Validity of arbitration agreement in insurance disputes: statutory alternative dispute resolution rules do not substitute for required written consent

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 145 RON, reprezentând contravaloarea parţială a lipsei de folosinţă în dosarul de daună x şi a penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 21 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 104/27.07.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 145 RON, reprezentând diferenţa de sumă neachitată, a penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere, calculate începând cu data de 12.05.2020 şi până la plata efectivă a debitului, precum şi la plata sumei de 550 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, B. S.A. a formulat acţiune în anulare, solicitând şi suspendarea executării ei.

Prin sentinţa nr. 16/01.02.2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis în parte acţiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată şi a trimis cauza, spre soluţionare, Judecătoriei Oradea.

Împotriva sentinţei menţionate, pârâta a declarat recurs, solicitând desfiinţarea ei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare.

În temeiul art. 810 C. civ., recurenta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al intimatei, respectiv a numitei C. – director general, şi în consecinţă, lipsa unei împuterniciri legale a numitei D., având funcţia de coordonator direcţie juridică, cât şi a consilierului juridic, dată fiind lipsa împuternicirii acestuia de la dosar.

În motivarea recursului, a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, întrucât, în viziunea recurentei, împrejurarea că asigurătorul nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

Recurenta a evidenţiat că România a transpus în legislaţia internă dispoziţiile Directivei 2009/138/CE prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, un act normativ cu caracter special ale cărui dispoziţii au prioritate faţă de normele generale, cu referire la art. 548 C. proc. civ. De altfel, prin răspunsul dat sub nr. x/13.05.2022, Ministerul Afacerilor Externe a informat-o pe recurentă că, norma europeană care reglementează dreptul părţilor de a recurge la dreptul de rezolvare a litigiilor, inclusiv pe calea medierii sau arbitrajului, a fost transpusă în legislaţia internă. Cu toate acestea, partea adversă invocă lipsa clauzei compromisorie cu privire la posibilitatea alegerii arbitrajului ca modalitate de soluţionare alternativă a litigiilor dintre părţi.

În continuare, a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, deoarece legiuitorul a prevăzut ca oricare dintre părţi să se poată adresa unei instanţe de soluţionare alternativă a litigiului pentru soluţionarea diferendului dintre acestea; o astfel de alegere este la latitudinea reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului, fiind efectiv un atribut exclusiv al reclamantului.

Totodată, prezentând aspecte legate de incidenţa dispoziţiilor Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra evoluţiei arbitrajului în România, precum şi aspecte referitoare la regula arbitrajului, recurenta a subliniat că în domeniul asigurărilor există o excepţie de la regulă; în acest sens, a arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, suplinind-o, şi îndrumă părţile spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În acest context, a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4) şi art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, afirmând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a susţinut că, spre deosebire de alte situaţii, nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în cazul asigurărilor, legea nu interzice încheierea de convenţii arbitrale.

Evocând noţiunea de "cerere", definită în art. 30 C. proc. civ., şi de "petiţie", reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, autoarea căii de atac a afirmat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale, conchizând, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., că sub rezerva încălcării alin. (1) al textului legal, părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie pe cea arbitrală.

A afirmat că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condiţiile în care art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017 fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenţii sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

În continuare, a dedus, pe baza art. 11 din Constituţia României şi art. 203 al Directivei 2009/138/CE, că tribunalul arbitral are competenţa de a soluţiona petiţiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În continuare, a prezentat pe larg aspecte referitoare la soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, făcând trimitere la art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forţa obligatorie a contractului.

Totodată, a evidenţiat că Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 20/2017 stabilesc clauzele generale şi speciale ale contractului R.C.A., fără a reglementa clauze privind soluţionarea eventualelor litigii, iar de aceea norma A.S.F. acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

În final, a evidenţiat că, în cazul litigiilor izvorâte din contractul R.C.A., lipsa unei convenţii arbitrale în forma scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., este complinită prin art. 7 pct. 3 din Norma A.S.F. nr. 18/2017. De altfel, litigiile izvorâte din contractele R.C.A. nu fac parte din cele prevăzute de art. 541 pct. 1 C. proc. civ. ca fiind exceptate de la soluţionarea pe calea arbitrajului, astfel că nu există impedimente legale în ceea ce priveşte obiectul litigiului supus arbitrajului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Examinând cu prioritate motivele ce privesc lipsa dovezii calităţii de reprezentant legal al reclamantei, raportat la dispoziţiile art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ("În cazul în care consiliul de administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii în conformitate cu art. 143, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general"), precum şi la art. 80 alin. (1) C. proc. civ. ("Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant.") Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate.

Se va avea în vedere faptul că, prin Decizia Consiliului de administraţie al B. S.A. din 12.03.2021, a fost aprobată numirea în funcţia de director general a doamnei C., care a delegat, prin Decizia nr. 76/15.04.2022, doamnei D., Coordonator al Direcţiei Juridice, semnarea tuturor actelor cu caracter juridic întocmite şi avizate de către Direcţia juridică.

Acţiunea în anulare ce face obiectul prezentului litigiu a fost semnată de către doamna D. în temeiul mandatului acordat de reprezentantul legal al societăţii reclamante, astfel încât critica de nelegalitate ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului cererii nu poate fi primită.

În continuare, Înalta Curte notează că, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desfiinţată în baza art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluţionarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulată în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 şi nemulţumit de soluţionarea acesteia de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului astfel generat, în lipsa unei convenţii arbitrale.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, în lipsa unor critici concrete subsumate lui – prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei –, apare invocat formal şi nu va fi analizat.

Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuţie atribuirea prin lege a competenţei de soluţionare a litigiului în favoarea tribunalului arbitral, vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât interesează dimensiunea procesuală a convenţiei arbitrale.

Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind nefondat.

Instanţa supremă constată că cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 potrivit căruia "despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, întrucât curtea de apel a avut în vedere faptul că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reţine şi prin Decizia nr. 100/07.03.2017 a Curţii Constituţionale, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În acest context, curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicată de recurentă în complinirea lipsei convenţiei arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menţionată se prevede că, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligaţia conducerii executive a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Prin urmare, în cazul litigiilor care izvorăsc din contractul de asigurare obligatorie RCA, dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu complinesc lipsa unei convenţii arbitrale în formă scrisă. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menţionează că în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuşi, aceasta nu semnifică şi faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acţiunea arbitrală să fie de acord cu soluţionarea litigiului de o instanţă arbitrală.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 548 şi urm. C. proc. civ., potrivit cărora existenţa unei convenţii arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenţii separate este esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competenţei în soluţionarea litigiului, iar în situaţia în care această convenţie nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza şi desfăşura valabil.

Aşadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenţiei arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală şi că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a permite tribunalului arbitral să se considere competent să soluţioneze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părţi. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situaţia în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situaţie similară cu cea dedusă judecăţii în faţa instanţei arbitrale, aceasta să poată fi soluţionată prin arbitraj în lipsa unei convenţii arbitrale.

De asemenea, contrar susţinerilor pârâtei, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu poate completa nici dispoziţiile generale şi de principiu ale Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, fiind un act juridic de putere inferioară legii. Norma reglementează exclusiv procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi, în consecinţă, nu poate adăuga sau modifica prevederile legale referitoare la conţinutul contractelor de asigurare RCA reglementate de Legea nr. 132/2017.

Nu poate fi primită nici critica privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări, întrucât Norma A.S.F. nr. 18/2017 stabileşte că petenţii au posibilitatea să apeleze la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", fără a impune o astfel de procedură şi a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, de esenţa procedurii arbitrale fiind compromisul părţilor.

Criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei nr. 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25.11.2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare), analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, legislaţia Uniunii evocată contrazicând interpretarea propusă de recurentă.

Astfel, actele normative unionale stabilesc că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii Europene şi din dreptul intern. Or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

În concluzie, se reţine că în soluţionarea acţiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile".

Pentru aceste motive, reţinând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 16/01.02.2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.A., prin administrator intermediar Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2023.