Recurs annulment for new grounds: failure to raise evidence and penalty clause arguments in prior set-aside action

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2024

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României la 20.02.2023 sub nr. x/2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanţei arbitrale obligarea pârâtei la plata sumei de 2.965.215,63 RON, ca urmare a plăţii cu întârziere a facturilor emise în baza Contractului de vânzare din 15.11.2019, completat cu actul adiţional din 28.11.2019, precum şi la plata de dobânzi legale penalizatoare aferente sumei reprezentând penalităţi, calculate de la data introducerii cererii şi până la plata efectivă.

În drept, a invocat art. 1.350, art. 1.270 şi art. 1.535 C. civ.

Prin sentinţa arbitrală nr. 88/16.11.2023, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins acţiunea arbitrală şi a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale a formulat acţiune în anulare reclamanta, solicitând anularea sentinţei, cu consecinţa obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere solicitate.

Criticând hotărârea arbitrală, reclamanta a invocat trei motive de anulare, mai precis:

- faptul că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut;

- împrejurarea că hotărârea arbitrală nu ar cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care a fost respinsă cererea;

- faptul că hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţii imperative ale legii.

Prin sentinţa civilă nr. 23F/26.02.2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare.

Prin cererea de recurs formulată împotriva sentinţei civile menţionate, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, în susţinerea primului motiv de nelegalitate invocat, a redat dispoziţiilor art. 277, art. 266 raportat la art. 282-284 C. proc. civ. şi a învederat că instanţa de fond, prin faptul că a impus prezentarea în original a unui înscris care nu a existat într-o astfel de formă, a ignorat încheierea actelor prin mijloace electronice, deşi corespondenţa electronică purtată între părţi în luna noiembrie 2019, înaintată la dosar, face dovada că actul adiţional din 28.11.2019 a fost comunicat pârâtei pe adresa de e-mail: x@x.ro. Prin urmare, a apreciat că în mod nejustificat a reţinut curtea prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a menţionat că instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere şi reglementările similare din alte materii, precum art. 34 din O.U.G. nr. 50/2010 sau art. 7 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, pe care le-a evocat.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs invocat, a precizat că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 1.539 ultima teză C. civ., care ar trebui coroborate cu cele cuprinse în art. 1.538 C. civ.

Astfel, după redarea unor consideraţii teoretice cu privire la tipurile de clauză penală şi interpretarea coroborată a textelor de lege menţionate, a precizat că pretenţia, întemeiată pe art. 1.350 C. civ. şi urm. şi art. 1.516 şi urm. C. civ., este justificată, întrucât intenţia părţilor contractante a fost să sancţioneze executarea cu întârziere a obligaţiilor principale.

A afirmat că instanţa de fond a nesocotit şi regulile de interpretare a normelor juridice, în sensul că art. 1.539 C. civ. face parte din secţiunea a patra, denumită "executarea prin echivalent", or în cauză nu este vorba despre o executare prin echivalent a unei obligaţii neexecutate, ci despre o executare cu întârziere a unei obligaţii de plată.

De asemenea, recurenta a mai afirmat, că, în ce priveşte critica formulată în primă instanţă, prin care s-a argumentat că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi care viza înlăturarea actului adiţional din ansamblul probator, a susţinut că instanţa de fond a statuat că tribunalul arbitral s-a pronunţat exclusiv asupra cererii de arbitrare, cu ignorarea considerentelor hotărârii arbitrale.

Titulara recursului a mai susţinut că instanţa de fond nu ar fi analizat critica privind motivele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea arbitrală, în sensul că nu a analizat modul în care tribunalul arbitral a răspuns solicitării ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 30 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală, reţinând în mod greşit că instanţa arbitrală a soluţionat cererea dintr-o dublă perspectivă, legală şi în echitate.

Referitor la critica adusă tribunalului arbitral prin care a susţinut că a pronunţat o hotărâre care încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, a precizat că instanţa de fond a reţinut că acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv şi că petenta-reclamantă s-a limitat doar la consideraţii teoretice.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de procedură, de natură a atrage nulitatea, ci îşi manifestă nemulţumirea faţă de modul în care curtea a aplicat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., reclamând abia în cererea de recurs că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 277, art. 266 raportat la art. 282-284 C. proc. civ., respectiv că nu a adus critici relative la interpretarea art. 1538-1539 C. civ., arătând că aceasta este cea care se află în eroare în ceea ce priveşte motivul pentru care instanţele au făcut aplicarea normei de drept material cuprinsă în art. 1539 C. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluţia din 10.07.2024 s-a fixat termen 06.11.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată, instanţa supremă a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii căii extraordinare de atac, invocată din oficiu.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate invocate din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Astfel, în privinţa motivelor de recurs, legiuitorul impune o dublă condiţie: pe de o parte ca motivele să fie încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanţa de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ. – adică motivele de recurs să nu fie invocate omisso medio.

Cu privire la cea din urmă condiţie, nesocotirea ei are ca efect imposibilitatea examinării lor de către instanţa de recurs, tocmai pe considerentul că ele nu au fost deferite spre analiză instanţei a cărei hotărâre este atacată, deşi o astfel de conduită procesuală era posibilă; cu alte cuvinte, motivele de casare nu pot fi primite ca atare şi evaluate de instanţa de recurs decât dacă ele au fost invocate în faza procesuală anterioară iar instanţa de fond nu le-a examinat ori le-a respins, acreditând un prim nivel de evaluare, a acestora.

Această sancţiune a "neprimirii" motivelor de recurs invocate omisso medio, reprezintă o concretizare în plan procesual a decăderii părţii din dreptul invocării lor, întrucât acestea nu au fost invocate în faza procesuală anterioară, deşi puteau fi invocate, precum şi o nulitate a demersului procesual astfel exercitat, ca efect al ignorării regimului juridic legal de invocare a criticilor de nelegalitate.

În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia nu doar de a verifica dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1), ci şi dacă acestea au fost invocate în etapele procesuale anterioare, în contextul în care puteau fi invocate, iar dacă această din urmă cerinţă nu este îndeplinită, să dea eficienţă sancţiunii nulităţii recursului.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, analizată prin prisma excepţiei procesuale de nulitate, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea unui recurs, declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 23F/26.02.2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă într-o acţiune în anulare.

Examinarea cererii de recurs relevă faptul că cererea a fost este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., însă criticile formulate şi care se subsumează acestor motive de casare, nu au fost invocate în faţa primei instanţe.

Astfel, recurentul a invocat greşita reţinere de către curte a dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care atât contractul de vânzare din 15.11.2019, cât şi actul adiţional din 28.11.2019 şi facturile restante nu existau în original, fiind încheiate prin mijloace electronice, respectiv greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1539 C. civ., deşi pretenţia dedusă judecăţii era una justificată, fiind în prezenţa unei executări cu întârziere a obligaţiei asumate de intimata-pârâtă.

Recurenta a mai învederat că, deşi s-a criticat prin acţiunea în anulare faptul că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi care vizau înlăturarea actului adiţional din ansamblul probator, curtea, cu ignorarea considerentelor hotărârii arbitrale, a reţinut că instanţa arbitrală s-a pronunţat exclusiv asupra cererii de arbitrare.

Totodată, a arătat că instanţa nu a analizat modul în care tribunalul arbitral a răspuns solicitării ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 30 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală, precum şi că, deşi a susţinut că hotărârea astfel pronunţată încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţii imperative ale legii, instanţa a reţinut doar că acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv.

Raportând aceste critici evocate în recurs la considerentele hotărârii curţii de apel, Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt invocate omisso medio, din verificările proprii constatând că aceste aspecte nu au fost sesizate prin acţiunea în anulare, cale de atac prin care instanţa a statuat asupra cauzei în limita criticilor formulate de petenta-reclamantă. În măsura în care curtea a respins acţiunea în anulare prin sentinţa atacată cu acest recurs, pe baza criticilor formulate împotriva sentinţei arbitrale, care nu au vizat aspectele învederate prin recurs, rezultă că nu a existat nicio împiedicare de natură procesuală pentru ca reclamanta să poată deferi, prin acţiunea în anulare formulată în faţa primei instanţe, toate aspectele supuse examinării prin cererea de recurs.

Astfel, se constată că prin sentinţa arbitrală nr. 88/16.11.2023, cu privire la încheierea actului adiţional din 28.11.2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a reţinut că acestă chestiune a fost contestată de către pârâtă, care a cerut iar tribunalul a încuviinţat cererea de depunere a originalului actului adiţional, în conformitate cu art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi, reţinând că dispoziţiile legii sunt imperative iar sancţiunea prevăzută pentru nedepunere este aceea de a nu se ţine seama de înscris, în raport de lipsa originalului înscrisului solicitat şi de contestarea acestuia de către pârâtă, a respins acţiunea arbitrală ca neîntemeiată.

Prin acţiunea în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f), g) şi h) C. proc. civ., petenta-reclamantă a criticat sentinţa arbitrală susţinând că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât a invalidat actul adiţional deşi pârâta nu a invocat nulitatea acestuia şi nu s-a înscris în fals, astfel încât ar fi încălcat principiul disponibilităţii şi limitele în care a fost învestit, că soluţia de respingere a cererii arbitrale nu este motivată în drept, în contextul în care a solicitat ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 30 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală, iar litigiul a fost soluţionat în echitate, respectiv că hotărârea încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii, respectiv că nu respectă exigenţele menţionate la art. 603 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., instanţa omiţând să analizeze motivele de fapt şi de drept invocate, precum şi că nu a fost motivată relativ la condiţiile necesare pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiat demersul procesual reţinând, în esenţă, că sintagma "lucrul cerut" se referă la obiectul pricinii deduse arbitrajului, astfel că tribunalul arbitral s-a pronunţat numai asupra netemeiniciei pretenţiilor invocate prin primul capăt de cerere iar nu asupra unor lucruri care nu s-au cerut, că hotărârea atacată răspunde tuturor problemelor esenţiale deduse judecăţii, fiind prezentate, în mod coerent şi amplu atât analiza aspectelor procedurale referitoare la consecinţa neprezentării înscrisului original de către partea care îl inovocă, cât şi raţionamentul juridic care a condus la concluzia neîndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii contractuale pentru obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, având în vedere că reclamanta a primit plata obligaţiei principale fără a ridica alte pretenţii şi nu a dovedit existenţa unui contract însuşit de reprezentantul legal al pârâtei prin care să fie stabilită o clauză penală pentru plata cu întârziere a facturilor, respectiv că invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil şi a principiului forţei obligatorii a contractului se încadrează formal în motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar consideraţiile teoretice despre ceea ce înseamnă ordinea publică, norme cu caracter imperativ şi bune moravuri, precum şi simpla redare a unor dispoziţii legale nu reprezintă o motivare a acţiunii.

Înalta Curte, arată că deşi motivele de recurs s-au referit, tangenţial, şi la modalitatea de argumentare a hotărârii pronunţate, se reţine că acestea privesc aspecte care nu au fost invocate în faţa primei instanţe sau nu constituie critici reale şi concrete cu privire la modalitatea de aplicare a normelor de drept incidente cauzei, în raport de aspectele avute în vedere de curte la pronunţarea soluţiei.

Recurenta a mai reclamat anumite deficienţe legate de judecata acţiunii în anulare, susţinând că, deşi a invocat faptul că tribunalul arbitral nu a soluţionat cauza în conformitate cu regulile de procedură arbitrală, instanţa nu ar fi analizat critica privind motivele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea arbitrală, fără însă a indica însă în concret în ce a constat această lipsă de analiză şi care ar fi fost argumentele esenţiale invocate şi care ar fi rămas neexaminate.

Dimpotrivă, Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la această chestiune, din moment ce curtea a reţinut în considerentele sentinţei, examinând toate argumentele prezentate de reclamantă, că, opus susţinerilor din acţiunea în anulare, tribunalul arbitral nu a judecat cauza în echitate, ci soluţia a fost motivată de aplicarea art. 1539 ultima teză C. civ., întrucât reclamanta a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei principale, solicitând plata penalităţilor după aproape trei ani de la onorarea preţului contractului, respectiv de aplicarea sancţiunii procesuale prevăzute de art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,.civ., în condiţiile în care reclamanta nu a prezentat original înscrisului intitulat "act adiţional", astfel cum i s-a pus în vedere.

Prin urmare, pe de o parte critica referitoare la o pretinsă lipsă de analiză din partea primei instanţe este lipsită de conţinut concret, iar, pe de altă parte, în contextul în care sentinţa arbitrală a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1539 C. civ. iar reclamanta nu a criticat argumentele tribunalului arbitral prin acţiunea în anulare, în raport de exigenţele art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenta nu mai poate invoca motive ce ţin modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1539 C. civ. direct pe calea recursului.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că toate motivele de casare opuse S.C. A. S.A. sunt invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, deşi ele puteau fi invocate pe calea acţiunii în anulare, sancţiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Reamintind că nu orice nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea atacată duce la exercitarea controlului de legalitate în baza art. 488 C. proc. civ., fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de acest text de lege, în considerarea particularităţii sale, de cale extraordinară de atac de reformare, care impune formularea unor critici de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în faza procesuală anterioară şi la argumentele expuse de instanţă în fundamentarea acesteia, Înalta Curte reţine că toate motivele de recurs au fost invocate cu nesocotirea dispoziţiilor procedurale ce configurează cerinţele necesar a fi îndeplinite pentru exercitarea dreptului la recurs.

De aceea, în condiţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va aplica sancţiunea incidentă în acest caz şi va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 23F/26.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 23F/26.02.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2024.