Territorial competence in post-termination labor disputes: alternative jurisdiction persists for rights arising from contract cessation despite ceased employment relationship.

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 ianuarie 2024 pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII -a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2024, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata perioadei de aproximativ 11 zile de concediu de odihnă neefectuat, timpului de muncă suplimentar efectuat, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 15.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 4418 din 10.06.2024, Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII - a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

În motivare, instanţa a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă şi că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa nu poate fi raportată la "locul de muncă", de vreme ce chiar reclamantul a arătat că raporturile de muncă au încetat la data sesizării instanţei.

Drept urmare, instanţa a stabilit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în raport de domiciliul reclamantului din mun. Constanţa, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 5 iulie 2024, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 3288 din 16 octombrie 2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamant şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a fost suspendată din oficiu judecata cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În argumentarea soluţiei, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, norme de competenţă de ordine publică potrivit cărora competenţa în cazul conflictelor de muncă are un caracter alternativ, fiind deopotrivă competente atât instanţa (tribunalul) în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul salariat, cât şi cea de la locul de muncă.

S-a arătat că dispoziţia legală redată mai sus are în vedere toate conflictele individuale de muncă, fără vreo distincţie după cum acestea s-au născut în legătură cu încheierea, executarea, modificarea sau suspendarea contractului individual de muncă ori în legătură cu încetarea contractului individual de muncă.

Aşadar, investind instanţa de judecată cu soluţionarea unui conflict de muncă în sensul art. 269 alin. (1) din Codul muncii, reclamantul avea posibilitatea de a alege între instanţa de domiciliu sau reşedinţă şi instanţa de la locul de muncă, împrejurarea că raporturile de muncă au încetat nefiind de natură să excludă aplicarea normei legale amintite.

În aceste condiţii, s-a constatat că Tribunalul Bucureşti era competent din punct de vedere teritorial să judece litigiul, ca instanţă de la locul de muncă, urmare a exercitării dreptului de opţiune de către fostul salariat reclamant, potrivit art. 116 C. proc. civ., competenţa teritorială rămânând alternativă chiar şi în cazul unui raport de muncă încetat, cum este cazul în speţă.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 2586 din 17 iulie 2024, pronunţată într-un alt litigiu purtat între părţi, s-a reţinut că locuinţa reclamantului este în fapt în mun. Bucureşti.

Prin urmare, s-a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti şi din perspectiva locuinţei în fapt a reclamantului, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, neavând nicio relevanţă faptul că în actul de identitate eliberat în anul 2017 acesta figurează cu domiciliul în mun. Constanţa.

3. Dosarul a fost înregistrat la 24 octombrie 2024, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Constanţa, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei.

Prezentul litigiu are ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale, precum şi la plata daunelor morale, urmare a încetării contractului individual de muncă.

Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat şi indiferent de cauza încetării.

Cu titlu de reglementare generală, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi instituie o competenţă alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei îi poate asigura accesul facil la justiţie.

Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opţiune conferit de lege, competenţa rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât raţiunile care au stat la baza stabilirii competenţei în favoarea instanţei de la locul de muncă subzistă în situaţia în care se contestă însăşi modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar şi în situaţia în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă, maniera de încetare ori drepturi decurgând din acest fapt, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanţele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noţiunea de jurisdicţie a muncii şi soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive şi înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfăşurat la sediul angajatorului, în Mun. Bucureşti iar, în ceea ce priveşte domiciliul reclamantului, acesta se află în Mun. Constanţa.

Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul Bucureşti cât şi Tribunalul Constanţa erau deopotrivă competente să soluţioneze cauza, reclamantul având alegerea între aceste două instanţe.

Având în vedere că opţiunea reclamantului între instanţele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanţei de judecată, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului Bucureşti, învestind în mod legal această instanţă cu soluţionarea cererii sale şi fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pe de altă parte, se constată că, prin sentinţa civilă nr. 2586 din 17 iulie 2024, pronunţată într-un alt litigiu purtat între părţi, s-a reţinut că locuinţa reclamantului este în fapt în Mun. Bucureşti, astfel că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Bucureşti şi din perspectiva locuinţei în fapt a reclamantului, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2024.