Contractual penalties for late payment versus silent acceptance of performance: limits on implied waiver under Civil Code Art. 1539

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 1 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., obligarea acesteia la plata penalităţilor în cuantum de 78.000 Euro şi 15.000 RON pentru depăşirea termenului final de realizare a lucrărilor prevăzute în Contractul de prestări servicii pentru imobilul din B-dul x, nr. 1/IX, Voluntari, Ilfov; reducerea preţului prevăzut în Contractul de prestări servicii pentru imobilul din B-dul x nr. 1/IX, Voluntari, Ilfov cu 400 RON - proporţional cu contravaloarea lucrărilor stabilite în sarcina pârâtei, dar neefectuate de aceasta (ci de reclamantă), respectiv obţinerea autorizaţiei de construire, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1538 şi următoarele, art. 1551 alin. (2) C. civ.

La 27 septembrie 2017, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 121.224 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate şi datorate conform art. 5 pct. 5.6.1. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins cererea de suplimentare a probatoriului constând în administrarea probei testimoniale, suplimentarea interogatoriului, formulate de reclamanta A. S.R.L., ca nefiind utile şi concludente. Totodată, faţă de cererea de administrare a probei cu expertiză tehnică de specialitate în domeniul energetic, formulată de aceeaşi parte, instanţa a respins-o ca fiind neconcludentă.

Prin sentinţa civilă nr. 3527 din 23 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea reconvenţională.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 18.09.2018, reclamanta-pârâtă A. S.R.L. a formulat apel, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei apelate şi admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a formulat apel incident, solicitând modificarea parţială a hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi menţinerea, în rest, a hotărârii instanţei de fond.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident, a acordat cuvântul pe probatoriu şi a amânat pronunţarea în cauză la 27 iunie 2019.

Prin încheierea din 27 iunie 2019, Curtea a încuviinţat pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială şi expertiza în domeniul electroenergetic, cu obiectivele propuse prin apel, iar, pentru apelanta pârâtă, a încuviinţat proba testimonială. Totodată, a dispus comunicarea unei copii a interogatoriului propus de apelanta reclamantă către apelanta pârâtă.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019, Curtea a dispus citarea martorului propus de apelanta reclamantă, iar, în ceea ce priveşte proba cu expertiză încuviinţată la termenul anterior, instanţa a procedat la desemnarea aleatorie a expertului în specialitatea electroenergetică, încuviinţând, totodată, pentru fiecare parte câte un expert parte.

Prin încheierea din 25 iunie 2020, Curtea a invocat din oficiu decăderea apelantei-pârâte din dreptul de a formula obiecţiuni şi a constatat că partea este decăzută din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză pentru considerentele arătate în încheiere. Totodată, a dispus îndreptarea omisiunii strecurate în încheierea de la termenul anterior, în sensul că s-a invocat decăderea apelantei-pârâte din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză. De asemenea, a dispus efectuarea unui referat de către grefierul de şedinţă, după ascultarea înregistrării şedinţei de judecată, în care să se menţioneze exact susţinerea părţii.

Prin decizia civilă nr. 970/2020 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 18.09.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3527/23.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 35.880 euro şi 6900 RON reprezentând penalităţi pentru perioada 12.07.2016-11.10.2016.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8513,60 RON cheltuieli de judecată, din care 4513,60 RON taxă de timbru şi 4000 RON onorariu de avocat.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A obligat apelanta pârâtă la plata către apelanta reclamantă a sumei de 4256,80 RON cheltuieli de judecată în apel, din care 2256,80 RON taxă timbru şi 2000 RON onorariu expert.

A obligat apelanta reclamantă la plata către expert C. a sumei de 1000 RON reprezentând diferenţa de onorariu încuviinţat de instanţă.

Împotriva încheierilor de şedinţă din 27 iunie 2019 (din care face parte integrantă şi încheierea de şedinţă din 13 iunie 2019), 19 septembrie 2019 şi 25 iunie 2020, precum şi a deciziei civile nr. 970/2020 din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii şi a încheierilor recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul soluţiei pronunţate în apelul principal pe primul capăt de cerere al acţiunii introductive, precum şi sub aspectul soluţiei pronunţate pe apelul incident, în cauză, susţinând ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

După expunerea situaţiei de fapt, în motivare, recurenta a arătat că, în esenţă, solicită instanţei de recurs să constate că:

- instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii pronunţate, recurenta invocând în acest sens încălcarea regulilor de procedură aferente comunicării actelor de procedură, precum şi încălcarea regulilor de procedură în privinţa admisibilităţii, încuviinţării şi administrării probelor – motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, precum şi motive străine de natura pricinii, instanţa de apel analizând şi pronunţându-se, în mod eronat, pe aspecte străine de natura cauzei, respectiv pe aspecte cu care instanţa nu a fost învestită, în acest fel instanţa de apel denaturând obiectul/petitul cauzei cu care a fost învestită, sens în care a încuviinţat şi administrat probe care nu sunt utile şi concludente în soluţionarea cauzei – motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta invocând în acest sens faptul că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit normele cu privire la: dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ., contradictorialitate - art. 14 C. proc. civ., rolul judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 C. proc. civ., comunicarea actelor de procedură - art. 153, 154, 158 şi art. 159 C. proc. civ., admisibilitatea, încuviinţarea, administrarea şi aprecierea probelor - art. 255, 258, 260, 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., interpretarea contractelor - art. 1266 C. civ., principiul libertăţii contractuale - art. 1169 C. civ., principiul forţei obligatorii a contractelor - art. 1270 C. civ., clauza penală - art. 1538 C. civ., cumulul penalităţilor cu executarea în natură - art. 1539 C. civ. şi daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti - art. 1535 C. civ. - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la soluţia pronunţată în apelul principal pe primul capăt de cerere al acţiunii introductive, recurenta arată că înţelege să critice hotărârea instanţei de apel sub aspectul incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, prin clauzele Contractului de prestări servicii x/22.05.2015, condiţiile efectuării şi recepţionării lucrărilor în discuţie sunt foarte clar stabilite, motiv pentru care nu se impune decât verificarea îndeplinirii acestor dispoziţii contractuale. Consideră că, faţă de petitul acţiunii introductive, este esenţial a se verifica dacă s-a depăşit termenul de realizare a lucrărilor, dacă această depăşire este imputabilă exclusiv recurentei şi dacă aceste lucrări s-au recepţionat şi în ce condiţii, precum şi dacă s-au identificat şi cuantificat lucrări rămase nerealizate.

Faţă de această situaţie, solicită instanţei de recurs să constate că, în primul rând, instanţa de apel în mod eronat a încuviinţat probe intimatei A. S.R.L. în lipsa unei teze probatorii clare şi explicite care să aibă legătură cu pretenţiile expuse în petitul acţiunii introductive, instanţa de apel încuviinţând administrarea unui probatoriu inutil şi neconcludent soluţionării cauzei, prin trimitere exclusivă la "susţinerile din motivele de apel", nicidecum la o teză probatorie în forma menţionată anterior.

În acest sens, recurenta face trimitere la încheierea de şedinţă din 27.06.2019, arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 258 alin. (1) din acelaşi Cod, probele se pot încuviinţa numai dacă îndeplinesc cumulativ condiţiile de a fi admisibile potrivit legii şi de a duce la soluţionarea cauzei, sens în care instanţa este obligată să analizeze, anterior încuviinţării, dacă proba propusă este legală, este verosimilă, are legătură cu obiectul litigiului şi dacă poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei.

Mai mult decât atât, susţine că, potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor fi dovedite, adică teza probatorie, ceea ce, în situaţia de faţă, nu există, instanţa de apel făcând trimitere exclusivă la "susţinerile din motivele de apel", neindicând, în concret, nicio teză probatorie.

Or, în lipsa indicării unei teze probatorii clare şi explicite, care să aibă legătură cu pretenţiile expuse în petitul acţiunii introductive, coroborat cu faptul că susţinerile din motivele de apel, pe care instanţa de apel îşi justifică încuviinţarea dată, vizează aspecte care exced atât petitului acţiunii, cât şi obligaţiilor contractuale asumate de recurentă în raporturile cu societatea A. S.R.L., recurenta susţine că instanţa de apel a încuviinţat un probatoriu cu încălcarea regulilor de procedură aferente admisibilităţii şi încuviinţării probelor, astfel cum sunt statuate prin dispoziţiile art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., încuviinţând în acest sens proba cu interogatoriu, proba testimonială cu doi martori, precum şi proba cu expertiza de specialitate în domeniul electroenergetic, probe inutile şi neconcludente soluţionării cauzei.

În acest sens, recurenta face trimitere la încheierea de şedinţă din 27.06.2019, precum şi la încheierea de şedinţă din 19.09.2019 .

Mai mult decât atât, recurenta arată că, în ceea ce priveşte proba testimonială încuviinţată intimatei A. S.R.L., instanţa de apel a ignorat cu bună ştiinţă faptul că martorul se circumscrie dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., anume că se află în legături de interese cu intimata A. S.R.L., fiind administratorul societăţii de la care intimata a achiziţionat şi care i-a montat panourile fotovoltaice.

Totodată, a arătat că, în prezent, martorul este persoana desemnată de intimata A. S.R.L. cu exploatarea întregii instalaţii aferente parcului fotovoltaic, asigurând mentenanţa parcului fotovoltaic aparţinând intimatei, serviciu pentru care este remunerat de intimată, fapt care determină legăturile de interese cu intimata în sensul prevăzut de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., aceste aspecte fiind recunoscute atât de intimată prin probatoriul propus în apel, cât şi de martor cu ocazia audierii sale.

În altă ordine de idei, solicită instanţei de recurs să constate că instanţa de apel face o gravă confuzie în ceea ce priveşte semnificaţie sintagmelor "conflict de interese" şi "legături de interese", instanţa de apel apreciind admisibilă proba cu acest martor prin raportare la faptul că nu există conflict de interese între acest martor şi partea care l-a propus, sens în care recurenta face trimitere la încheierea de şedinţă din 19.09.2019 .

În al doilea rând, recurenta susţine că instanţa de apel nu a procedat la comunicarea raportului de expertiză întocmit în cauză şi a cenzurat dreptul recurentei de a formula şi susţine obiecţiunile, deşi instanţa de apel acordase un termen de judecată exclusiv pentru acest motiv, aspecte care, în opinia autoarei recursului, echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, precum şi a principiului egalităţii armelor. În acest sens, face trimitere la decizia nr. 3982/24.10.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, susţine că nu i se poate imputa lipsa de diligenţă în privinţa obţinerii raportului de expertiză, în condiţiile în care, atât anterior termenului din 28.05.2020, cât şi celui din 25.06.2020, a efectuat demersuri la instanţă, solicitând inclusiv acces electronic la data de 11.05.2020 (când încă era stare de urgenţă datorită situaţiei pandemice şi activitatea/accesul la instanţă era restricţionat), cerere nesoluţionată nici până în prezent, pentru ca, la data de 12.06.2020, prin propriile diligenţe la arhiva instanţei, să solicite o copie a raportului de expertiză, în posesia căreia a intrat, în fapt, abia la data de 15.06.2020, sens în care face trimitere la filele x şi 179.

Întrucât, până la termenul din 28.05.2020, nu a obţinut nicio informaţie pe acest aspect, recurenta afirmă că, la data de 27.05.2020, a formulat cerere de amânare a cauzei în vederea comunicării raportului şi depunerii eventualelor obiecţiuni, cerere ce i-a fost încuviinţată de instanţa de apel, care a acordat un nou termen de judecată la data de 25.06.2020, exclusiv pentru aceste motive, sens în care face trimitere la încheierea de şedinţa din 28.05.2019 .

În continuare, menţionează faptul că nici pentru acest termen nu i s-a comunicat raportul de expertiză în discuţie, deşi acest lucru se dispusese în mod expres prin încheierea de şedinţă din 28.05.2020, acest aspect rezultând din dovada de înmânare a actelor de procedură pentru termenul din 25.06.2020, de unde rezultă că i s-a comunicat exclusiv citaţia.

Având în vedere faptul că abia la data de 15.06.2020 a obţinut, în fapt, prin propriile diligenţe o copie a raportului de expertiză în discuţie, recurenta arată că a procedat la formularea de obiecţiuni pe care le-a comunicat atât instanţei, cât şi părţii adverse la data de 24.06.2020.

În acest context, arată că, la termenul din 25.06.2020, instanţa de apel, invocând din oficiu decăderea sa din dreptul de a formula obiecţiuni, a decăzut-o în mod nelegal şi abuziv din dreptul de a formula obiecţiuni, motivat de faptul că nu le-a depus la primul termen de judecată după depunerea raportului, precum şi pentru nerespectarea termenului judecătoresc stabilit la termenul din 28.05.2020, sens în care recurenta face trimitere la încheierea de şedinţă din 25.06.2020 .

Sub acest aspect, învederează că instanţa a omis faptul că primul termen de judecată după depunerea raportului a fost termenul din 28.05.2020, când nu îi fusese comunicat raportul de expertiză, motiv pentru care nu avea cum să formuleze obiecţiuni, necunoscând raportul de expertiză.

Mai mult, arată că, la termenul din 28.05.2020, contrar opoziţiei intimatei A. S.R.L., instanţa de apel a şi admis cererea de amânare a cauzei pe care a formulat-o la data de 27.05.2020, sens în care a dispus comunicarea raportului în vederea formulării de eventuale obiecţiuni cu 5 zile înainte de termen.

Faţă de cele anterior expuse, recurenta susţine că, la termenul din 25.06.2020, instanţa de apel nu mai avea posibilitatea să invoce din oficiu decăderea sa din dreptul de a formula obiecţiuni.

De asemenea, solicită instanţei de recurs să constate apariţia cel puţin surprinzătoare a unui referat al grefierului - fila x - întocmit la data de 26.06.2020, ulterior termenului din 25.06.2020, din conţinutul căruia nu rezultă nici că apărătorul A. S.R.L. ar fi invocat decăderea sa din dreptul de a formula obiecţiuni şi nici că instanţa de apel ar fi prorogat discutarea acestei decăderi la termenul următor, aceste susţineri apărute ulterior judecăţii cauzei fiind, în opinia recurentei, inadmisibile faţă de momentul întocmirii lor, dar şi fără sens faţă de dispoziţiile instanţei de la termenul din 28.05.2020.

Mai mult decât atât, arată că, potrivit acestui referat, poziţia instanţei a fost în sensul că "eventuala decădere ...va fi discutată la termenul următor ... dacă partea înţelege să invoce acest lucru", or, potrivit susţinerilor recurentei, apărătorii A. S.R.L. nu au invocat decăderea în discuţie, ci doar au luat act de sancţiunea decăderii din dreptul de a formula obiecţiuni, dispusă de instanţa de apel.

În altă ordine de idei, solicită instanţei de recurs să constate că, în fapt, la termenul din 25.06.2020, instanţa de apel a invocat din oficiu decăderea sa din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, deoarece nu a fost de acord cu lăsarea dosarului la a doua strigare ca să se prezinte şi apărătorii A. S.R.L., şi nicidecum pentru motivele consemnate în încheierea de şedinţă din 25.06.2020, acestea nefiind puse în discuţia părţilor, discuţiile purtându-se exclusiv pe decăderea invocată de instanţa de apel din oficiu.

Mai arată că, astfel cum rezultă din consemnările existente la pagina 1 paragraful 5 din încheierea de şedinţă din 25.06.2020, iniţial, instanţa a specificat pretinsa omisiune din cuprinsul încheierii de şedinţă din 28.05.2020 cu privire la invocarea decăderii autoarei recursului din dreptul de a formula obiecţiuni de către partea adversă.

În combaterea celor reţinute de instanţa de apel, recurenta solicită instanţei de recurs să constate faptul că nici potrivit consemnărilor existente în încheierea de şedinţă din 28.05.2020, nici potrivit Caietului grefierului şi nici potrivit Referatului grefierului întocmit ulterior judecării cauzei, respectiv la data de 26.06.2020, nu rezultă că decăderea s-ar fi invocat de către partea adversă.

Aşadar, solicită instanţei de recurs să constate că această conduită a instanţei de apel echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, precum şi a principiului egalităţii armelor, fapt care, în opinia recurentei, atrage nulitatea hotărârii pronunţate.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat pe aspecte străine de natura cauzei, respectiv, pe aspecte cu care instanţa nu a fost învestită, denaturând, astfel, obiectul/petitul cauzei cu care a fost învestită, sens în care a încuviinţat şi administrat probe care nu sunt utile şi concludente în soluţionarea cauzei.

În concret, sub aspectul nemotivării şi/sau a motivelor contradictorii, recurenta a făcut trimitere la anumite paragrafe din hotărârea recurată:

- pagina 15 paragraful 8, unde, contrar susţinerilor intimatei A. S.R.L., instanţa de apel admite că autoarea recursului şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate faţă de aceasta, în sensul punerii în funcţiune şi sub tensiune a postului de transformare în discuţie, pentru ca la pagina 16 paragraful 4 din hotărârea recurată, instanţa de apel să procedeze la calculul penalităţilor de întârziere ce i-au fost imputate, invocând nefuncţionarea postului trafo anterior precizat;

- pagina 15 paragraful 9 din hotărârea recurată, unde arată că instanţa a reţinut faptul că nu poate fi avută în vedere afirmaţia societăţii A. S.R.L. cu privire la împrejurarea că postul de transformare nu a funcţionat în mod corespunzător, pentru ca la pagina 16 paragraful 4 din hotărârea recurată, instanţa de apel să procedeze la calculul penalităţilor de întârziere ce i-au fost imputate, invocând lipsa producerii de energie electrică de către societatea A. S.R.L.;

- pagina 16 paragrafele 3, 4 şi 5 din hotărârea recurată, unde instanţa de apel, deşi a decis că datorează penalităţi de întârziere pentru perioada 12.07.2016 - 11.10.2016 determinate la valoarea întregului contract (încălcând principiul forţei obligatorii a contractelor, respectiv voinţa expresă a părţilor exprimată în mod clar şi explicit pe aspectul penalităţilor de întârziere datorate de executant în caz de depăşire a termenului de realizare a lucrărilor), a efectuat un calcul care nu se circumscrie prevederilor contractuale (art. 5.1., preţul/valoarea contractului fiind de 78.000 Euro) neavând cum să rezulte suma dispusă prin hotărârea recurată. Astfel, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că, prin aplicarea formulei de calcul, rezultă suma de 35.100 euro, nicidecum 35.888 euro, cum, în mod eronat, a calculat instanţa.

Mai mult decât atât, recurenta arată că nu cunoaşte provenienţa celor 6.900 RON, în condiţiile în care valoarea contractului este de 78.000 euro.

Referitor la existenţa motivelor străine de natura pricinii în cadrul hotărârii recurate, recurenta invocă următoarele paragrafe care, în viziunea sa, exced atât obiectului cauzei, cât şi obligaţiilor contractuale pe care şi le-a asumat în raporturile avute cu intimata:

- pagina 15 paragraful 9 din hotărârea recurată atestă că instanţa de apel a analizat parametrii de funcţionare a postului de trasformare sub aspectul producerii de energie electrică;

- pagina 15 paragraful 10 din hotărârea recurată atestă că instanţa de apel a analizat cauzele nefuncţionării în parametri normali a parcului fotovoltaic;

- pagina 16 paragraful 1 din hotărârea recurată atestă că instanţa de apel a analizat destinaţia postului de transformare şi valorile scăzute de energie electrică produsă de parcul fotovoltaic;

- pagina 16 paragraful 5 din hotărârea recurată atestă că, la calculaţia sumei datorate cu titlu de penalităţi de întârziere, instanţa de apel a luat în calcul sume care exced "valorii contractului", aceasta din urma fiind reperul la care instanţa de apel a apreciat că se impune a se face raportarea, contrar voinţei părţilor care rezultă din dispoziţiile contractuale incidente.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la dreptul la apărare - art. 13 C. proc. civ., contradictorialitate - art. 14 C. proc. civ., rolul judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 C. proc. civ., comunicarea actelor de procedură - art. 153, 154, 158 şi art. 159 C. proc. civ., admisibilitatea, încuviinţarea, administrarea şi aprecierea probelor - art. 255, 258, 260, 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., interpretarea contractelor - art. 1266 C. civ., principiul libertăţii contractuale - art. 1169 C. civ., principiul forţei obligatorii a contractelor - art. 1270 C. civ., clauza penală - art. 1538 C. civ., cumulul penalităţilor cu executarea în natura - art. 1539 C. civ.

În concret, recurenta solicită să se constate că soluţia pronunţată de instanţa de apel are la bază un raport de expertiză care nu i-a fost comunicat niciodată, fapt care, în opinia sa, echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 13, 14, 153, 154, 158 şi 159 C. proc. civ.

Totodată, reiterează solicitarea de a se constata că instanţa de apel s-a raportat la probe neconcludente şi inutile soluţionării cauzei, atât faţă de petitul acţiunii introductive, precum şi a motivelor de apel, cât şi faţă de teza probatorie, care fie a fost lipsă, fie a fost străină de natura pricinii, prin această conduită instanţa de apel depăşindu-şi limitele învestirii, fapt care, în opinia recurentei, echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 13, 22, 255, 258, 260, 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, solicită să se constate că instanţa de apel a nesocotit principiul libertăţii contractuale statuat de dispoziţiile art. 1169 C. civ., precum şi principiul forţei obligatorii a contractelor prevăzut la art. 1270 C. civ., prin aceea că a înlăturat şi a reinterpretat clauza contractuală negociată şi agreată în mod clar şi explicit de părţi la art. 6.2.8. din contractul în discuţie, cu privire la posibilitatea beneficiarului de a solicita executantului penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului de finalizare a lucrării.

Astfel, evocând dispoziţiile art. 1270, 1202 şi 1266 C. civ., arată că instanţa de apel a intervenit în mod nejustificat în convenţia părţilor, stabilind că, în fapt, cuantumul penalităţilor solicitate de intimată prin acţiunea introductivă se determină prin raportare la valoarea contractului, ceea ce contravine celor negociate şi agreate de părţi prin dispoziţiile art. 6.2.8. din contract.

De asemenea, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că, prin decizia recurată, instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale aferente "clauzei penale", temei de drept al pretenţiilor intimatei, respectiv art. 1538 şi următoarele din C. civ., instanţa de apel apreciind, contrar acestor dispoziţii legale, faptul că intimatei i se cuvin penalităţile de întârziere solicitate.

Astfel, susţine că instanţa de apel a ignorat faptul că dispoziţiile art. 1539 C. civ. limitează şi condiţionează posibilitatea de a cumula penalităţile cu executarea în natură.

Sub acest aspect, recurenta subliniază că, în speţă, suntem în situaţia în care intimata a acceptat fără rezerve executarea lucrării, acest aspect fiind confirmat atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, fiind recunoscut inclusiv de intimată, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 19.09.2019, la dosarul cauzei existând şi trei procese-verbale care atestă terminarea lucrării şi punerea în funcţiune a acesteia fără obiecţiuni.

Conchizând, recurenta susţine că, în lumina dispoziţiilor art. 1539 C. civ., intimata nu mai are dreptul de a percepe penalităţi pentru depăşirea termenului de realizare a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât determinarea cuantumului acestor penalităţi se face exclusiv prin raportare la valoarea lucrărilor rămase nerealizate, lucrări cu privire la care nu s-a făcut dovada existenţei şi nici a valorii acestora.

Cu referire la soluţia pronunţată în apelul incident, recurenta solicită să se constate că decizia a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti - art. 1535 C. civ., interpretarea contractelor - art. 1266 C. civ., principiul libertăţii contractuale - art. 1169 C. civ., principiul forţei obligatorii a contractelor - art. 1270 C. civ., clauza penală - art. 1538 C. civ., cumulul penalităţilor cu executarea în natură - art. 1539 C. civ., în opinia recurentei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, recurenta precizează că pretenţiile sale au ca fundament dispoziţiile art. 5 pct. 5.6.1. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015, conform cărora "beneficiarul va plăti executantului, pentru întârzierea la plată, penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5% din suma scadentă şi neachitată, pentru fiecare zi de întârziere, de la scadenţă şi până la plata integrală".

Mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 5.4.3. şi pct. 5.4.4. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015, 65% din valoarea contractului trebuia achitată în termen de maxim 3 zile de la data finalizării lucrărilor şi punerii sub tensiune pe bază de proces-verbal de recepţie, 5% din valoarea contractului urmând a se achita în termen de maxim 3 zile de la data semnării de către Beneficiar cu D. a Contractului de furnizare.

În acest context, afirmă că, pentru ultimele două tranşe aferente preţului contractului, a emis Factura nr. x/23.11.2016 în cuantum total de 164.930,70 RON, factură ce a fost achitată de A. S.R.L. la data de 19.04.2017, conform dovezii emise de E., ataşată la dosar.

Faţa de această situaţie de fapt, recurenta susţine că în mod eronat instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, însuşindu-şi întocmai motivarea instanţei de fond, în sensul că pretenţiile aferente cererii reconvenţionale se circumscriu dispoziţiilor art. 1539 teza finală C. civ., respectiv faptul că recurenta a acceptat, fără rezerve, executarea obligaţiei principale, motiv pentru care nu mai poate pretinde penalităţile ce fac obiectul cererii reconvenţionale. Sub acest aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat faptul că pretenţiile sale nu se circumscriu clauzei penale prevăzute de art. 1538 C. civ., ci dispoziţiilor art. 1535 C. civ., vizând situaţia în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă.

Astfel, recurenta solicită să se constate că dispoziţiile art. 5 pct. 5.6.1. din Contractul de prestări servicii x/22.05.2015 reprezintă voinţa părţilor, tranşată contractual, cu scopul de a determina anticipat cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite de intimata A. S.R.L. în situaţia întârzierii la plată, motiv pentru care instanţa nu poate lipsi această clauză de efectele juridice urmărite de părţi, în caz contrar, fiind încălcate atât dispoziţiile art. 1270 C. civ., cât şi prevederile art. 1268 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1266 C. civ.

Evocând, totodată, dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., recurenta subliniază că, în speţă, dispoziţiile legale anterior menţionate s-au materializat prin inserarea art. 5 pct. 5.6.1. în Contractul de prestări servicii x/22.05.2015, aceste prevederi contractuale stabilind, fără echivoc, cuantumul daunelor moratorii convenite de părţi, care depind de durata întârzierii la plată.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a achiesat în mod eronat la soluţia instanţei de fond, însuşindu-şi motivarea şi sub aspectul că pretenţiile formulate pe cale reconvenţională nu au fost emise anterior declanşării litigiului, ci exclusiv în contextul declanşării litigiului de către apelanta-reclamantă. Sub acest aspect, arată că instanţa de apel a ignorat faptul că are libertatea legală de a pretinde aceste penalităţi de întârziere în termenul legal de prescripţie de 3 ani care, la momentul formulării cererii reconvenţionale, nu era împlinit.

Totodată, solicită instanţei de recurs să constate că, referitor la penalităţile de întârziere solicitate pe calea cererii reconvenţionale, instanţa de apel a apreciat în mod eronat incidenţa dispoziţiilor art. 1539 C. civ., ignorând că, în speţă, pretinderea acestor penalităţi nu este pe fondul neexecutării obligaţiei principale de plată a apelantei - reclamante, ci ca urmare a executării cu întârziere a acestei obligaţii, aspect ce excede situaţiei reglementate de art. 1538 C. civ., neplata unei sume de bani la scadenţă fiind circumscrisă situaţiei statuate de art. 1535 C. civ., care vizează daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti.

La 8 aprilie 2021, intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului (pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.), iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 6 mai 2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că, faţă de apărările intimatei, înţelege să facă trimitere expresă la motivele de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 10:00, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă a formulat critici de nelegalitate atât împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel pe apelul principal al reclamantei-pârâte A., cât şi împotriva soluţiei pronunţate pe apelul incident (apelul propriu al pârâtei-reclamante B.).

Referitor la soluţia pronunţată în apelul principal pe primul capăt de cerere al acţiunii introductive, recurenta arată că înţelege să critice hotărârea instanţei de apel sub aspectul incidenţei motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel în mod eronat a încuviinţat probe intimatei A. S.R.L. în lipsa unei teze probatorii clare şi explicite care să aibă legătură cu pretenţiile expuse în petitul acţiunii introductive, instanţa de apel încuviinţând administrarea unui probatoriu inutil şi neconcludent soluţionării cauzei, prin trimitere exclusivă la "susţinerile din motivele de apel", nicidecum la o teză probatorie, sens în care face trimitere la încheierea de şedinţă din 27.06.2019, precum şi la încheierea de şedinţă din 19.09.2019 .

Mai mult decât atât, susţine că, potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor fi dovedite, adică teza probatorie, ceea ce, în situaţia de faţă, nu există.

Mai mult decât atât, recurenta arată că, în ceea ce priveşte proba testimonială încuviinţată intimatei A. S.R.L., instanţa de apel a ignorat cu bună ştiinţă faptul că acest martor se circumscrie dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv că se află în legături de interese cu intimata A. S.R.L., sens în care face trimitere la încheierea de şedinţă din 19.09.2019 .

Răspunzând criticilor formulate, Înalta Curte reţine că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop utilitatea probelor, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Prin urmare, ştiut fiind faptul că instanţa de apel este suverană în a aprecia oportunitatea şi utilitatea administrării probelor, măsurile instanţei care privesc modul de administrare a probatoriului reprezintă un aspect de netemeinicie, ce nu poate fi primit şi analizat în actualul cadru procesual.

În altă ordine de idei, se reţine că, potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

Verificând în concret, modalitatea în care instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a încheierii prin care a fost încuviinţat probatoriul, Înalta Curte reţine că, prin încheierea de şedinţă din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a încuviinţat pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială cu martorul F. şi expertiza în domeniul electroenergetic, cu obiectivele propuse prin apel şi, totodată, a încuviinţat pentru apelanta pârâtă proba testimonială cu martorul G. (înlocuit cu un alt martor în urma discuţiilor avute la termenul din 19.09.2019, conform încheierii de şedinţă de la acea dată). Faţă de solicitarea pârâtei cu privire la rectificarea încheierilor din 13.06.2019 şi 27.06.2019, prin încheierea din 19.09.2019, autoarea prezentului demers judiciar a învederat că a solicitat proba cu înscrisurile administrate în faţa instanţei de fond, context în care Curtea a adus la cunoştinţa apărătorului apelantei pârâte că înscrisurile administrate în faţa instanţei de fond rămân câştigate cauzei.

De asemenea, se reţine că, prin notele scrise depuse în acest sens pentru termenul din 27 iunie 2019, cu referire la probele pe care le-a propus, pârâta a solicitat ca, în susţinerea întâmpinării şi combaterea apelului principal, să îi fie încuviinţat următorul probatoriu: înscrisuri şi proba testimonială cu doi martori (pe care i-a indicat), precum şi orice altă probă a cărei necesitate ar rezulta din dezbateri.

Aşadar, chiar dacă la termenul din 19.09.2019, în urma discuţiilor purtate în contradictoriu sub aspectul tezelor probatorii şi a probelor încuviinţate, instanţa de apel a revenit doar asupra martorului încuviinţat iniţial pentru apelanta-pârâtă, pe care l-a înlocuit cu cel de-al doilea martor propus, încheierea prin care au fost încuviinţate probele în sine este cea din 27 iunie 2019 din care face parte integrantă încheierea din 13 iunie 2019, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru data de 27 iunie 2019.

Însă, contrar afirmaţiilor recurentei, instanţa a arătat în cuprinsul încheierii recurate (din 27 iunie 2019) motivele care au fundamentat soluţia de încuviinţare a probelor solicitate de ambele părţi, din acest punct de vedere încheierea fiind conformă exigenţelor legale.

Astfel, în ceea ce priveşte proba cu înscrisuri, instanţa a apreciat-o ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei. Referitor la proba cu interogatoriul intimatei pârâte, Curtea a apreciat-o ca fiind utilă soluţionării apelului având în vedere susţinerile din motivele de apel prin care se contestă data la care intimata pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile, precum şi data la care a început să funcţioneze în parametri normali punctul trafo. Cu privire la proba testimonială, Curtea a apreciat că, pentru lămurirea situaţiei de fapt, în raport de susţinerile apelantei, se impune audierea martorului F., apreciind că acesta este în măsură să ofere detalii referitoare la modul de funcţionare a postului trafo şi a legăturii între funcţionarea acestui post trafo şi funcţionarea panourilor fotovoltaice, iar în privinţa martorei H., faţă de împrejurarea că este angajata societăţii apelante, Curtea a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., având în vedere poziţia de opunere a intimatei la audierea acestui martor. Totodată, pentru egalitate de tratament şi în combaterea apelului, Curtea a încuviinţat şi pentru intimată (pârâtă n.n.) proba testimonială cu martorul G. (înlocuit, ulterior, cu cel de-al doilea martor propus, în urma discuţiilor ce au avut loc la termenul din 19.09.2019).

Cât priveşte proba cu expertiză în specialitatea electroenergetică, Curtea, în considerarea susţinerilor din apel şi în raport de obiectivele propuse, a apreciat proba ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, motiv pentru care a încuviinţat-o cu obiectivele propuse de apelantă.

Însă, faptul că recurenta-pârâtă nu este mulţumită de considerentele pentru care instanţa a încuviinţat probatoriul administrat în cauză nu poate conduce la o soluţie de casare a încheierii analizate.

Ca urmare, lipsa motivării detaliate a respectivei încheieri prin care au fost încuviinţate probele nu atrage nulitatea încheierii interlocutorii atacate, cât timp rezultă că instanţa a valorificat propunerile părţilor, precum şi dezbaterile pe probatoriu de la termenul din 13 iunie 2019, iar încheierea cuprinde menţiunile prevăzute de art. 258 alin. (2) C. proc. civ., cu menţiunea că impunerea unui standard ridicat şi excesiv cu privire la motivarea încheierii prin care se încuviinţează probele ar putea ridica problema unei antepronunţări a instanţei.

Cu referire la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. în privinţa martorului încuviinţat intimatei (apelantei-reclamante), Înalta Curte reţine că, iniţial, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă din 13 iunie 2019, titulara prezentului demers judiciar a solicitat respingerea probei cu interogatoriu, probei testimoniale şi cu expertiză apreciind că nu sunt utile soluţionării cauzei prin raportare la teza probatorie şi la petitul acţiunii. Totodată, invocând dispoziţiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., a susţinut că proba cu martori este inadmisibilă pe aspectele ce pot fi dovedite cu înscrisuri şi, totodată, a apreciat că martorul indicat prin acţiunea introductivă (H. n.n.) intră sub incidenţa art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind consilierul juridic al societăţii reclamante. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte apelul propriu, a arătat că, pe apelul principal, în contraprobă, solicită audierea martorilor indicaţi în cererea de apel.

Chiar dacă, iniţial, titulara recursului nu a exprimat nicio obiecţiune în privinţa celui de-al doilea martor propus de reclamantă, se constată că, deşi se invocă încălcarea unui text din C. proc. civ., prin criticile formulate, recurenta tinde practic la reaprecierea probatoriului administrat de instanţa de apel, sub aspectul admisibilităţii probei testimoniale în privinţa martorului încuviinţat apelantei reclamante, critica fiind, în realitate o critică de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Prin urmare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel a făcut o confuzie în ceea ce priveşte semnificaţia sintagmelor "conflict de interese" şi "legături de interese", atâta vreme cât, pentru verificarea unor astfel de legături între martorul încuviinţat şi partea care l-a propus, este necesară o reapreciere a materialului probator depus chiar de titulara prezentului demers judiciar în acest sens (conform celor susţinute prin notele scrise pe admisibilitatea probelor propuse în apel - a se vedea fila x din vol. I dosar apel), aspect incompatibil cu specificul prezentei căi extraordinare de atac, în care se examinează exclusiv chestiuni de nelegalitate, şi nu de netemeinicie.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la comunicarea raportului de expertiză întocmit în cauză şi i-a cenzurat dreptul de a formula şi susţine obiecţiunile, deşi instanţa de apel acordase un termen de judecată exclusiv pentru acest motiv, aspecte care, în opinia autoarei recursului, echivalează cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, precum şi a principiului egalităţii armelor.

În concret, arată că, faţă de împrejurarea că abia la data de 15.06.2020 a obţinut, în fapt, prin propriile diligenţe, o copie a raportului de expertiză, a procedat la formularea de obiecţiuni pe care le-a comunicat atât instanţei, cât şi părţii adverse la data de 24.06.2020. Or, având în vedere că, la termenul din 25.06.2020, instanţa a invocat din oficiu sancţiunea decăderii din dreptul de a formula obiecţiuni, motivat de faptul că nu le-a depus la primul termen de judecată după depunerea raportului, precum şi pentru nerespectarea termenului judecătoresc stabilit la termenul din 28.05.2020, recurenta susţine că instanţa de apel a decăzut-o în mod nelegal şi abuziv din dreptul de a formula obiecţiuni, sens în care face trimitere la încheierea de şedinţă din 25.06.2020 .

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine, pentru început, că principiul egalităţii armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – impune fiecărei părţi să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cazul său în condiţii care să nu o dezavantajeze substanţial în comparaţie cu partea adversă. Acest concept implică, de asemenea, în principiu, dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de orice probă sau observaţie din dosar de natură a influenţa decizia şi de a o discuta (cauza Muncaciu împotriva României, Hotărârea din 26.01.2016).

În speţă, însă, conform încheierii din 25 iunie 2020, Curtea a constatat că pârâta (recurenta) este decăzută din dreptul de a formula obiecţiuni, întrucât raportul a fost depus la dosar la data de 20.03.2020, moment în care era instituită starea de urgenţă pe teritoriul României, prin Decretul Preşedintelui României nr. 190/16.03.2020, astfel că toate termenele au fost suspendate de drept.

Totodată, a reţinut că, începând cu 15.05.2020 (ca urmare a încetării stării de urgenţă) a început să curgă termenul de 10 zile prevăzut la art. 336 C. proc. civ., termen calculat pe zile libere, care s-a împlinit pe data de 26.05.2020, eventualele obiecţiuni putând fi formulate la primul termen după data depunerii raportului de expertiză dacă a fost respectat termenul prevăzut la art. 336, iar, în privinţa împrejurării că la termenul anterior Curtea a dispus comunicarea raportului de expertiză către apelanta pârâtă, care nu a fost prezentă la acel termen, a reţinut că aceasta nu semnifică o repunere în termenul de a formula obiecţiuni, ci doar respectarea dreptului la apărare, în sensul de a lua cunoştinţă de raportul de expertiză pentru a putea pune eventuale concluzii pe fondul celor două apeluri.

De asemenea, Curtea a apreciat că pârâta este decăzută din acest drept şi ca urmare a faptului că aceasta nu a respectat termenul stabilit de instanţă, termen judecătoresc, de depunere a eventualelor obiecţiuni la dosar, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul acordat.

Aşadar, în ceea ce priveşte comunicarea raportului de expertiză, contrar susţinerilor recurentei, se reţine că instanţa nu are obligaţia de a comunica raportul de expertiză depus cu respectarea termenului legal de 10 zile prevăzut de art. 336 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul stabilind acest interval de timp tocmai pentru a da posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de expertiză până la termenul de judecată stabilit în cauză, garantându-se astfel dreptul de apărare al părţilor.

Prin urmare, numai dacă acest termen nu este respectat de către expert, instanţa trebuie să asigure ambelor părţi din proces posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele depuse la dosar prin acordarea unui nou termen, deoarece respectarea principiului contradictorialităţii impune garantarea accesului liber la actele din dosar şi acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute.

În speţă, însă, fără a nega sau contrazice aspectele esenţiale reţinute în motivarea sancţiunii decăderii, recurenta nu a adus niciun argument pertinent de natură a combate considerentele instanţei de apel nici măcar faţă de nerespectarea termenului judecătoresc. Prin urmare, chiar dacă, potrivit propriilor afirmaţii, a luat cunoştinţă de raportul de expertiză la 15.06.2020, obiecţiunile depuse cu o zi înainte de termenul din 25.06.2020, în condiţiile în care, la termenul din 28 mai 2020, instanţa a acordat un termen judecătoresc (conform art. 180 alin. (1) C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanţă), punând în vedere părţilor ca, în cazul unor eventuale obiecţiuni la raport, să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termen şi să le şi comunice reciproc, pentru a le putea discuta la termenul următor, termen care nu a fost respectat.

De asemenea, inadvertenţele semnalate de recurentă sub aspectul unei eventuale decăderi (din dreptul de a formula obiecţiuni) invocate de partea adversă sau de instanţă, din oficiu/prorogate la termenul din 28 mai 2020 sau a lipsei acestei menţiuni cu privire la termenul judecătoresc stabilit pentru depunerea eventualelor obiecţiuni nu sunt de natură a combate raţionamentul instanţei în privinţa decăderii reţinute.

De altfel, lipsită de fundament este şi afirmaţia recurentei potrivit căreia instanţa de apel a invocat din oficiu decăderea din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză pentru faptul că pârâta (titulara recursului de faţă) s-a opus lăsării dosarului la a doua strigare.

E adevărat că instanţa a pus în discuţie lăsarea dosarului la a doua strigare pentru a vedea dacă se prezintă apelanta reclamantă, propunere cu care pârâta (recurenta) nu a fost de acord, însă acest aspect nu îndrituieşte recurenta să facă o astfel de afirmaţie, în condiţiile în care, pe de o parte, pârâta şi-a manifestat expres dorinţa de a nu se lăsa dosarul a doua strigare, iar instanţa putea invoca din oficiu sancţiunea decăderii pârâtei din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, chiar şi în lipsa părţii adverse, a cărei prezenţă nu era absolut necesară.

Nu în ultimul rând, în acelaşi registru speculativ se înscrie şi critica recurentei în ceea ce priveşte referatul grefierului. Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 25.06.2020, acesta a fost întocmit la solicitarea instanţei, evident după data la care a avut loc şedinţa, respectiv, la 26.06.2020 (a se vedea dosar apel) în scopul de a se menţiona exact susţinerea părţii adverse. Prin urmare, chiar dacă referatul a fost întocmit pentru a se reda cu acurateţe atât cele susţinute de partea prezentă, cât şi de instanţă, aşa cum s-a arătat mai sus, acest incident nu putea împiedica instanţa să invoce din oficiu sancţiunea decăderii, chiar în condiţiile unor consemnări incomplete a celor discutate la termenul anterior.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în concret, sub aspectul nemotivării şi/sau a motivelor contradictorii, dar şi în privinţa existenţei unor motive străine de natura pricinii, recurenta a făcut trimitere la anumite considerente din decizia recurată.

Analizând pretinsele motive contradictorii indicate, se constată că, la pagina 15 alin. (8), instanţa de apel a reţinut că apelanta pârâtă-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate la 12.10.2016 când s-a încheiat procesul-verbal de punere în funcţiune finală şi a fost pus sub tensiune postul de transformare. Acest considerent nu vine în contradicţie cu cel indicat de recurentă, prin care Curtea a menţionat suma datorată de aceeaşi parte (recurenta) pentru întârzierea în executarea lucrării pentru perioada 12.07.2016-11.10.2016, întrucât acest din urmă considerent concordă cu cel de la pagina 14 din decizia recurată, prin care instanţa a ajuns la concluzia că apelanta pârâtă reclamantă avea obligaţia de a executa lucrările în termen de 110 zile calculate de la data de 24.03.2016, respectiv până la data de 12.07.2016.

Prin urmare, în condiţiile în care, anterior, Curtea statuase că apelanta pârâtă reclamantă avea obligaţia de a executa lucrările până la data de 12.07.2016, în mod logic a reţinut că partea datorează penalităţi pentru întârzierea în executarea lucrării pentru perioada 12.07.2016-11.10.2016, aceasta fiind exact perioada cuprinsă între data limită la care apelanta pârâtă reclamantă avea obligaţia de a executa lucrările (12.07.2016) şi data la care aceasta efectiv le-a îndeplinit (12.10.2016).

De asemenea, nu se verifică ipoteza motivelor contradictorii nici în privinţa următoarelor considerente invocate.

Fără a nega faptul că, din primul considerent indicat reiese faptul că instanţa a statuat asupra faptului că apelanta pârâtă reclamantă şi-a asumat doar obligaţia de a executa lucrările şi a pune sub tensiune postul trafo, care s-a şi realizat, respectivul considerent nu vine în contradicţie cu cel indicat de recurentă. Astfel, prin acel considerent pretins a fi contradictoriu instanţa a avut în vedere modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere care trebuia să se raporteze la valoarea întregului contract, în considerarea funcţiei pe care o îndeplineşte postul de transformare în funcţionarea parcului, respectiv aceea de a asigura evacuarea în sistemul energetic naţional a puterii produse de centrala fotovoltaică. Or, în acest context, instanţa a conchis în sensul că atât timp cât acest post nu era pus în funcţiune nu se putea produce energie electrică. Prin urmare, în accepţiunea instanţei de apel, obligaţia de a executa lucrările şi a pune sub tensiune postul trafo nu putea fi disociată de funcţia pe care o îndeplineşte postul de transformare în funcţionarea parcului, astfel încât numai în condiţiile în care postul producea energie electrică se putea considera că acesta era pus în funcţiune/sub tensiune şi, totodată, îndeplinită şi obligaţia pârâtei.

Totodată, nu se poate reţine o pretinsă contradicţie sau o lipsă de motivare nici între considerentele (de la pagina 16) prin care instanţa a reţinut că datorează penalităţi de întârziere pentru perioada 12.07.2016-11.10.2016, sens în care a indicat anumite sume.

Având în vedere că, în realitate, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de rezultatul calculului prin care instanţa a ajuns la sumele pe care le-a menţionat, Înalta Curte reţine că, prin intermediul unei critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs eventuale erori materiale sau de calcul, motiv pentru care o astfel de critică nu poate fi subsumată şi nici analizată din perspectiva motivului de casare invocat.

Procedând, în continuare, la analiza următoarelor critici subsumate ipotezei privitoare la existenţa motivelor străine de natura pricinii, Înalta Curte reţine că, în realitate, prin această ipoteză a motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere numai motive străine de natura pricinii.

Însă, chiar şi aşa, considerentele indicate de recurentă nu relevă existenţa vreunui motiv străin de natura pricinii. În plus, invocarea acestora este chiar lipsită de interes în condiţiile în care argumentele instanţei, la care aceasta face trimitere, vin în sprijinul recurentei, nevătămând-o în niciun fel.

În concret, în considerentele de la pagina 15 instanţa a făcut vorbire de parametrii de funcţionare a postului de transformare sub aspectul producerii de energie electrică în contextul în care a desfiinţat apărarea apelantei reclamante-pârâte în sensul că postul de transformare a produs energie electrică la o capacitate mult redusă faţă de parametrii normali de funcţionare, sens în care Curtea a reţinut că o astfel de susţinere nu poate fi avută în vedere deoarece prin contractul de prestări servicii nu s-a prevăzut cantitatea de energie electrică pe care ar trebui să o producă apelanta pârâtă reclamantă deoarece aceasta şi-a asumat doar obligaţia de a executa lucrările şi a pune sub tensiune postul trafo, ceea ce s-a şi întâmplat. În continuare, instanţa a făcut vorbire tot de parametrii parcului voltaic, însă în contextul în care s-a referit la o presupusă executare necorespunzătoare a contractului cu eventuale consecinţe în acest plan, pentru a reţine că, în cauză, nu s-a dovedit că nefuncţionarea în parametrii normali a parcului voltaic s-ar fi datorat modului de executare a lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de prestări servicii, câtă vreme procesele-verbale de recepţie menţionate mai sus atestă o altă situaţie de fapt.

Nici considerentele de la pagina 16 alin. (1) din decizia recurată nu relevă aspecte străine de natura pricinii. Prin aceste considerente care, de altfel, fac trimitere la o probă administrată în cauză (raportul de expertiză), instanţa a apreciat că, pornind de la funcţia postului de transformare, în cauză, nu s-a dovedit că modul în care a funcţionat postul de transformare a determinat valorile scăzute de energie electrică produsă de parcul fotovoltaic, cu atât mai mult cu cât martorul I. a susţinut că postul de transformare a funcţionat când au fost deconectate panourile, astfel că în opinia acestuia problema era de la panouri, şi nu de la postul de transformare.

Prin urmare, atâta vreme cât un astfel de considerent se află în strânsă legătură cu obiectivele expertizei aprobate de instanţă, nu se poate susţine cu temei că ar fi străine de natura pricinii.

Nu în ultimul rând, nici considerentul de la pagina 16 alin. (5) din decizia recurată nu relevă aspecte străine de natura cauzei, ci exclusiv nemulţumirea recurentei în privinţa sumei pe care Curtea a stabilit-o în sarcina sa. Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, prin intermediul unei astfel de critici, chiar subsumate unei alte ipoteze a aceluiaşi motiv de casare, nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs nemulţumiri care vizează eventuale erori materiale sau de calcul.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin anumite critici, recurenta se raportează la norme de drept procesual, reiterând aspecte deja invocate, ce au fost analizate în considerentele precedente, astfel încât Înalta Curte nu le va mai analiza.

Prin alte critici, însă, recurenta a solicitat să se constate că instanţa de apel a nesocotit principiul libertăţii contractuale statuat de dispoziţiile art. 1169 C. civ., precum şi principiul forţei obligatorii a contractelor prevăzut la art. 1270 C. civ., prin aceea că a reinterpretat clauza contractuală prevăzută de art. 6.2.8. din contractul în discuţie, stabilind că penalităţile solicitate de intimată prin acţiunea introductivă se determină prin raportare la valoarea contractului.

De asemenea, a solicitat să se constate că, prin decizia recurată, instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile legale aferente clauzei penale, ignorând faptul că dispoziţiile art. 1539 C. civ. limitează şi condiţionează posibilitatea de a cumula penalităţile cu executarea în natură. În acest sens învederează că, în speţă, suntem în situaţia în care intimata a acceptat fără rezerve executarea lucrării, motiv pentru care, în considerarea art. 1539 C. civ., intimata nu mai are dreptul de a percepe penalităţi pentru depăşirea termenului de realizare a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât, în accepţiunea recurentei, determinarea cuantumului acestor penalităţi se face exclusiv prin raportare la valoarea lucrărilor rămase nerealizate, lucrări cu privire la care nu s-a făcut dovada existenţei şi nici a valorii acestora.

Criticile sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

Clauza penală este definită prin art. 1538 C. civ. ca fiind o convenţie prin care părţile prevăd că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

În caz de neexecutare, în acord cu art. 1538 alin. (2) C. civ., creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală, cu menţiunea că facultatea opţiunii se află la dispoziţia creditorului, şi nu la libera alegere a debitorului.

Prevederile art. 1539 C. civ. instituie interdicţia cumulului celor două alternative, executarea în natură şi penalitatea. Cu toate acestea, dacă părţile au stabilit un loc şi un timp pentru executarea obligaţiei principale, iar penalitatea s-a stipulat pentru neexecutarea obligaţiei principale la timpul sau la locul stabilit, se permite creditorului să cumuleze executarea silită a obligaţiei principale şi executarea silită a penalităţii, dacă creditorul nu renunţă voluntar la dreptul de a cumula executările sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei principale.

În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, părţile au convenit (conform art. 3.4.1. din contract) un termen de maxim 110 zile de realizare şi finalizare a lucrărilor, inclusiv punerea sub tensiune a postului de transformare, condiţionat de îndeplinirea de către Beneficiar, în totalitate, a obligaţiilor menţionate la art. 3.4.1.1.-3.4.1.4., precum şi o clauză penală la art. 6.2.8. prevăzută în situaţia în care termenul final de realizare a lucrărilor este depăşit.

Cu toate că dispoziţiile art. 6.2.8. se referă la plata unei penalităţi de întârziere determinată la valoarea lucrărilor rămase nerealizate, această prevedere contractuală trebuie coroborată cu o altă clauză contractuală, respectiv cu art. 6.2.10. potrivit căreia "Obligaţiile Executantului de realizare a lucrărilor se consideră încheiate odată cu recepţia la terminarea lucrărilor fără deficienţe şi obiecţiuni, moment la care se încheie procesul-verbal de recepţie semnat şi stampilat de ambele părţi şi de reprezentanţii D., cu excepţia obligaţiilor ce îi revin în perioada de garanţie, dar şi punerea sub tensiune a postului de transformare."

Instanţa a apreciat că, în cauză, raportarea trebuie să se facă la valoarea întregului contract având în vedere funcţia pe care o îndeplineşte postul de transformare în funcţionarea parcului voltaic, respectiv aceea de a asigura evacuarea în sistemul energetic naţional a puterii produse de centrala fotovoltaică, reţinând că, atâta timp cât acest post nu era pus în funcţiune nu se putea produce energie electrică.

Or, în condiţiile în care instanţa de apel a ajuns la această concluzie în urma administrării probei cu expertiză (în domeniul electroenergetic), instanţa de recurs nu poate cenzura aprecierea probelor, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.

Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentei, se reţine că dreptul de a pretinde penalităţi de întârziere conform clauzei penale prevăzute la art. 6.2.8. din contract se putea cumula cu executarea obligaţiei în natură, nefiind în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1539 teza finală din C. civ.

Analizând, în continuare, criticile formulate faţă de soluţia adoptată de instanţa de apel în soluţionarea apelului incident al pârâtei, Înalta Curte reţine că în mod greşit instanţa de apel a statuat asupra faptului că pârâta-reclamantă a acceptat fără rezerve executarea obligaţiei, respectiv plata preţului, apreciind că acest aspect reiese din faptul că, până la declanşarea litigiului, apelanta pârâtă reclamantă nu a emis pretenţii cu privire la penalităţile de întârziere, formulând cererea reconvenţională în contextul promovării cererii principale.

Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată pe apelul incident al pârâtei s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1539 C. civ. teza finală, în care legiuitorul stabileşte că nu se acordă penalităţi cumulate executării în natură a obligaţiei dacă partea îndreptăţită acceptă, fără rezerve, executarea ei.

Se cuvine subliniat, în acest context, că obligaţia a cărei executare era prevăzută sub clauza în discuţie a fost cea de plată a sumei scadente şi neachitate şi revenea Beneficiarului A. S.R.L. Plata sumei de bani, neurmată de manifestări neechivoce ale creditorului în sensul remiterii debitorului de plata clauzei penale, îndreptăţeşte creditorul să emită pretenţii privind penalitatea în termenul general de prescripţie de 3 ani, conform art. 2517 C. civ.

Instanţa de apel trebuia să evalueze dacă executarea acestei obligaţii a fost acceptată de către recurenta-pârâtă cu rezerva valorificării respectivei clauze ori dacă, dimpotrivă, executarea a fost acceptată de către aceasta fără rezerve.

Având în vedere că, potrivit art. 13 din C. civ., renunţarea la un drept nu se prezumă, Înalta Curte apreciază că manifestarea voinţei nu trebuia dedusă în mod implicit din tăcerea ulterioară executării obligaţiei principale.

Acceptarea fără rezerve a executării este o manifestare de voinţă de natură să antreneze consecinţe juridice şi, întrucât rezerva executării nu a fost manifestată în mod explicit de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că simpla tăcere nu echivalează cu renunţarea tacită.

Aşadar, se reţine că instanţa de apel nu a valorificat o renunţare a recurentei-pârâte la dreptul de a cere penalităţile de întârziere, ci, în mod greşit, a dat valoare tăcerii sale.

Prin urmare, reţinând exclusiv caracterul fondat al criticilor formulate de recurenta-pârâtă în raport cu soluţia pronunţată în apelul incident, Înalta Curte, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 27 iunie 2019, 19 septembrie 2019 şi 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2017 şi va admite recursul declarat de aceeaşi parte împotriva deciziei civile nr. 970/2020 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2017, pe care o va casa în parte, urmând a trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, numai în ceea ce priveşte apelul incident declarat de pârâta B. S.R.L., păstrând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecare, în raport de soluţia care va fi dată în urma soluţionării apelului incident al pârâtei B. S.R.L., Curtea urmează să tranşeze chestiunea cheltuielilor de judecată la care este îndreptăţită reclamanta A. S.R.L., în raport de pretenţiile care vor fi admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 27 iunie 2019, 19 septembrie 2019 şi 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2017.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 970/2020 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă în dosarul nr. x/2017.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 970/2020 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel numai în ceea ce priveşte apelul incident declarat de pârâta B. S.R.L.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.