Constitutional admissibility of exception under Art. 29 Law 47/1992 and statutory restitution of security deposit under Art. 1064 CPC

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – secţia I Civilă la 04.09.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumelor de 87.106 RON, reprezentând diferenţe salariale, de 1.000 RON, cu titlu de diferenţe diurne deplasări interne, de 33.000 euro, cu titlu de diferenţe diurne deplasări externe, precum şi la plata de daune-interese, la care se adaugă dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 935/MAS/27.11.2019, Tribunalul Braşov – secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Prin sentinţa nr. 425/21.03.2022, Tribunalul Suceava – secţia I Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 2.794 RON, cu titlu de diferenţe salariale şi diurne deplasări interne, de 23.560 euro, reprezentând diferenţe diurne externe şi indemnizaţie cazare externă şi de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, totodată, şi suspendarea executării ei până la soluţionarea apelului.

Pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia I Civilă la 28.11.2022 sub nr. x/2019/a2, B. S.R.L. Braşov a înregistrat o cerere de suspendare provizorie a executării sentinţei nr. 425/21.03.2022 a Tribunalului Suceava – secţia I Civilă, până la soluţionarea cererii de suspendare executare a aceleiaşi hotărâri formulată în cadrul apelului şi înregistrată sub nr. x/2019/a1.

Prin încheierea nr. 5/08.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Suceava – secţia I Civilă a admis cererea şi a suspendat provizoriu executarea sentinţei nr. 425/21.03.2022 a Tribunalului Suceava – secţia I Civilă, până la soluţionarea cererii de suspendare din dosarul nr. x/2019.

Ulterior, prin încheierea nr. 1/09.02.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Suceava – secţia I Civilă a admis cererea de suspendare a executării sentinţei nr. 425/21.03.2022 a Tribunalului Suceava – secţia I Civilă, până la soluţionarea apelului promovat împotriva acesteia.

Prin decizia civilă nr. 326/23.03.2023, Curtea de Apel Suceava – secţia I Civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca nefondată; a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 3.010 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 11.05.2023, pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia I Civilă, B. S.R.L. Braşov a înregistrat o cerere de restituire a cauţiunii şi de eliberare a recipisei de consemnare, cererea fiind înregistrată sub nr. x/2019/a3.

Prin întâmpinare, A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 124 alin. (1), art. 41 alin. (3) şi (5) şi art. 56 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, precizând că, dacă este necesară formularea unei cereri separate şi detaliate, solicită să fie informat în acest sens pentru a proceda corespunzător.

Prin încheierea nr. 7/08.06.2023, Curtea de Apel Suceava – secţia I Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a admis cererea de restituire a cauţiunii şi, în consecinţă, a restituit cauţiunea în cuantum de 5.974,64 RON şi eliberat recipisa de consemnare nr. x/25.11.2022, emisă de C. – Sucursala Braşov, către petenta B. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs, invocând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.

În motivare, recurentul a susţinut că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este nelegală, deoarece Curtea de Apel nu a definit în fapt şi în drept ce semnifică sintagma "inadmisibilă"; în acest context, a citat dispozitivul hotărârii şi a afirmat că, potrivit art. 21 alin. (2) şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României, instanţa are obligaţia de a-l informa corect asupra acestei probleme de interes public şi personal.

Totodată, a evidenţiat că libertatea de a se adresa justiţiei nu poate fi îngrădită nici prin lege, nici prin hotărâre judecătorească pronunţată "în numele legii", având în vedere că la pronunţarea deciziei nr. 326/23.03.2023 a Curţii de Apel Suceava – secţia I Civilă nu au fost respectate dispoziţiile legale, iar din conţinutul memoriului de apel nu reiese că s-a cerut instanţei să constate că "Dispoziţiile din Codul muncii pe care este întemeiată prezenta acţiune nu sunt aplicabile" sau/şi "Temeiurile de drept pe care se întemeiază acţiunea reclamantului nu sunt aplicabile".

Recurentul a mai argumentat că nu se poate aduce atingere dispoziţiilor art. 124 alin. (1), rap. la art. 41 din Constituţia României, cu referire la dreptul la informare şi accesul la justiţie, şi la art. 56 alin. (2) şi (3) din Constituţia României.

În considerarea argumentelor prezentate, şi pentru motivele ce vor urma a fi depuse ulterior, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea memoriu de recurs, ce vizează dispoziţia dată asupra cererii de restituire a cauţiunii, recurentul a arătat că în faţa curţii de apel a solicitat respingerea acesteia, întrucât cererea nu este justificată în drept, în condiţiile legii, ci a fost dispusă cu rea-credinţă, prin încălcarea legii.

În continuare, a prezentat situaţia de fapt, evidenţiind că a sesizat instanţa de judecată cu un litigiu de muncă şi că a solicitat plata orelor suplimentare prestate zilnic între 5 şi 7 ore, timp de 6 zile pe săptămână, peste norma zilnică de 8 ore, precum şi plata diurnei de 50 euro/zi. De asemenea, a susţinut că angajatorul, B. S.R.L., a falsificat documentele de prezenţă la serviciu şi a declarat în fals că recurentul ar fi lucrat doar 8 ore/zi, cu repaus de 16 ore zilnic şi că ar fi avut 48 de ore libere consecutive în zilele de repaus săptămânal.

Potrivit recurentului, decizia nr. 326/23.03.2023 a Curţii de Apel Suceava – secţia I Civilă constituie o eroare judiciară evidentă, iar sentinţa tribunalului şi raportul de expertiză din 03.09.2021 sunt mijloace de probă relevante.

În considerarea acestor argumente, recurentul a susţinut că cererea de restituire a cauţiunii nu are un temei legal, fiind fundamentată doar pe decizia pronunţată în apel, care a fost dată cu încălcarea legii, astfel că demersul părţii adverse este nelegal.

Potrivit recurentului, apărătorul intimatei a indus în eroare instanţa cu privire la programul de condus al unui şofer, iar cererea de restituire a cauţiunii a fost formulată după falsificarea probelor; în acest context, a prezentat cu titlu de exemplu faptul că intimata a susţinut că programul de condus al unui şofer este de 9 ore/zi, în timp ce instanţa a reţinut că cele 9 ore ar intra în norma de 8 ore/zi stabilită prin contractul de muncă.

Totodată, având în vedere motivarea hotărârii din apel, cât şi nerespectarea dreptului la apărare, recurentul a solicitat admiterea prezentei cereri pe baza probelor pe care intenţionează să le utilizeze, respectiv proba cu expertiză de specialitate. În plus, a subliniat că decizia din apel nu poate sta la baza demersului părţii adverse, astfel că îşi rezervă dreptul de a invoca excepţii de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile legale care au stat la baza deciziei pronunţate în apel şi de a formula o cerere pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la normele care prevăd că hotărârea casată nu are nicio putere.

Cererea de recurs nu a fost motivată în drept.

La 03.10.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 486 alin. (1) lit. d), rap. la art. 487 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului promovat împotriva dispoziţiei date asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibil, respectiv nefondat, în raport cu art. 124 alin. (1), art. 41 alin. (3) şi (5) şi art. 56 alin. (2) şi (3) din Constituţia României.

La 12.10.2023, recurentul a completat motivele de recurs cu privire la soluţia dată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Redând mai multe considerente din hotărâre, recurentul a susţinut că argumentele reţinute de curtea de apel sunt străine de obiectul sesizării şi că încheierea nu este motivată nici în fapt, nici în drept. În plus, a afirmat că instanţa nu a înţeles "legătura normei" din art. 1.064 C. proc. civ. cu soluţia ce putea fi dată în dosarul nr. x/2019.

Potrivit recurentului, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevede obligaţia instanţei de a arăta opinia exprimată asupra excepţiei; totodată, a afirmat că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu este aplicabil în cauză, deoarece restituirea cauţiunii în sumă de 5.974,64 RON are legătură cu soluţionarea cauzei, iar instanţa nu a pus în discuţie obiectul excepţiei.

Concluzionând, recurentul a subliniat că instanţa a respins în mod greşit cererea ca inadmisibilă, deoarece îndatorirea judecătorilor era doar să-şi exprime opinia asupra obiectului sesizării şi să înainteze opiniile părţilor, însoţite de probele propuse. Aceasta deoarece, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, doar Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, nicidecum instanţa de judecată.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, urmând a o respinge, întrucât din conţinutul memoriului de recurs privitor la dispoziţia dată asupra cererii de restituire a cauţiunii se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În privinţa recursului promovat împotriva dispoziţiei date asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte notează că argumentele recurentului vor fi analizate prin prisma naturii specifice a căii de atac promovate, al cărei obiect este verificarea aprecierii instanţei cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, de exemplu, în deciziile nr. 321/09.05.2017, nr. 586/2019 şi nr. 145/24.02.2020.

De asemenea, argumentele prezentate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului promovat împotriva dispoziţiei privind cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu constituie o veritabilă excepţie, ci apărări de fond ce vor fi avute în vedere.

Prealabil, Înalta Curte constată că motivele suplimentare de recurs depuse la dosar la data de 12.10.2023 vor fi înlăturate fără a fi analizate pe fond, întrucât au fost formulate cu depăşirea termenului de motivare a recursului, prevăzut de art. 487 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aspect consemnat în practicaua deciziei.

Examinând încheierea atacată, prin prisma criticilor invocate în termen, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din actele dosarului, recurentul a invocat o pretinsă neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ., context în care în analiza oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale, Curtea de Apel a respins-o ca inadmisibilă, în considerarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, subliniind că argumentele recurentului vizează, în realitate, nemulţumirea acestuia în raport cu soluţia dată pe fondul cauzei.

În cauză, autorul căii de atac invocă nelegalitatea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi afirmă că instanţa nu a definit în fapt şi în drept semnificaţia sintagmei "inadmisibilă", deşi, potrivit art. 21 alin. (2) şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României, are obligaţia de a-l informa şi de a nu-i îngrădi accesul la justiţie.

Critica recurentului nu este fondată şi va fi înlăturată.

Înalta Curte reţine lipsa de obiect a criticii conform căreia "instanţa nu a definit în fapt şi în drept ce se înţelege prin sintagma inadmisibilă", în condiţiile în care instanţa a explicat în detaliu în considerentele încheierii atacate motivele pentru care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Aspectele legate de dreptul cetăţenilor la informare de către autorităţile publice, conform art. 31 alin. (2) din Constituţia României, nu au impact asupra procedurii de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în faţa instanţei de judecată şi asupra etapei ulterioare adoptării hotărârii, cea de redactare a hotărârii judecătoreşti.

Procedura de sesizare a Curţii Constituţionale se bazează pe reglementările specifice ale Legii nr. 47/1992, care stabileşte cadrul legal pentru ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate şi examinarea acestora de către instanţa de contencios constituţional.

Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Aşadar, această procedură face posibilă doar pronunţarea în situaţiile date asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi. În corelare, alin. (5) al aceluiaşi articol dispune că instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3).

Ca atare, instanţa de judecată este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei textului de lege incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Astfel, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi că, fiind vorba despre un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să îl definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 25 februarie 1975 pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38).

Prin urmare, având în vedere caracterul formal al acestui recurs, precum şi argumentele precedente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce priveşte recursul promovat împotriva dispoziţiei date asupra cererii de restituire a cauţiunii, instanţa supremă reţine următoarele:

Prealabil, trebuie subliniat că argumentele recurentului referitoare la nelegalitatea dispoziţiei de admitere a cererii de restituire a cauţiunii se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile legale pretins nesocotite – art. 1.064 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. – sunt norme de drept procesual, ce reglementează condiţiile de restituire a cauţiunii.

Modalitatea în care sunt expuse motivele de recurs relevă că recurentul face o amplă motivare, prin care contestă dreptul legal al deponentului la restituirea cauţiunii pe motiv că hotărârea definitivă din apel ar constitui o eroare judiciară, cu ignorarea considerentelor reţinute de curtea de apel.

Aceste argumente nu pot fi primite, având în vedere că, în ceea ce priveşte restituirea cauţiunii deponentului, curtea de apel a constatat în mod corect că se impune disponibilizarea acesteia, dată fiind întrunirea cerinţelor. În plus, instanţa nu poate refuza restituirea cauţiunii pe baza unor aspecte legate de fondul litigiului sau de presupuse erori judiciare comise în soluţionarea apelului.

Totodată, deşi recurentul pare să fi expus critici şi cu privire la dezlegarea pe care curtea de apel a oferit-o căii ordinare de atac, luând act de caracterul definitiv al deciziei din apel, analiza Înaltei Curţi va fi limitată la condiţiile de admisibilitate a cererii de restituire a cauţiunii.

Cauţiunea are rolul de a asigura despăgubirea părţii adverse în cazul în care aceasta ar suferi un prejudiciu ca urmare a cererii formulate de deponent; suma consemnată de una dintre părţile procesului serveşte drept garanţie pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri la cererea sa împotriva celeilalte părţi.

Astfel, cauţiunea urmează să fie restituită deponentului ori de câte ori ea nu mai poate servi scopului pentru care a fost instituită. Aceasta se face la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea sau după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta a fost depusă, conform art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere scopul cauţiunii, astfel cum a fost arătat, legea stabileşte un termen în care partea interesată poate formula o cerere de despăgubire, respectiv 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii pentru care a fost depusă cauţiunea, conform art. 1.064 alin. (2) C. proc. civ. Prin excepţie de la această regulă, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta a fost depusă.

Se cuvine subliniat că instanţa sesizată cu o cerere de restituire a cauţiunii realizează un control al condiţiilor de admisibilitate a acesteia; odată ce condiţiile legale sunt îndeplinite, instanţa nu poate refuza restituirea cauţiunii pe baza unor aspecte legate de modul în care a fost soluţionat litigiul pe fond, aşa cum tinde recurentul.

De aceea, criticile recurentului vizând nelegalitatea dispoziţiei de admitere a cererii de restituire a cauţiunii vor fi respinse, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge calea de atac exercitată ca nefondată.

Cererea intimatei B. S.R.L. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierii nr. 7/08.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia I Civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2023.