Arbitral annulment scope: public property status of subway spaces and limits on re-examining factual findings under Art. 608(1)(g)-(h) CCP

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

1. Prin acţiunea arbitrală înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sub nr. x din 7 aprilie 2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta METROREX S.A., solicitând pronunţarea unei hotărâri arbitrale prin care să se constate că a operat prelungirea până la data de 1 aprilie 2037 a Contractului de Asociere încheiat de părţi la 12 iulie 1996, în baza exercitării de către reclamantă la 3 octombrie 2016 a dreptului de opţiune, conform art. 12 din Contractul de Asociere.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 12 şi art. 19 (teza finală) din Contractul de Asociere din 12 iulie 1996, art. 969, art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

2. Prin sentinţa arbitrală nr. 67 din 28 iulie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, astfel cum a fost îndreptată, din oficiu, prin încheierea din 9 martie 2018, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins ca neîntemeiată acţiunea.

3. Prin acţiunea în anulare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă la 12 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea hotărârii arbitrale şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, tribunalului arbitral.

În drept, acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) şi art. 613 C. proc. civ.

4. Prin sentinţa civilă nr. 125/F din 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată şi, totodată, a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei arbitrale nr. 67/28.07.2017, în contradictoriu cu pârâta Metrorex S.A., ca neîntemeiată.

II. Judecata în recurs

Motivele de casare invocate

1. Împotriva sentinţei primei instanţe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În motivare, recurenta a susţinut că se impune admiterea recursului, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta a susţinut că soluţia instanţei referitoare la criticile privind nemotivarea sentinţei arbitrale încalcă normele de procedură şi este nemotivată.

În esenţă, recurenta reia criticile formulate în faţa primei instanţe şi arată că, deşi prin acţiunea în anulare a invocat mai multe motive de nulitate a sentinţei arbitrale, în baza art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., instanţa, în mod greşit, a reţinut că neanalizarea acestor argumente nu este sancţionabilă, pe motiv că acestea nu sunt esenţiale.

În plus, recurenta arată că, validând o hotărâre nemotivată, instanţa a încălcat normele de procedură [respectiv art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ..] care impuneau desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În continuare, recurenta evocă alte considerente (aflate la pagina 17 paragrafele 12-13 din sentinţa recurată), prin care instanţa arată că legea ar sancţiona cu nulitatea numai lipsa motivării unei hotărâri arbitrale, nu şi existenţa unor motive contradictorii.

Cu titlu prealabil, recurenta arată că Tribunalul arbitral a reţinut regimul de proprietate publică al Spaţiilor Asocierii, iar, prin acţiunea în anulare, sub un prim aspect, a criticat sentinţa arbitrală sub aspectul încadrării, de către Tribunalul Arbitral, a Spaţiilor Asocierii în diversele categorii de bunuri proprietate publică, fără a fi explicată logica din spatele fiecărei încadrări, dar şi contradicţia din cadrul raţionamentului Tribunalului Arbitral.

Sub un alt aspect, recurenta afirmă că, prin acţiunea în anulare, a criticat faptul că, în cuprinsul sentinţei arbitrale, au fost prezentate două concluzii care se anihilează reciproc referitoare la momentul intrării Spaţiilor Asocierii în proprietatea publică.

Recurenta susţine că, prin considerentele mai sus amintite (aflate la pagina 17 din sentinţa recurată), instanţa a interpretat greşit sfera de aplicare a art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, faptul că textul se referă doar la o hotărâre care "nu cuprinde [...] motivele" nu este de natură să conducă la concluzia că doar absenţa cu totul a considerentelor poate fi sancţionată. Prin urmare, în accepţiunea recurentei, reducând atât de mult sfera de aplicare a art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., instanţa a încălcat norma procedurală ce îi impunea să sancţioneze lipsa motivării, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Totodată, susţine că, prin introducerea unui criteriu de evaluare suplimentar pentru a aprecia incidenţa art. 608 alin. (1) lit. g) din Cod, instanţa a înlăturat o serie întreagă de critici (cele care ţineau de considerentele contradictorii din sentinţa arbitrală) fără o analiză efectivă a acestora, ceea ce, în opinia sa, atrage aplicabilitatea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Evocând un alt considerent (aflat la pagina 17 ultimul paragraf, cu continuare la pagina 18 primele două paragrafe din sentinţă), recurenta susţine că instanţa a reţinut în mod eronat că parte din argumentele sale referitoare la nemotivarea sentinţei arbitrale s-ar circumscrie unor critici de netemeinicie.

Contrar celor reţinute de instanţă, recurenta susţine că, prin criticile prezentate în cuprinsul secţiunii III din acţiunea în anulare, s-a referit strict la nemotivarea sentinţei arbitrale.

În încheiere, recurenta afirmă că nu există niciun argument care să susţină ideea că astfel de critici ar privi situaţia de fapt sau aprecierea probelor, motiv pentru care, în accepţiunea sa, şi acest considerent este nelegal, fiind aplicabile argumentele teoretice referitoare la nemotivare şi încălcarea formelor de procedură, prezentate mai sus.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că, analizând motivul de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prima instanţă a încălcat normele referitoare la motivarea hotărârii, precum şi norme de drept material, formulând următoarele critici:

a) Instanţa a considerat în mod nelegal că apartenenţa unui bun la domeniul public nu este condiţionată de existenţa unui titlu al statului (ca act prin care bunul intră în domeniul public), fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru încălcarea art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998.

Evocând acest prim considerent, recurenta susţine că prima instanţă face o distincţie între, pe de o parte, acte normative de declarare a unui bun ca fiind de uz sau de interes public şi, pe de altă parte, acte normative de recunoaştere a unui bun ca fiind de uz sau de interes public, pentru ca apoi să conchidă în sensul că exigenţele art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 sunt respectate şi în ipoteza a doua.

Recurenta afirmă că, în viziunea instanţei, un bun se poate regăsi în proprietatea publică a statului chiar şi în absenţa unui titlu (ca act originar prin care se stabileşte apartenenţa la domeniul public), concluzie fundamental greşită.

Astfel, recurenta arată că, într-o interpretare logico-gramaticală, art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 se referă la bunuri "declarate ca atare [de uz sau de interes public] prin lege". Altfel spus, textul are în vedere tocmai faptul că este necesar un titlu (ca act originar) pentru stat, adică un act normativ prin care se declară că un anumit bun este de uz sau de interes public. În caz contrar, un bun nu ar face parte din domeniul public al statului decât dacă este menţionat ca atare în Constituţie sau în anexa la Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea, recurenta arată că, în raţionamentul expus de instanţă, conform căruia nu este necesar un titlu originar, fiind suficient un act normativ care doar să constate că un bun era deja (fără a se cunoaşte în ce temei) proprietate publică, art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 nu ar avea niciun sens.

În altă ordine de idei, autoarea recursului susţine că, într-o interpretare sistematică a normelor legale, regula în materie o constituie apartenenţa unui bun la domeniul privat, în timp ce domeniul public reprezintă excepţia, context ce justifică impunerea cerinţei unui titlu al statului pentru a stabili apartenenţa acestuia la domeniul public.

Mai arată că, fiind un regim de excepţie, regimul proprietăţii publice trebuie probat cu certitudine, astfel încât considerentele primei instanţe în sensul că nu este necesar un titlu (ca act originar) pentru ca un bun să intre în domeniul public al statului apar ca fiind în mod evident nelegale.

Susţine că, prin raportare la art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998, îndeplinirea condiţiilor implică tocmai existenţa unei legi prin care un bun să fie declarat ca fiind de uz sau de interes public.

b) Prima instanţă a conchis, în mod nelegal (şi fără a face o analiză pe această temă), că H.G. nr. 482/1999 ar justifica apartenenţa "spaţiilor asocierii" la domeniul public, cu încălcarea art. 3 alin. (2) şi a art. 7 din Legea nr. 213/1998, fiind, astfel, incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentul instanţei apreciat ca fiind relevant (regăsit la pag. 18-19 din sentinţă), recurenta susţine că problema dedusă judecaţii, pe care instanţa a omis să o analizeze prin considerentul citat, este următoarea: H.G. nr. 482/1999 a intervenit în contextul unei schimbări de regim juridic pentru Metrorex şi nu reprezintă un titlu, întrucât textul său nu poate susţine concluzia că s-ar fi dobândit un drept de proprietate publică.

Dimpotrivă, recurenta susţine că efectul H.G. nr. 482/1999 a fost doar de a schimba dreptul de administrare pe care Metrorex îl putea exercita până în acel moment într-un drept de concesiune. Cu toate acestea, afirmă că regimul proprietăţii (anterior H.G. nr. 482/1999) a rămas, însă, intact.

Astfel, recurenta arată că, potrivit Constituţiei, la momentul apariţiei H.G. nr. 482/1999, titulare ale dreptului de administrare cu privire la bunuri proprietate publică puteau fi doar regiile autonome şi instituţiile publice, astfel încât, până la acel moment, Metrorex - organizată ca regie autonomă - putea să exercite un astfel de drept de administrare.

Prin H.G. nr. 482/1999, Metrorex a fost reorganizată ca societate comercială, astfel încât, tot conform Constituţiei, pârâta nu ar mai fi putut să deţină un drept de administrare cu privire la bunuri proprietate publică.

Aşa fiind, recurenta afirmă că a fost necesar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 482/1999, pentru ca fostul drept de administrare să fie înlocuit cu un drept de concesiune asupra aceloraşi bunuri.

Mai mult, arată că H.G. nr. 482/1999 nu a prevăzut că bunurile care până atunci au fost în proprietatea privată au trecut, cu ocazia adoptării actului normativ, în proprietate publică.

Aşadar, recurenta susţine că dacă, anterior H.G. nr. 482/1999, "spaţiile asocierii" erau proprietate privată, iar garanţiile date de intimată prin Contractul de asociere îndreptăţesc această concluzie, susţinută şi de lipsa unui act normativ prin care să fi fost stabilită anterior apartenenţa la proprietatea publică, acest regim juridic a rămas neschimbat prin H.G. nr. 482/1999.

Recurenta susţine că instanţa a constatat apartenenţa la proprietatea publică a "spaţiilor asocierii" cu încălcarea art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998, fără să ţină seama de cel mai important element al dosarului, şi anume, inexistenţa unui titlu al statului.

În acest context, evidenţiază ca fiind relevant şi art. 7 din Legea nr. 213/1998 (de asemenea ignorat) care prevede, în mod expres, cum poate fi dobândit dreptul de proprietate publică, concluzia recurentei fiind aceea că statul trebuie să justifice un titlu pentru a putea dobândi dreptul de proprietate publică asupra unor bunuri.

c) Instanţa a considerat în mod nelegal, cu încălcarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, că apartenenţa sau nu la domeniul public ar ţine de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitate, fiind, astfel, incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentul instanţei apreciat ca fiind relevant (regăsit la pagina 19 par. 2-3 din sentinţă), recurenta susţine că soluţia instanţei este profund nelegală, reiterând faptul că, prin acţiunea în anulare, a demonstrat că tribunalul arbitral a pronunţat o hotărâre nemotivată întrucât (i) existau considerente contradictorii în ceea ce priveşte momentul în care Spaţiile Asocierii ar fi intrat în proprietate publică; (ii) sentinţa arbitrală era contradictorie şi parţial nemotivată din perspectiva încadrării "spaţiilor asocierii" în diversele categorii de bunuri proprietate publică; (iii) tribunalul arbitral nu a analizat argumentele reclamantei referitoare la prezumţia de proprietate privată purtând asupra unui bun.

A arătat că, în esenţă, conduita reproşată tribunalului arbitral a fost că nu a analizat dacă există un titlu al statului, titlu care, în cazul de faţă, l-ar reprezenta o lege prin care să se declare că "spaţiile asocierii" erau de uz sau de interes public şi că, aşa fiind, bunul intră în domeniul public al statului.

Recurenta arată, aşadar, că refuzul de a analiza această problemă de legalitate denotă o nemotivare a hotărârii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..], precum şi o încălcare a dispoziţiilor de drept substanţial din materia dreptului de proprietate [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..], respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care impune existenţa unui titlu al statului pentru ca un bun să fie considerat proprietate publică.

d) Instanţa a ignorat în mod nelegal argumentele reclamantei referitoare la lipsa uzului sau a interesului public pentru "spaţiile asocierii", cu încălcarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind, astfel, incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentul instanţei (de la pagina 19 paragrafele 5-6 din sentinţă), recurenta susţine că, procedând astfel, prima instanţă a refuzat să analizeze argumentele expuse în secţiunea IV.B.2. din acţiunea în anulare, considerându-le, în mod eronat, ca fiind aspecte de temeinicie, iar nu de legalitate.

În realitate, în acea secţiune din acţiunea în anulare, a invocat faptul că "spaţiile asocierii" nu sunt de uz public şi nici de interes public, iar, în speţă, această împrejurare rezulta din faptul că "spaţiile asocierii" au fost, pe rând, sală de sport, restaurant şi, ulterior, au fost exploatate tot în afara activităţii principale a Metrorex, în scopul obţinerii de profit.

Aşadar, recurenta susţine că ceea ce a invocat în acţiunea în anulare ţine de interpretarea şi de aplicarea dispoziţiilor legale care definesc sfera de cuprindere a domeniului public al statului, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind vorba despre prevederi legale de drept substanţial şi despre modul în care acestea se aplică sau nu la situaţia particulară.

Cu toate acestea, raportat la ansamblul argumentelor sale, instanţa a considerat că nu este necesar ca statul să aibă un titlu (ca act originar) pentru ca un bun să fie proprietate publică, tratând într-o manieră expeditivă toate celelalte argumente ca fiind chestiuni ce ar ţine de temeinicie, iar nu de legalitate.

Recurenta conchide în sensul că acest refuz de a analiza un argument esenţial se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentinţa recurată neputând fi considerată motivată.

Totodată, prin faptul că a ignorat necesitatea ca un bun proprietate publică să fie afectat uzului sau interesului public, cu consecinţa că, în lipsa unei asemenea afectaţiuni, bunul nu poate fi proprietate publică, recurenta susţine că instanţa a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod.

e) Instanţa a respins argumentaţia referitoare la Legea nr. 15/1990 în baza unei înţelegeri greşite a acestor argumente, cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 15/1990, fiind, astfel, incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentele instanţei (de la pagina 19 paragrafele 7 şi 9 din sentinţă), recurenta susţine că, în realitate, prima instanţă a combătut un argument pe care nu l-a formulat niciodată, respectiv, nu a susţinut nicicând că patrimoniul Metrorex ar privi doar bunuri proprietate privată.

Aşa fiind, în opinia recurentei, considerentul instanţei este străin de natura cauzei, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, arată că o analiză corectă şi completă a argumentaţiei reclamantei ar fi relevat importanţa Legii nr. 15/1990 pentru cauza dedusă judecăţii.

Astfel, arată că, prin art. 5 din Legea nr. 15/1990, Metrorex - ca regie autonomă - a dobândit un drept de proprietate privată asupra bunurilor care erau în patrimoniul fostei Direcţii de Exploatare a Metroului Bucureşti, fiind vorba, aşadar, de un mod originar de dobândire a proprietăţii private asupra unor bunuri care, anterior, erau în patrimoniul fostelor unităţi economice de stat.

În acelaşi timp, arată că, prin efectul art. 53 din Legea nr. 15/1990, bunurile care au rămas, totuşi, proprietate publică a statului urmau a fi administrate de Metrorex, în baza dreptului de administrare recunoscut şi prin Constituţie.

Odată intervenită reorganizarea Metrorex ca societate comercială pe acţiuni prin H.G. nr. 482/1999, prima categorie de bunuri, cele care deveniseră proprietate privată în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, şi-au păstrat acest regim şi au fost preluate ca atare, pe când cea de-a doua categorie de bunuri, cele care rămăseseră proprietate publică a statului, administrate de Metrorex în baza art. 53 din Legea nr. 15/1990, au trecut în concesiunea acesteia.

Altfel spus, ca regie autonomă, Metrorex deţinea un drept de administrare asupra bunurilor proprietate publică, guvernate de art. 135 din Constituţia României 1991, iar ulterior, prin efectul legii, a dobândit un drept de concesiune asupra acestor bunuri, după reorganizarea ca societate comercială. Pentru toate celelalte bunuri din patrimoniu, recurenta susţine că Metrorex deţine un drept de proprietate privată, iar, printre asemenea bunuri, se numără spaţiile comerciale din subteran (inclusiv "spaţiile asocierii"), cu privire la care Metrorex acţionează ca titular al dreptului de proprietate privată în scopul obţinerii de profit.

Mai mult, recurenta afirmă că aceste diferenţe de regim juridic pentru bunurile aflate în patrimoniul Metrorex se corelează şi cu obiectul de activitate al acesteia care, ca şi acum, constă atât în prestarea unui serviciu public, respectiv transportul de persoane, cât şi în servicii adiacente, cum ar fi cele pentru confortul călătorilor, inclusiv operarea unor restaurante, publicitate, fără ca acestea să facă parte din serviciul public.

De altfel, arată că Legea nr. 15/1990 prevedea explicit că regiile autonome se puteau asocia sau participa la înfiinţarea de noi societăţi comerciale, în vederea desfăşurării unor activităţi generatoare de profit, după cum Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului includea în mod expres regia autonomă în sfera noţiunii de "comerciant".

Recurenta conchide în sensul că instanţa nu doar că a ignorat o serie întreagă de argumente, ci a şi combătut argumente care nu au fost vreodată formulate [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..], interpretând şi aplicând greşit Legea nr. 15/1990, mai exact, prevederile art. 5 alin. (1) din lege, aspect care, în opinia sa, atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

f) Instanţa a interpretat greşit art. 6 alin. (6) din C. civ., fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Făcând trimitere la considerentele de la pagina 20 (paragrafele 4 şi 6 din sentinţă), autoarea recursului susţine că art. 6 alin. (6) C. civ. nu validează concluzia potrivit căreia o lege ulterioară poate schimba regimul unui bun fără niciun fel de restricţie.

Recurenta afirmă că, dimpotrivă, este posibil ca asupra bunului respectiv să se fi dobândit anumite drepturi (inclusiv drepturi de rang constituţional), astfel încât, substanţa unor asemenea drepturi nu ar putea fi ignorată printr-o lege nouă, în baza art. 6 alin. (6) C. civ., pentru că, într-un asemenea caz, acea lege nouă ar retroactiva, lipsind dreptul constituit deja de orice substanţă.

Recurenta conchide în sensul că, în speţă, prin prisma modului în care instanţa a interpretat art. 6 alin. (6) din C. civ., dreptul său, de a beneficia de prelungirea duratei Contractului de asociere, nu ar fi afectat doar în substanţa sa, ci ar fi chiar anihilat complet prin aplicarea noii legi, art. 12 din Contractul de asociere fiind invalidat retroactiv.

La 05 august 2020, intimata-pârâtă Metrorex S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea recursului şi excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în condiţiilor limitative şi imperative ale acestei căi extraordinare de atac. Totodată, intimata a formulat apărări şi pe fondul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea completului de filtru din 5 aprilie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul.

La termenul din 11 octombrie 2022, Înalta Curte a respins excepţia lipsei de interes a recursului, cu motivarea din încheierea de dezbateri.

Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. O primă categorie de critici se referă la motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. şi sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate.

Potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată când "nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri".

Prima instanţă a observat în mod corect că, spre deosebire de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care atrage casarea hotărârii judecătoreşti recurate şi în cazul în care aceasta cuprinde motive contradictorii, în situaţia hotărârii arbitrale, numai lipsa motivării reprezintă motiv de nelegalitate conform art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

În condiţiile în care motivele de nelegalitate ale celor două acţiuni în reformare sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie, această diferenţă de reglementare justifică concluzia primei instanţe potrivit căreia textul art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea lipsa motivelor care au stat la baza pronunţării soluţiei din dispozitivul hotărârii, iar nu şi existenţa unor eventuale carenţe ale motivării, contradicţii sau inadvertenţe între statuările tribunalul arbitral, de natură să slăbească forţa şi coerenţa argumentării juridice, fără să o facă însă inexistentă.

Măsura în care motivarea hotărârii arbitrale este suficientă pentru a justifica soluţia, or, dimpotrivă, este sumară, superficială sau contradictorie în analiza unor aspecte esenţiale, de natură să afecteze "ratio decidendi", rămâne în marja de apreciere a instanţei care judecă acţiunea în anulare.

În cauză, prima instanţă a reţinut că hotărârea arbitrală cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au stat la baza raţionamentului instanţei şi la pronunţarea soluţiei, transpune elementele silogismului judiciar care susţine soluţia şi răspunde dezideratului motivării sale necesare şi suficiente pentru respectarea tuturor garanţiilor legate de legalitatea procedurii.

Pe de altă parte, prima instanţă a remarcat că reclamanta tinde să supună controlului instanţei de judecată modalitatea în care tribunalul arbitral a stabilit că bunurile (spaţiile asocierii) descrise în Anexa A la contractul de asociere încheiat la 12 iulie 1996 reprezintă bunuri proprietate publică a statului.

Din examinarea paragrafului 18.1 (pag. 32-33) din hotărârea arbitrală, rezultă că tribunalul arbitral, pe baza evaluării probelor cu înscrisuri administrate, a concluzionat în sensul că "spaţiile asocierii" sunt amplasate în incinta staţiei de metrou Piaţa Unirii 2, din a cărei structură fac parte integrantă. Staţia Piaţa Unirii 2 constituie un ansamblu de incinte integrate, între care se află şi "spaţiile asocierii", fiind înregistrată în evidenţa financiar-contabilă a Metrorex şi în inventar, fiind dată în folosinţă în ianuarie 1986.

Această situaţie de fapt, care nu poate fi cenzurată pe calea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, a stat la baza aplicării de către tribunalul arbitral a prevederilor pct. 2 din Anexa 2 a H.G. nr. 482/1999, în sensul reţinerii regimului staţiei de metrou (incluzând "spaţiile asocierii") de bun proprietate publică a statului, declarat ca atare prin lege (teza finală a alin. (2) al art. 3 din Legea nr. 213/1998).

Ca urmare, în mod corect a arătat prima instanţă că o parte din argumentele aduse de reclamantă în dezvoltarea motivelor de nelegalitate tind să repună în discuţie situaţia de fapt stabilită de tribunalul arbitral prin sentinţa atacată şi modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa arbitrală. De asemenea, este corectă concluzia primei instanţe potrivit căreia, sub pretextul invocării unor contradicţii între considerentele hotărârii arbitrale sau a omisiunii analizării unor argumente ori a expunerii insuficiente a motivelor pentru care s-a reţinut incidenţa unor dispoziţii legale, reclamanta solicită instanţei de judecată o nouă analiză a fondului litigiului, o verificare a aspectelor statuate în fapt şi în drept de tribunalul arbitral.

2.2. O a doua categorie de critici se referă la motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, în primul rând, recurenta invocă neanalizarea sau greşita înlăturare a argumentelor sale întemeiate pe prevederile art. 3 alin. (2) şi art. 7 din Legea nr. 213/1998 şi pe art. 5 din Legea nr. 15/1990, care susţineau teza potrivit căreia, la data încheierii contractului de asociere din 12 iulie 1996, "spaţiile asocierii" erau bunuri proprietate privată, păstrându-şi acelaşi regim juridic şi ulterior, după adoptarea H.G. nr. 482/1999, până la momentul disputei ivite în anii 2016-2017 în legătură cu prelungirea perioadei contractuale.

În analiza acestor critici de nelegalitate, este esenţial să fie avută în vedere premisa de fapt stabilită de tribunalul arbitral, conform căreia "spaţiile asocierii" sunt amplasate în incinta staţiei de metrou Piaţa Unirii 2 şi fac parte integrantă din această structură. Această stare de fapt, necenzurabilă pe calea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, justifică înlăturarea "ab initio" a argumentelor recurentei bazate pe calificarea "spaţiilor asocierii" ca fiind separate/diferite de staţia/accesul în staţia de metrou şi pe diferenţa de regim juridic prin prisma lipsei uzului sau interesului public.

Curtea de apel a observat în mod corect că, dacă tribunalul arbitral a reţinut că spaţiile asocierii se încadrează în bunurile menţionate la pct. 2 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 482/1999, calificarea lor drept bunuri proprietate publică nu mai poate fi pusă în discuţie, şi implicit, nu se poate considera că acestea nu ar fi de uz sau interes public. Asimilarea în plan juridic a "spaţiilor asocierii" cu staţia de metrou din care fac parte înlătură orice dubiu cu privire la regimul proprietăţii, în condiţiile în care recurenta nu contestă că staţia de metrou Piaţa Unirii 2 ar fi proprietate publică a statului, atribuită în concesiune Metrorex.

În ce priveşte criticile recurentei referitoare la necesitatea unui titlu al statului pentru apartenenţa bunului la domeniul public, sub forma unui act normativ de declarare a uzului sau interesului public, precum şi evoluţia în timp a patrimoniului Metrorex începând cu Legea nr. 15/1990 şi până la reorganizarea ca societate comercială pe acţiuni prin H.G. nr. 482/1999, trebuie observat că aceste argumente devin lipsite de relevanţă în condiţiile în care "spaţiile asocierii" nu pot fi disociate de staţia de metrou Piaţa Unirii 2, astfel încât nu era necesar un titlu distinct.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 12 din contractul de asociere, prezenta importanţă regimul proprietăţii "spaţiilor asocierii" de la momentul anului 2017, în limitele procesului, fiind lipsit de relevanţă a stabili cu exactitate care este momentul intrării staţiei de metrou în domeniul public al statului, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 213/1998.

În plus, plecând de la constatarea tribunalului arbitral în sensul că Staţia Piaţa Unirii 2, incluzând "spaţiile asocierii" este înregistrată în inventarul bunurilor din domeniul public, este corectă afirmaţia potrivit căreia înscrierea unui bun în acest inventar dă naştere unei prezumţii de apartenenţă la domeniul public, prezumţie care poate fi înlăturată prin anularea actului administrativ respectiv sau prin admiterea unei excepţii de nelegalitate. Or, recurenta nu a făcut dovada atacării art. 3 alin. (2) şi (3) şi pct. 2 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 482/1999 prin mijloacele prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Soluţia primei instanţe respectă şi autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului pozitiv, conform art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a sentinţei arbitrale nr. 19 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2018, menţinută ca urmare a respingerii acţiunii în anulare prin sentinţa civilă nr. 50 din 26 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 295 din 10 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă.

Astfel, prin acest litigiu arbitral, s-a dispus evacuarea recurentei din spaţiul situat în staţia Piaţa Unirii 2, incintă descrisă în Anexa A la contractul de asociere din 12 iulie 1996, reţinându-se că raporturile contractuale născute din acest contract nu au fost prelungite după data de 1 aprilie 2017, fiind înlăturate ca lipsite de relevanţă apărările pârâtei A. S.R.L. privind regimul juridic al bunurilor aduse de Metrorex ca aport în asociere.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de a se constata prelungirea contractului de asociere până la 1 aprilie 2037, prin aplicarea clauzei de la art. 12 din contract, fără acordul Metrorex şi al Ministerului Transporturilor, pornind de la premisa că "spaţiile asocierii" nu sunt proprietate publică a statului, vine în contradicţie cu chestiunile litigioase tranşate prin litigiul arbitral anterior menţionat, dar şi cu considerentele sentinţei arbitrale nr. 123 din 16 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2019 (îndeosebi, par. 265, 278-279 din sentinţa arbitrală).

În fine, este nefondată şi critica privind interpretarea greşită a art. 6 alin. (6) C. civ.

Prima instanţă a examinat motivul de nulitate invocat de reclamantă prin prisma principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, dar şi a regulii privind aplicarea imediată a legii noi, reglementate prin art. 6 alin. (6) C. civ., prin calificarea spaţiilor asocierii drept bunuri proprietate publică şi reţinerea incidenţei art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 482/1999.

Referirile primei instanţe la jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt la adăpost de critică, fiind afirmată ideea potrivit căreia aplicarea imediată a legii noi priveşte efectele viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi ("facta pendentia"), derivate din regimul de proprietate publică a bunurilor ce formează obiectul asocierii.

2.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., constatând că motivele de recurs invocate de reclamantă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., nu sunt de natură să atragă casarea deciziei atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 125/F din 15 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.