forme de transmitere, singurul înscris prezentat de către intimata-reclamantă fiind Contractul de Licenţă de Marcă nr. 1 din 30 iulie 2012, prin care, la art. 2, pct. (6) referitor la obiectul contractului, părţile stipulează că acesta "îl reprezintă transmiterea (acordarea licenţei) de către licenţiator licenţiatului a dreptului de utilizare a mărcii pentru toate clasele de produse/servicii pentru care marca a fost înregistrată la OSIM", pentru ca, la Capitolul "PREŢ ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ", la art. 5, să se specifice "licenţa se vinde licenţiatului la preţul de ...".

Se poate constata că, în acelaşi contract părţile definesc diferit raportul juridic conform căruia marca C., înregistrată la OSIM cu numărul de marcă x şi numărul de registratură x din 28 aprilie 2010, este transmisă către D. S.R.L.

Legiuitorul a instituit o normă clară în ceea ce priveşte cesiunea, conform art. 42 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 potrivit căruia "cererea va cuprinde, dacă este cazul, informaţiile privind datele de identificare a mandatarului noului titular".

Prin urmare, chiar dacă s-ar accepta că marca a fost cesionată, era obligatoriu, conform legii aplicabile în speţă, schimbarea titularului şi pentru raţiunea de a fi opozabilă terţilor, conform alin. (3) din acelaşi articol, coroborat cu dispoziţiile art. 43 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, fiind obligatorie înregistrarea licenţei în Registrul Mărcii şi publicată în Buletinul Oficial al Proprietăţii Industriale.

În caz contrar, nu se poate invoca folosirea licenţei de către un terţ sau mai mulţi, dacă nu au fost urmate procedurile legale instituite de actul normativ incident în cauză.

Mai mult, autoarea căii de atac a susţinut faptul că intimata-reclamantă, aşa cum s-a dovedit, a fost inactivă fiscal, având activitatea economică suspendată începând cu data de 19 decembrie 2012, până la data de 25 iunie 2019, când apare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului înregistrarea dovezii sediului (Certificat constatator nr. x/06.09.2021), care expirase în anul 2016 (furnizare informaţii ONRC nr. x/15.04.2019).

Chiar dacă pe site-ul ANAF-ului societatea reclamantă figura ca inactivă fiscal, aceasta a prezentat documente din care rezultă că încasa venituri din cedarea mărcii "C." şi, mai mult, accepta, fără a întocmi formalităţile cerute de Legea nr. 84/1998, subcesionarea acestei mărci către mai multe societăţi, succesiv în anii 2014, 2015, 2016 şi 2019.

Intimata-reclamantă îşi justifică pretenţiile invocându-şi propria culpă, prin încălcarea, pe de o parte, a legii fiscalităţii, desfăşurând activităţi comerciale, deşi s-a declarat inactivă fiscal la ANAF din anul 2012 până în anul 2019, iar, pe de altă parte, prin cesionarea mărcii către terţi cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1998, aceste cesionări şi subcesionări nefiind opozabile terţilor.

Critica hotărârii recurate se referă la faptul că instanţa de apel a motivat hotărârea fără să ţină seama de întregul material probator şi de dispoziţiile legale în vigoare, invocând în considerente un text de lege care trebuia să fie coroborat cu alte texte legale incidente în cauză şi cu situaţia de fapt.

Prin proba testimonială, s-a încercat să se dovedească faptul că produsul C. nr. x a fost utilizat de alte societăţi, astfel încât s-a aflat pe piaţă în ultimii 5 ani, însă nu s-a demonstrat că utilizarea acestui produs marca societăţii reclamante s-a făcut în mod legal, cu respectarea cerinţelor legislaţiei în materie, respectiv ale art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, de vreme ce legiuitorul a prevăzut condiţii specifice pentru situaţia descrisă la art. 40 din lege.

În cauză, nu s-a probat faptul că a fost cesionată licenţa pentru ca respectiva cesiune să fie opozabilă părţilor, înscrisurile prezentate fiind la limita legii şi, nicidecum, doveditoare.

Din consultarea numărului de depozit x la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci s-a constatat şi s-a dovedit că nu sunt depuse contractele de cesiune de licenţă către nicio altă societate comercială şi nici către societăţile menţionate în cuprinsul deciziei instanţei de apel.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că depoziţiile martorilor nu au valoare juridică, în condiţiile în care societatea reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale privind cesionarea licenţei de utilizare a mărcii C. nr. x sau a utilizării acesteia de către reclamantă cu 5 ani înainte de introducerea acţiunii.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului (în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.) şi excepţia inadmisibilităţii acestuia, motivat de faptul că recurenta-pârâtă a solicitat casarea cu reţinere pentru rejudecare, fără să ţină cont de soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 497 din C. proc. civ.. În situaţia în care se vor respinge excepţiile invocate, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de partea adversă.

Prin rezoluţia din 22 august 2022 s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale de atac în reformare, nedevolutivă şi extraordinară, deoarece nu se poate exercita decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Prin intermediul recursului se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, această cale de atac nefiind un al treilea grad de jurisdicţie. Acest rol al recursului rezultă în mod explicit din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cadrul acestei căi de atac se examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cum cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, aceasta trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare".

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Sancţiunea nemotivării recursului, aşa cum rezultă din prevederile art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii pronunţate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia cu titlu general că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că susţinerile acesteia excedează sfera motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile prezentate nu dezvoltă motive de casare proprii încălcării art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. – încadrabile în ipotezele de la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. – sau aplicării greşite a unor norme de drept material – încadrabile în cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deşi au fost indicate expres motivele de recurs pretins incidente, cerinţa argumentării lor nu este întrunită, deoarece elementele dezvoltate în susţinerea acestora vizează situaţia de fapt şi probatoriul administrat în cauză şi reflectă, în realitate, nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de soluţia dată de instanţele devolutive demersului său judiciar.

Deşi s-a afirmat incidenţa ipotezelor de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac nu a prezentat critici concrete, prin care să arate în ce a constat nelegalitatea deciziei atacate prin raportare la soluţia şi considerentele instanţei de apel.

Sesizarea cu caracter general a pretinselor neregularităţi în apel nu este de natură a determina, în lipsa unor argumente concrete, decât un control de fond al cauzei, incompatibil cu calea de atac a recursului.

Mai mult, în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte remarcă că deşi a fost indicat, autoarea căii de atac nu a dezvoltat nicio critică care să vizeze decizia instanţei de apel din perspectiva nemotivării, existenţei unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în cuprinsul acesteia şi care să poată fi circumscrisă ipotezei invocate.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta-reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta-reclamantă s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul conţinutului său, iar prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond, nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel.

Faţă de cele mai sus reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin întâmpinare şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 din C. proc. civ., a luat în examinare excepţia nulităţii recursului pârâtei B. S.R.L., invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., urmând a o respinge, întrucât din conţinutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de pârâta B. S.R.L. în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Societatea pârâtă critică decizia instanţei de apel numai în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului reclamantei şi de respingere a cererii reconvenţionale, urmând să fie admisă cererea reconvenţională, aşa cum a stabilit prima instanţă.

Întemeindu-şi calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, faptul că instanţa de apel a apreciat, prin considerente, că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, text de lege care, în opinia sa, nu este concludent, întrucât trebuie să fie coroborat cu situaţia de fapt şi cu situaţia juridică a părţilor litigante.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte faptul că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanţei de recurs fiind limitată de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) şi art. 488 din C. proc. civ.).

Faţă de aceste precizări, criticile recurentei care urmăresc fie stabilirea unei alte situaţii de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în faţa celor două instanţe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului pentru că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale, Înalta Curte neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentaţiei căii extraordinare de atac.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din cod, instanţa de recurs îl va înlătura, decizia instanţei de apel fiind conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare pentru perioada de referinţă, "(1) Orice persoană interesată poate solicita oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă:

a) într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată şi dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată";

Conform art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998, "Este asimilată folosirii efective a mărcii: (...)

d) folosirea mărcii de către un terţ având consimţământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuşi titularul acesteia".

Din probele administrate în apel a rezultat că apelanta A. S.R.L. este deţinătorul mărcii naţionale "C." înregistrată la OSIM sub nr. de marcă x şi numărul de registratură M x din 28 aprilie 2010, marcă combinată, individuală, acordată pentru clasele E., 30, 35, 43 şi titularul modelului înregistrat sub nr. x – "ambalaj cu grafică".

În calitate de titular al acestei mărci, apelanta a încheiat un contract de licenţă neexclusivă cu drept de sublicenţiere către terţi cu societatea D. S.R.L. pentru perioada 30.07.2012-01.01.2015, ulterior prelungit până la data 1 ianuarie 2025.

La rândul său, societatea D. S.R.L. a încheiat contracte de sublicenţiere cu societatea F. S.R.L. (2014), G. S.R.L. (2015), H. S.R.L. (2016), I. S.R.L. (2018), J. S.R.L. (2019) şi K. S.R.L. (2019), cu acordul societăţii A. S.R.L. .

În ceea ce priveşte apărarea intimatei-pârâte în sensul nedovedirii înregistrării contractului de licenţă în Registrul Naţional al Mărcilor şi, respectiv nepublicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora "înscrierea licenţei nu este o condiţie pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenţei să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menţinerea validităţii ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă".

Astfel, în urma probatoriului administrat, Curtea a reţinut că în cauză s-a făcut dovada utilizării efective a mărcii C. Mx într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată, soluţia asupra cererii reconvenţionale fiind dată cu aplicarea greşită a normelor legale anterior referite la situaţia de fapt, astfel cum a fost expusă în considerentele deciziei.

Prin cererea reconvenţională, pârâta B. S.R.L. a solicitat instanţei să dispună decăderea reclamantei-pârâte A. S.R.L. din drepturile asupra mărcii naţionale individuale combinate "C." M x pentru neutilizarea acesteia pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani anterior promovării cererii, motiv indicat în conţinutul art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Acest text de lege sancţionează cu decăderea lipsa unei folosiri efective a mărcii, fără motive justificate, într-o perioadă neîntreruptă de cinci ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.

În mod evident, raţiunea soluţiei decăderii rezultă din faptul că funcţia mărcii este aceea de a permite identificarea produselor şi serviciilor, iar dreptul conferit titularului nu subzistă decât în măsura în care marca este efectiv utilizată într-un timp rezonabil.

Decăderea reprezintă o sancţiune pentru deturnarea mărcii de la scopul în care i se acordă şi i se recunoaşte protecţia. De asemenea, este o sancţiune civilă, constând în pierderea dreptului la marcă pentru neexercitarea acestui drept o anumită perioadă de timp. Decăderea se întemeiază pe prezumţia că o marcă nefolosită o perioadă neîntreruptă de cinci ani, fie a fost abandonată, fie a fost înregistrată ca marcă de rezervă, de apărare ori în scop de baraj.

Art. 46 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 84/1998 prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii "folosirea mărcii de către un terţ având consimţământul titularului sau de către orice persoană abilitată să utilizeze o marcă colectivă sau o marcă de certificare, fiind considerată ca folosire a mărcii de către însuşi titularul acesteia".

Întrucât s-a făcut dovada utilizării efective a mărcii C. Mx într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, socotită de la data încheierii procedurii de înregistrare, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată, rezultă că în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională de către instanţa de prim control judiciar, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Art. 44 alin. (4) din acelaşi act normativ prevede că "lipsa înscrierii unei licenţe la OSIM nu afectează:

a) valabilitatea înregistrării mărcii care face obiect al licenţei ori cu privire la protecţia licenţei mărcii;

b) intervenţia într-o acţiune în contrafacere angajată de titular ori obţinerea, în cadrul acestei proceduri, de daune-interese, ca urmare a contrafacerii unei mărci care face obiect al licenţei.

De asemenea, alin. (5) al art. 44 din Legea nr. 84/1998 stabileşte că "înscrierea licenţei nu este o condiţie pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenţei să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menţinerea validităţii ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă".

Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că, într-adevăr, licenţa, chiar neînscrisă, este opozabilă terţului care ar pretinde un drept propriu asupra semnului utilizat ca marcă, terţul nefiind îndreptăţit să facă pur şi simplu abstracţie de dreptul decurgând din licenţa neînscrisă.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod corect, incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (5) din Legea nr. 84/1998, acestea fiind aplicabile raportat la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat.

Autoarea căii extraordinare de atac a mai arătat că în situaţia în care s-ar accepta că marca a fost cesionată, era obligatoriu, conform legii aplicabile în speţă, schimbarea titularului şi pentru raţiunea de a fi opozabilă terţilor, conform alin. (3) din acelaşi articol, coroborat cu dispoziţiile art. 43 alin. (4) din Legea nr. 84/1998, fiind obligatorie înregistrarea licenţei în Registrul Mărcii şi publicată în Buletinul Oficial al Proprietăţii Industriale. În caz contrar, nu se poate invoca folosirea licenţei de către un terţ sau mai mulţi, dacă nu au fost urmate procedurile legale instituite de actul normativ incident în cauză.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte constată că acestea nu prezintă relevanţă în soluţionarea recursului, raportat la obiectul cererii reconvenţionale.

Susţinerea referitoare la faptul că intimata-reclamantă a fost inactivă fiscal, întrucât a avut activitatea economică suspendată începând cu data de 19 decembrie 2012, până la data de 25 iunie 2019, când apare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului înregistrarea dovezii sediului (Certificat constatator nr. x/06.09.2021), care expirase în anul 2016 (furnizare informaţii ONRC nr. x/15.04.2019) nu determină lipsa capacităţii de exerciţiu a societăţii, ci, cel mult, încălcarea legislaţiei fiscale.

Nu poate fi primită nici critica ce vizează faptul că instanţa de apel a motivat hotărârea fără să ţină seama de întregul material probator şi de dispoziţiile legale în vigoare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nicio ipoteză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanţa sesizată să desprindă eventuale critici din susţinerile care au fost făcute în legătură cu acest motiv de nelegalitate.

Distinct de aceste menţiuni, în cauză, se constată că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speţă nu se regăseşte.

Totodată, se constată că soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unor contradicţii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte nu susţin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta-pârâtă este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se apreciază că a fost doar formal invocat, aşa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu a avut aptitudinea de a demonstra nelegalitatea hotărârii atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de această parte împotriva deciziei instanţei de apel.

Faţă de soluţia de anulare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de respingere a recursului formulat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., rezultă că ambele părţi sunt în culpă procesuală în calea extraordinară de atac şi, pe cale de consecinţă, nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 450 din 21 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată de recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.