Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1912/2024 AI generated

Standing to challenge arbitral award: Interest in annulling partial denial of cost reimbursement vs. supplementary nature of prescription norms in ICC arbitration

Case Number Decizia nr. 1912/2024
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appellant's appeal, quashed the Court of Appeal’s decision, and remanded the case for a new trial, ruling that the lower court erroneously dismissed the claim for lack of standing. The dispute involved an action to annul an international arbitration award issued under ICC rules, which had rejected the claimant’s core claims as time-barred by extinctive prescription and partially admitted a request for reimbursement of 50% of dispute resolution board costs, specifically limiting it to the board's remuneration. The decisive legal issue concerned the scope of judicial control in annulment proceedings; the Supreme Court held that the claimant possessed a legitimate, current, and determined interest to challenge the award under Article 608(1)(h) of the Civil Procedure Code because the tribunal’s partial denial meant the claimant did not obtain full relief, thereby rejecting the lower court’s error in applying Article 33 of the Civil Procedure Code. Conversely, the Supreme Court sustained the lower court’s dismissal of the arguments regarding prescription, determining that the relevant provisions of the Civil Code (Articles 2515, 2523, 2528, 2537, and 2541) are supplementary private law norms rather than mandatory public order laws, and thus do not constitute grounds for annulment under Article 608(1)(h) of the Civil Procedure Code.

Legislator headnote

AI generated

art. 15 C. proc. civ, art. 33 C. proc. civ, art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ, art. 14 C. proc. civ, art. 13 C. proc. civ, art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ; Standing to challenge arbitral award: Interest in annulling partial denial of cost reimbursement vs. supplementary nature of prescription norms in ICC arbitration: The dispute involved an action to annul an international arbitration award issued under ICC rules, which had rejected the claimant’s core claims as time-barred by extinctive prescription and partially admitted a request for reimbursement of 50% of dispute resolution board costs, specifically limiting it to the board's remuneration. The decisive legal issue concerned the scope of judicial control in annulment proceedings; the Supreme Court held that the claimant possessed a legitimate, current, and determined interest to challenge the award under Article 608(1)(h) of the Civil Procedure Code because the tribunal’s partial denial meant the claimant did not obtain full relief, thereby rejecting the lower court’s error in applying Article 33 of the Civil Procedure Code. Conversely, the Supreme Court sustained the lower court’s dismissal of the arguments regarding prescription, determining that the relevant provisions of the Civil Code (Articles 2515, 2523, 2528, 2537, and 2541) are supplementary private law norms rather than mandatory public order laws, and thus do not constitute grounds for annulment under Article 608(1)(h) of the Civil Procedure Code.

Keywords

AI generated
annulment of arbitral award standing to appeal international arbitration grounds for cassation partial claim civil dispute

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496

Cited in the dispositive as the basis for admitting the appeal and quashing the lower court's decision.

art. 497

Cited in the dispositive as the basis for the decision on remand.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 29 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj sub nr. x/2023, la data de 29.09.2023, reclamantul Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L. prin liderul Asocierii A., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea hotărârii arbitrale finale din data de 24.08.2023, pronunţată în dosarul nr. x al Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională, trimiterea cauzei spre rejudecare unui tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părţi şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1 din 12.03.2024, Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei de interes a criticilor reclamantului privind încălcarea dispoziţiilor art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ. şi a respins acţiunea în anulare, formulată de reclamantul Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L., având ca obiect anularea hotărârii arbitrale finale pronunţate de arbitrul unic la data de 24.08.2023, în dosarul nr. x/HBH.

3. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei sentinţe civile, la data de 18.04.2024, a declarat recurs reclamantul Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj, solicitând casarea în tot a sentinţei nr. 1 din 12.03.2024 şi trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii în anulare la instanţa de fond, cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul reclamant a prezentat etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, precizând că recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul reclamant a precizat că soluţia pronunţată, cu privire la primul motiv de anulare, încalcă normele procedurale prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 608 alin. (1) şi art. 613 alin. (3) lit. a) şi lit. b) C. proc. civ., deoarece nu cuprinde nicio motivare cu privire la argumentele privind încălcarea de către tribunalul arbitral a principiilor imperative de drept, reglementate de art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii şi principiul oralităţii.

Totodată, a apreciat că instanţa de fond a realizat o aplicare greşită a prevederilor art. 33 C. proc. civ., în analiza existenţei interesului actual, născut, determinat şi legitim al recurentului, de a solicita anularea soluţiei pronunţate de tribunalul arbitral cu privire la pretenţiile reprezentând costurile efectuate cu parcurgerea procedurii CAD.

În primul rând, recurentul a subliniat faptul că primul motiv a fost întemeiat pe prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., întrucât arbitrul unic a încălcat principiul contradictorialităţii, consacrat de prevederile art. 14 C. proc. civ., principiul oralităţii, consacrat de prevederile art. 15 C. proc. civ., şi principiul dreptului la apărare, consacrat de prevederile art. 13 C. proc. civ.

A arătat recurentul că, prin ordinul procedural nr. 2 din data de 06.04.2023, arbitrul unic a stabilit desfăşurarea unei audieri în vederea expunerii orale de către părţi strict a argumentelor cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

De asemenea, prin ordinul procedural nr. 3 din data de 11.05.2023, arbitrul unic a aprobat programul desfăşurării şedinţei arbitrale, acesta vizând exclusiv discutarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurentul a susţinut că arbitrul unic a bifurcat procedura arbitrală, punând în discuţia părţilor cu prioritate excepţia invocată de pârâtă. În urma audierii care a avut loc în data de 23 mai 2023, arbitrul unic a dispus încheierea dezbaterilor cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a dispus pronunţarea unei hotărâri arbitrale strict cu privire la această obiecţie invocată de pârâtă.

Pretenţiile reclamantului privind plata a 50% din costurile efectuate în procedura CAD nu au fost subiect al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În acest context, a subliniat că aceste costuri nu au natura juridică de cheltuieli de judecată, ci reprezintă pretenţii întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Arbitrul unic a respins în parte această cerere, respectiv cu privire la alte costuri decât cele constând exclusiv în onorariul adjudecătorului unic.

Întrucât acest capăt al cererii de arbitrare a fost respins în parte, recurentul a precizat că a avut un interes legitim în invocarea unui motiv de anulare cu privire la modalitatea în care această pretenţie a fost soluţionată. Numai în ipoteza în care arbitrul unic ar fi admis în tot aceste pretenţii ale reclamantului, nu ar fi justificat un interes legitim în invocarea acestui motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Intimata-pârâtă a invocat, în întâmpinare, excepţia lipsei de interes în susţinerea acestui motiv de anulare, motivat prin prisma faptului că, oricum, nu ar avea alte pretenţii rezultate din parcurgerea procedurii arbitrale, cu excepţia celor asupra cărora tribunalul arbitral s-a pronunţat deja.

Prin excepţia de fond invocată, ce vizează însuşi fondul uneia dintre disputele cererii de arbitrare, instanţa de fond a fost învestită să se pronunţe cu privire la fondul unora dintre pretenţiile formulate, deşi tribunalul arbitral nu a supus dezbaterii părţilor aceste pretenţii, intimata-pârâtă nu a invocat lipsa de interes în faţa tribunalului arbitral, reclamantul nu a avut posibilitatea de a preciza pretenţiile acestei dispute şi de a le proba în etapa memoriilor scrise, iar cu toate acestea, tribunalul arbitral s-a pronunţat prin respingerea acestora.

Prin excepţia de fond invocată de intimata-pârâtă, instanţa învestită cu acţiunea în anulare a fost chemată să se pronunţe tocmai cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului de creanţă invocat, pentru a stabili dacă există un interes legitim, actual şi născut în a solicita anularea hotărârii arbitrale.

Instanţa de fond a depăşit limitele învestirii prin modalitatea în care a soluţionat excepţia lipsei de interes în anularea hotărârii arbitrale. Curtea de Apel Cluj a fost învestită cu un motiv de anulare ce vizează încălcarea prevederilor art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ., pentru soluţionarea căruia ar fi trebuit să analizeze dacă tribunalul arbitral a depăşit limitele judecăţii, astfel cum au fost stabilite chiar de tribunalul arbitral prin ordinele procedurale nr. 2 şi nr. 3, pronunţându-se cu privire la fondul unei pretenţii ce nu a fost supusă dezbaterii părţilor şi cu privire la care părţile nu au avut posibilitatea de a formula apărări. De altfel, a precizat recurentul, regulile ICC permit inclusiv posibilitatea modificării pretenţiilor în etapa memoriilor dezvoltatoare.

A mai arătat recurentul că instanţa de fond a antamat, fără a se pronunţa în mod concret, aspectul că tribunalul arbitral a trecut la analiza pe fond a uneia dintre pretenţiile reclamantului, depăşind limitele judecării excepţiei invocate, această pretenţie nefiind obiect al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a concluzionat că reclamantul nu are un interes în susţinerea acestui motiv de anulare, fără a oferi acestuia posibilitatea de a preciza, detalia şi formula apărări faţă de argumentele invocate. Procedând astfel instanţa de fond a realizat, în mod nepermis, o analiză a fondului pretenţiilor reclamantului şi a admis o excepţie de fond invocată de pârâtă ommiso medio, direct în etapa acţiunii în anulare. Instanţa de fond a fost învestită cu analiza motivelor de anulare, iar nu cu analiza pe fond, mai exact a caracterului cert şi determinat al unei pretenţii a reclamantului. Curtea de Apel Cluj ar fi putut să analizeze pe fond această pretenţie a beneficiarului numai în ipoteza în care, admiţând fie şi numai în parte acţiunea în anulare, ar fi reţinut cauza în vedere rejudecării acestei dispute, în limitele convenţiei arbitrale, conform prevederilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. În acest context, recurentul a menţionat că a solicitat trimiterea cauzei arbitrale, spre rejudecarea acesteia de către un tribunal arbitral constituit sub egida ICC, astfel că în nicio ipoteză Curtea de Apel Cluj nu a avut un temei legal pentru a judeca dacă pretenţiile sunt întemeiate sau nu pe fond, ci avea obligaţia de a se pronunţa strict cu privire la incidenţa motivelor de anulare.

Contrat considerentelor instanţei de fond, cuprinse în sentinţa civilă atacată, recurentul nu avea obligaţia legală de a-şi proba pretenţiile în cadrul acţiunii în anulare, întrucât acţiunea în anulare nu are efect devolutiv, iar instanţa de fond nu este abilitată de legiuitor să analizeze fondul disputelor arbitrale, decât în ipoteza anularii şi a reţinerii cauzei spre rejudecare, dacă niciuna dintre părţi nu a solicitat rejudecarea de către instituţia arbitrală competentă. Astfel, Curtea de Apel Cluj, admiţând excepţia lipsei de interes în formularea şi susţinerea acestui prim motiv de anulare, a încălcat limitele controlului judecătoresc, astfel cum acestea sunt stabilite de art. 608 alin. (1), coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) şi lit. b) C. proc. civ.

A mai susţinut recurentul că instanţa de fond a realizat, totodată, o aplicare greşită a prevederilor art. 33 C. proc. civ., în analiza existenţei interesului actual, născut, determinat şi legitim de a solicita anularea soluţiei pronunţate de tribunalul arbitral cu privire la pretenţiile reprezentând costurile efectuate cu parcurgerea procedurii CAD.

Argumentele intimatei-pârâte nu au vizat lipsa de interes în susţinerea motivului de anulare, ci lipsa de interes în formularea pretenţiei. Or, invocarea acestei apărări direct în calea de atac împotriva hotărârii arbitrale este inadmisibilă, intimata-pârâtă solicitând, în realitate, instanţei de control să se pronunţe omisso medio cu privire la fondul unei pretenţii.

Recurentul a subliniat că împrejurarea că, prin soluţia pronunţată cu privire excepţia prescripţiei, arbitrul unic s-a pronunţat şi cu privire la fondul unei pretenţii distincte, ce nu intra în sfera de analiză a excepţiei invocate, şi cu privire la care recurentul nu a avut oportunitatea de a susţine argumentele detaliate în etapa memoriilor dezvoltatoare şi nu a avut posibilitatea de a susţine concluzii orale, reprezintă o încălcare a prevederilor imperative ale art. 14 alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ.

În continuare, recurentul a dezvoltat consideraţii teoretice cu privire la principiul oralităţii şi contradictorialităţii, arătând că nerespectarea acestor principii, care asigura, implicit, şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

În speţă, a subliniat recurentul că arbitrul unic a acordat cuvântul exclusiv asupra excepţiei invocate de intimata-pârâtă şi a închis dezbaterile cu privire la acest aspect, urmând a emite o soluţie numai cu privire la acest incident procedural, iar nu cu privire la fondul vreuneia dintre pretenţiile recurentului reclamant, cu privire la care părţile nu au avut posibilitatea de a administra un probatoriu complet şi de a depune memorii dezvoltatoare.

În concluzie, recurentul a apreciat soluţia instanţei de fond de a admite excepţia lipsei de interes ca fiind nelegală, întrucât justifică un interes personal, determinat, actual, născut şi legitim în susţinerea motivelor de anulare.

În continuare, recurentul a arătat că sentinţa civilă atacată încalcă prevederile art. 6 alin. (1), art. 192, art. 430 alin. (1), art. 575 alin. (1) C. proc. civ., prevederile art. 21 din Constituţia României, precum şi prevederile art. 2537 şi art. 2541 din C. civ.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de anulare a fost invocată încălcarea liberului acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 6 alin. (1) şi de cele ale art. 192 C. proc. civ., ca urmare a încălcării normelor imperative de drept substanţial ale art. 2528 alin. (1), ale art. 1381, precum şi ale art. 2523 C. civ.

Cel de-al treilea motiv de anulare a vizat încălcarea principiului legalităţii şi a principiului dreptului la un proces echitabil, respectiv prevederile imperative ale art. 6 alin. (1) şi cele ale art. 7 alin. (2) C. proc. civ., precum şi normele imperative ce reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, respectiv art. 2537 şi art. 2541 C. civ.

Instanţa de judecată e efectuat o analiză comună cu privire la aceste motive de anulare, pe care le-a respins în considerarea caracterului de norme de ordine privată a normele de drept substanţial invocate. Independent de calificarea normelor de drept substanţial ca fiind imperative sau dispozitive, instanţa de fond nu a motivat soluţia pronunţată sub aspectul încălcării principiului liberului acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 6 alin. (1) şi de cele ale art. 192 C. proc. civ., precum şi în prevederile art. 21 din Constituţia României.

Astfel, recurentul a arătat că în acţiunea în anulare a argumentat faptul că arbitrul unic, cu încălcarea normelor imperative de drept substanţial, făcând o confuzie nepermisă între momentul cunoaşterii producerii pagubei şi momentul cunoaşterii faptului că a fost săvârşită o faptă ilicită, care consta în încălcarea unei prevederi contractuale, a limitat în mod voit şi nelegal accesul la justiţie şi dreptul ca pretenţiile sale să fie analizate pe fond de către o instanţă de judecată, respectiv de către o instituţie arbitrală.

A invocat dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, prevederile art. 6 alin. (1) şi ale art. 192 C. proc. civ., prevederi ce a apreciat că vizează în mod incontestabil încălcarea unor norme imperative de ordine publică, ce consacră principii constituţionale de la care părţile nu pot deroga prin convenţie, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare neefectuând nicio analiză şi nemotivând soluţia de respingere.

Sub aspectul calificării normelor de drept substanţial încălcate de tribunalul arbitral, în norme de ordine privată, a apreciat că sentinţa civilă recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor de drept substanţial ale art. 1270, art. 2528 alin. (1), art. 1381 şi art. 2523 C. civ.

A precizat, în primul rând, faptul că instanţa de judecată a făcut o greşită analiză a caracterului normelor invocate prin raportare la caracterul de normă de ordine publică sau de ordine privată, deşi făcând aplicarea prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) teza finală din C. proc. civ., a invocat încălcarea normelor imperative, clasificare care ar avea drept criteriu caracterul conduitei prescrise. Nu există o suprapunere perfectă între normele de ordine publică şi normele imperative, respectiv între normele de ordine privată şi normele dispozitive, în sensul că sunt imperative toate normele de ordine publică, dar şi o parte semnificativă a normelor de ordine privată, în măsura în care derogarea de la o asemenea normă ar atrage sancţiuni procedurale. O normă este dispozitivă atunci când s-ar putea deroga de la conţinutul ei fără a atrage vreo sancţiune procedurală.

Din punct de vedere substanţial, în literatura juridică, dar şi în jurisprudenţă, s-a exprimat frecvent concepţia potrivit căreia normele incidente cu precădere în zona raporturilor contractuale, sunt de natură dispozitivă, de la care părţile pot deroga prin convenţia încheiată, pornind de la temeiul juridic prevăzut de art. 1270 C. civ., conform căruia "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

Cum părţile nu au stabilit convenţional termene de prescripţie sau termene de graţie, nu există nicio derogare prin convenţia părţilor de la prevederile normelor imperative de drept substanţial ale art. 2528 alin. (1), art. 1381 şi art. 2523 C. civ. Derogând în mod nepermis de la prevederile legale, care stabilesc fără echivoc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, arbitrul unic a stabilit, în baza unui raţionament propriu, lipsit de temei legal, momentul producerii faptei ilicite ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în condiţiile în care, la data la care pârâta a săvârşit faptele ilicite, reclamantul nu a avut cunoştinţă că exista o încălcare a prevederilor legale sau că pârâta, prin fapte proprii, lucrând impropriu, este cea care a declanşat alunecările de teren, ce ulterior au produs pagube foarte mari. Derogând în mod nepermis de la prevederile legale şi respingând cererea, fără a analiza fondul acesteia, arbitrul unic a încălcat liberul acces la justiţie.

Normele care reglementează prescripţia extinctivă au caracter imperativ şi nu pot fi adăugate alte situaţii care nu sunt prevăzute expres de lege, indiferent de metoda de interpretare care s-ar adopta.

Natura interesului asigurat prin prescripţia extinctivă face inadmisibile derogările la aceste norme prin interpretări extensive ale dispoziţiilor legale, indiferent de metoda de interpretare care s-ar adopta. Ideea de corelaţie între regula generala, consacrată legislativ, privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, care nu poate fi separată de caracterul imperativ al normelor ce reglementează în prezent acest domeniu, şi alte situaţii sau ipoteze care ar putea fi luate în discuţie pentru determinarea naşterii dreptului la acţiune, nu poate fi înlăturată.

În concluzie, recurentul a precizat că normele ce reglementează prescripţia extinctivă, inclusiv cele privind determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, au caracter imperativ, fiind norme obligatorii, de strictă interpretare, de la care nu se poate deroga prin convenţia părţilor.

Părţile nu au stabilit pe cale convenţională nicio derogare de la termenele de prescripţie stabilite de legiuitor şi nici nu au stabilit convenţional termene de graţie, astfel că prevederile legale au caracter imperativ, iar neaplicarea acestor în analiza efectuată reprezintă o încălcare a acestor norme.

Normele ce reglementează termenele de prescripţie sau cursul prescripţiei nu îşi pierd caracterul imperativ prin simpla existenţă a posibilităţii stabilirii pe cale convenţională a altor termene.

În condiţiile în care părţile nu au derogat sub niciun aspect de la prevederile legale în materia prescripţiei, nici cu privire la termenul aplicabil şi nici cu privire la cursul prescripţiei, normele civile ce reglementează această instituţie de drept sunt aplicabile în speţă.

Prescripţia dreptului la acţiune începe sa curgă de la data când există elemente suficiente pentru ca titularul dreptului la acţiune să aibă convingerea că poate acţiona cu succes, fără a exista un risc major în câştigarea procesului.

Recurentul a învederat că, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale sau al executării defectuoase a acestora, beneficiarul nu putea cunoaşte încă din perioada 2013 – 2014 că va avea nevoie să contacteze şi să achite lucrări de remediere în perioada 2016 – 2021. Chiar şi în ipoteza unor neconformităţi evidente, în lipsa studiilor şi a investigaţiilor care să determine amploarea neconformităţilor şi soluţiile tehnice necesare, existenţa prejudiciului nu este certă, fiind strâns legată de efectuarea unor demersuri ulterioare, precum şi de pierderea patrimonială înregistrată de beneficiar. La data producerii faptei ilicite, nu poate fi estimată valoarea prejudiciului, întrucât nu se cunosc nici amploarea neconformităţilor şi nici lucrările suplimentare şi de remediere a căror necesitate urma a fi identificată prin studii şi investigaţii tehnice, precum şi prin elaborarea unui proiect tehnic în acest sens.

S-a subliniat că, în baza unui raţionament juridic vădit greşit, tribunalul arbitral a pus semnul egalităţii între momentul la care beneficiarul a ştiut că lucrările de remediere sunt necesare şi data la care a fost cunoscută existenţa prejudiciului. Acest raţionament înseamnă, în realitate, a pune semnul egalităţii între data săvârşirii faptei ilicite şi momentul cunoaşterii prejudiciului. Or, momentul la care a fost cunoscută în mod obiectiv existenţa prejudiciului trebuie identificat în raport de elemente care să ofere suficiente informaţii pentru a introduce o acţiune în justiţie, admisibilă, ce poate fi probată, iar nu în baza unei simple supoziţii privind incidenţa unor lucrări de remediere.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod obiectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, amploarea efectelor directe şi indirecte ale faptului ilicit, precum şi pierderea pe care persoana păgubită o înregistrează în patrimoniul sau, atunci nu poate acţiona.

Recurentul a indicat prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., subliniind că momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie este momentul la care beneficiarul a cunoscut faptul că s-a produs o pagubă în patrimoniul său. Acesta este, în mod obiectiv, momentul la care beneficiarul a cunoscut existenţa unui prejudiciu, neexistând identitate între momentul producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii şi momentul cunoaşterii pagubei şi a persoanei responsabile de producerea acesteia.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cel de-al treilea motiv de anulare, care a vizat încălcarea principiului legalităţii şi a principiului dreptului la un proces echitabil, respectiv prevederile imperative ale art. 6 alin. (1) şi prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ., precum şi normele imperative ce reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, respectiv art. 2537 şi art. 2541 C. civ., recurentul a arătat că instanţa de fond a făcut referire la o decizie pronunţată într-un alt litigiu, care nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, fără a expune un raţionament propriu şi o analiză proprie asupra motivului de anulare invocat, astfel că sentinţa atacată este nemotivată sub acest aspect, atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a învederat că prima instanţă a efectuat o greşită aplicare a prevederilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., deoarece faptul că o apărare similară a fost invocată într-un alt dosar, având alt obiect şi altă cauză juridică, nu poate justifica reţinerea respectivei hotărâri cu autoritate de lucru judecat. Totodată, au fost aplicate greşit şi prevederile art. 575 alin. (2) C. proc. civ., în baza cărora prima instanţă a considerat că nu ar fi incidente prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) C. proc. civ., în cazul arbitrajului internaţional. Or, în sensul prevederilor art. 575 alin. (2) C. proc. civ., principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8-10. art. 12-16, art. 19-21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi 6 şi la art. 23 din C. proc. civ. sunt aplicabile în mod corespunzător şi în procedura arbitrală. Principiile fundamentale aplicabile în procesul arbitral sunt: obligaţia arbitrilor de a judeca cauza (ei nu pot refuza soluţionarea litigiului arbitral pe motiv că legea nu prevede este neclară sau incompletă), principiul egalităţii, principiul disponibilităţii, principiul rolului activ în probaţiune, obligaţia părţilor de a-şi proba pretenţiile, principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor procedurale, principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii, principiul nemijlocirii, principiul continuităţii, respectarea principiilor fundamentale, încercarea de împăcare a părţilor, principiul adevărului şi respectul cuvenit justiţiei. Prin urmare, principiile la care se referă textul art. 575 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă exigenţe minimale care nu pot fi înlăturate sub pretextul incidenţei regulilor alese de părţi în baza principiului autonomiei de voinţă. Acest fapt nu înseamnă că principiul dreptului la un proces echitabil şi principiul legalităţii procesului civil nu sunt aplicabile procedurii arbitrale, ci faptul că părţile pot solicita efectuarea judecăţii în echitate. În speţă, părţile nu au optat pentru efectuarea judecăţii în echitate, astfel că judecata nu s-ar fi putut realiza altfel decât în temeiul prevederilor legale şi contractuale.

S-a mai învederat că locul arbitrajului a fost ales în România, hotărârea arbitrală este considerată hotărâre naţională, iar legea aplicabilă raportului juridic supus analizei este legea locului, respectiv legea română. Potrivit prevederilor art. 19 din Regulile ICC, procedura în faţa tribunalului arbitral va fi guvernată de Reguli, iar acolo unde Regulile nu prevăd, se completează cu regulile naţionale de procedură. Conform sub-clauzei 1.4 din condiţiile generale ale contractului de lucrări, contractul este guvernat de legile române. Legea cu care se completează procedura arbitrală din prezentul dosar este legea aplicabilă la locul arbitrajului, respectiv C. civ. şi C. proc. civ. din România, astfel că principiile care guvernează procesul civil sunt aplicabile şi hotărârii arbitrale vizate în prezenta acţiune.

Recurentul a precizat că tribunalul arbitral a adăugat condiţii suplimentare de formă, neprevăzute de lege, actului de sesizarea a organului penal cu privire la intenţia de constituire ca parte civilă. În mod nepermis, a adăugat arbitrul unic prevederilor legale o interdicţie nereglementată de legea naţională, aceea pe care partea vătămată o are la dispoziţie, respectiv de a preciza cererea privind constituirea ca parte civilă. La data de 22.12.2014, beneficiarul a formulat o plângere penală împotriva antreprenorului, în fata Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorială Cluj, pentru lucrările neconforme executate pe parcursul derulării contractului de lucrări. Prin adresa transmisă către DNA din data de 16.09.2016, beneficiarul s-a constituit parte civilă pentru prejudiciul parţial în cuantum de 17.728.954,60 RON, aferent lucrărilor neconforme executate de antreprenor şi achitate de beneficiar. Ulterior, la 15.11.2016, beneficiarul a depus o completare la plângerea penală formulată în data de 22.12.2014, prin care s-a constituit parte civilă pentru prejudiciul parţial înregistrat, respectiv suma de 809.086,53 RON aferentă neregulilor din perimetrul Zonei Tehnice a CMID. Nu în ultimul rând, la data de 08.08.2017, beneficiarul a depus ultima completare la plângerea penală formulată în data de 22.12.2014, pentru o parte din prejudiciul suferit de acesta ca urmare a necesităţii contractării lucrărilor D. pentru remedierea lucrărilor neconforme executate de antreprenor. Raportat la considerentele arbitrului unic, potrivit cărora constituirea ca parte civilă a beneficiarului nu ar îndeplini condiţiile stabilite de lege, precum şi neluarea în considerare a precizării aduse cererii iniţiale de constituire ca parte civilă, în condiţiile în care legea permite completarea cererii iniţiale, a apreciat că arbitrul unic a încălcat dreptul la un proces echitabil, adăugând la prevederile legale unele condiţii şi limitări neprevăzute de legiuitor.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 17.06.2024, intimata-reclamantă Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L. prin liderul Asocierii A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă la data de 26.04.2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 03.07.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 15.10.2024, după dezbateri contradictorii, instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul reclamant Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa recurată prima instanţă a admis excepţia lipsei de interes a criticilor reclamantului privind încălcarea dispoziţiilor art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ. şi a respins acţiunea în anulare, formulată de reclamantul Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L., fiind menţinută soluţia dispusă de arbitrul unic prin hotărârea arbitrală finală din data de 24.08.2023, pronunţată în dosarul nr. x al Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională. În esenţă, instanţa învestită cu acţiunea în anularea sentinţei arbitrale a menţinut soluţia de respingere, ca fiind prescris dreptul material la acţiune, în privinţa pretenţiilor formulate de reclamant prin primele cinci capete de cerere (respectiv pretenţiile în cuantum total de 36.839.782,85 RON reprezentând valoarea lucrărilor de remediere; pretenţiile în cuantum de 1.579.604,92 RON reprezentând avansul nerecuperat; pretenţiile în cuantum de 1.779.069,26 RON reprezentând valoarea membranelor geotextile; pretenţiile reprezentând TVA pentru sumele menţionate anterior; pretenţiile reprezentând dobânda legală aferentă sumelor menţionate anterior), precum şi soluţia de admitere în parte, în privinţa pretenţiilor formulate prin capătul al şaselea de cerere, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a 50% din remuneraţia CAD suportată de reclamant (iar nu 50% din totalul costurilor suportate pentru procedura CAD, astfel cum s-a solicitat prin cererea de arbitrare), plus dobânda legală la această sumă, începând de la data deciziei CAD şi până la data efectuării plăţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs recurentul reclamant Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj, urmărind să obţină rejudecarea acţiunii în anulare în privinţa tuturor motivelor de anulare invocate, prin care au fost criticate soluţiile de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi de admitere în parte a cererii de arbitrare, invocându-se încălcarea unor dispoziţii de drept procesual şi a unor dispoziţii de drept material, precum şi o motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că sentinţa primei instanţe poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea sentinţei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate în parte şi determină soluţia de admitere a prezentei căi de atac, cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte va proceda la analizarea criticilor expuse prin cererea de recurs, ţinând seama de motivele de casare invocate, dar şi de motivele de anulare susţinute prin acţiunea în anulare, deoarece hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre motivele prevăzute limitativ la art. 608 C. proc. civ. În cauza de faţă, motivele de anulare invocate de reclamant, prin care s-a contestat atât soluţia de respingere ca fiind prescris dreptul material la acţiune, cât şi soluţia de admitere în parte a pretenţiilor deduse soluţionării în faţa arbitrului unic, au fost încadrate în motivul de anulare prevăzut de lit. h) a art. 608 C. proc. civ., referitor la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin primul set de critici recurentul reclamant invocă nelegalitatea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei interesului în susţinerea motivului de nulitate întemeiat pe încălcarea dispoziţiilor art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ. Sub acest aspect, trebuie observat că, prin acţiunea în anulare, reclamantul a invocat nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii şi dreptul la apărare, principii pe care Judeţul Cluj le apreciază ca fiind dispoziţii legale imperative, aplicabile inclusiv în faţa tribunalului arbitral, în temeiul art. 575 alin. (2) C. proc. civ. Acest motiv de nulitate a vizat exclusiv soluţia de admitere în parte a pretenţiilor formulate prin cererea de arbitrare, iar nu şi soluţia referitoare la pretenţiile respinse, ca prescrise.

Pentru verificarea legalităţii soluţiei de admitere a excepţiei lipsei interesului este necesar a se avea în vedere faptul că, în faţa arbitrului unic, anterior pronunţării hotărârii atacate cu acţiunea în anulare, părţile au fost convocate pentru a purta dezbateri exclusiv cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, aspect care rezultă din cuprinsul ordinelor procedurale nr. 2 din 06.04.2023 şi nr. 3 din 11.05.2023 emise de arbitrul unic, precum şi din conţinutul dezbaterilor orale susţinute la termenul din data de 23.05.2023 în faţa instanţei arbitrale.

De asemenea, este relevant faptul că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată în privinţa pretenţiilor solicitate prin primele cinci capete de cerere, iar nu şi în privinţa pretenţiilor la care se referă al şaselea capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata a 50% din totalul costurilor suportate de reclamant cu procedura CAD.

Ulterior, la data de 24.08.2023, arbitrul unic a pronunţat hotărârea arbitrală prin care a respins primele cinci capete de cerere, ca fiind prescris dreptul material la acţiune, şi a admis în parte al şaselea capăt de cerere, dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamant a 50% din remuneraţia CAD, plus dobânda legală aferentă, iar nu obligarea la plata a 50% din totalul costurilor suportate pentru procedura CAD, astfel cum a solicitat reclamantul prin cererea de arbitrare.

Conform argumentării expuse în hotărârea arbitrală, admiterea în parte a acestor pretenţii se întemeiază pe conţinutul subclauzei 20.2 alin. (6) din contractul nr. x/116/05.01.2012 privind realizarea obiectivului de investiţii "Centru de Management Integrat al Deşeurilor în judeţul Cluj", conform căreia fiecare parte plăteşte jumătate din remuneraţia CAD, fără ca această clauză să confere reclamantului dreptul la rambursarea altor costuri suportate în legătură cu procedura CAD (Comisia de Adjudecare a Disputelor).

Nemulţumit de soluţia de admitere în parte a acestui capăt de cerere, deoarece i s-au acordat pretenţiile solicitate doar în privinţa remuneraţiei CAD, iar nu şi a altor costuri suportate pentru procedura CAD, reclamantul Judeţul Cluj a formulat acţiunea în anulare, prin care a invocat, printre mai multe motive, încălcarea dispoziţiilor legale imperative privitoare la principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii şi dreptul la apărare, prin aceea că, prealabil pronunţării acestei soluţii, fondul pretenţiilor nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor.

Prima instanţă a considerat că reclamantul nu justifică interesul pentru susţinerea acestui motiv de anulare a hotărârii arbitrale, dispunând admiterea excepţiei lipsei de interes a criticilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ., motivat de faptul că reclamantul nu a indicat nici în faţa arbitrului unic şi nici în faţa instanţei judecătoreşti ce alte costuri ar mai fi fost angajate în cadrul procedurii CAD, în afara remuneraţiei evidenţiate în factura nr. x/19.02.2022, costuri care să fi fost respinse prin soluţia pronunţată. În lipsa stabilirii unui beneficiu concret al reclamantului în parcurgerea prezentului demers procesual, curtea de apel a reţinut neîndeplinirea condiţiei interesului, conform art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., în susţinerea acestui motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurentul reclamant a invocat critici de nelegalitate cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei interesului, critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, acţiunea în anulare, reglementată de art. 608 C. proc. civ., presupune învestirea instanţei de judecată pentru exercitarea unui control de legalitate asupra sentinţei arbitrale, efectuându-se, în acest scop, o judecată în primă instanţă de către curtea de apel. Ca orice acţiune civilă, acţiunea în anularea sentinţei arbitrale trebuie să îndeplinească toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile, printre care cerinţa justificării unui interes, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Art. 33 C. proc. civ. conţine condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul pentru introducerea unei acţiuni civile, respectiv să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte observă că recurentul reclamant Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj justifică interesul pentru promovarea acţiunii în anulare inclusiv cu privire la soluţia pronunţată asupra capătului al şaselea de cerere, atât timp cât pretenţiile formulate nu au fost admise în totalitate de către arbitrul unic. Astfel cum s-a arătat mai sus, reclamantul a pretins obligarea pârâtei la plata a 50% din totalul costurilor suportate cu procedura CAD, în timp ce instanţa arbitrală i-a admis pretenţiile numai în parte, obligând pârâta la plata a 50% din remuneraţia CAD. Atât timp cât reclamantul nu a obţinut recunoaşterea pretenţiilor formulate în totalitate, acesta are interesul pentru a promova acţiunea în anulare, prin care să determine exercitarea de către instanţa judecătorească a controlului de legalitate asupra hotărârii arbitrale, în privinţa soluţiei de respingere a pretenţiilor formulate.

Argumentarea susţinută de intimata pârâtă şi acceptată de prima instanţă, în sensul că singurele costuri suportate de către reclamant cu procedura CAD sunt limitate la remuneraţia evidenţiată în factura fiscală nr. x/19.02.2022, nu reprezintă o motivare aptă să susţină soluţia lipsei interesului, ci reprezintă o apărare care vizează fondul cererii de arbitrare şi, eventual, al acţiunii în anulare.

Cu prilejul verificării cerinţei interesului, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare este ţinută să constate că respectiva cerere emană de la partea care a pierdut procesul în faţa tribunalului arbitral şi are astfel interesul de a invoca motivele de nulitate prevăzute limitativ de lege, în scopul de a obţine o soluţie favorabilă, distinctă de cea pronunţată în cadrul jurisdicţiei private.

Or, în cauza de faţă, cât priveşte modul de soluţionare a pretenţiilor formulate prin al şaselea capăt de cerere, se observă fără dubiu că solicitarea reclamantului a fost admisă de către arbitrul unic numai în parte, cu referire la remuneraţia CAD, fiind respinsă în privinţa cererii raportate la alte costuri ale procedurii CAD. Prin urmare, partea interesată are deschisă calea acţiunii în anulare în privinţa soluţiei de respingere a pretenţiilor legate de alte costuri decât remuneraţia deja acordată.

Trebuie subliniat că eventuala lipsă de temeinicie a unor pretenţii deduse judecăţii nu echivalează cu lipsa interesului în promovarea demersului procesual, deoarece caracterul fondat sau nefondat al unei cereri se poate stabili numai la finalul procedurii judiciare sau arbitrale, după caz, derulate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

În cauza de faţă, reclamantul a pretins recunoaşterea dreptului său la recuperarea unor costuri efectuate cu procedura CAD, în timp ce instanţa arbitrală i-a admis cererea doar cu referire la remuneraţia CAD, apreciată ca fiind unicul cost suportat de reclamant. În privinţa celorlalte costuri pretinse prin cererea de arbitrare, reclamantul poate exercita calea specifică de atac în faţa instanţei judecătoreşti, în măsura în care motivele de nelegalitate invocate se pot subsuma motivelor limitative prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

Mai trebuie spus că omisiunea recurentului reclamant de a indica punctual, concret, valoarea costurilor efectuate şi neacordate de arbitrul unic nu constituie un argument temeinic în sensul lipsei interesului, ci implică obligaţia pentru organul judiciar de a clarifica obiectul învestirii instanţei, pentru ca astfel să poată fi cunoscute limitele în care are loc judecata.

Tot astfel, inexistenţa unor costuri suplimentare faţă de remuneraţia deja acordată constituie un aspect de netemeinicie a pretenţiilor formulate şi, eventual, a acţiunii în anulare, dar nu poate fundamenta soluţia lipsei interesului, în condiţiile în care reclamantul din cererea de arbitrare deduce judecăţii o pretenţie pe care o apreciază ca fiind mai mare decât cea acordată de arbitrul unic.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că recurentul reclamant justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual pentru a susţine acţiunea în anulare exercitată împotriva soluţiei de admitere în parte a pretenţiilor formulate prin al şaselea capăt de cerere, urmărind să obţină admiterea acestor pretenţii în totalitate, ceea ce determină concluzia existenţei interesului cu privire la invocarea încălcării prevederilor art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ.

Prin urmare, primul motiv de casare, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este fondat, deoarece prima instanţă a admis în mod eronat excepţia lipsei de interes în susţinerea criticilor anterior indicate, făcând o greşită aplicare a prevederilor art. 33 C. proc. civ.

Întrucât prima instanţă nu a analizat, pe fondul lor, criticile legate de încălcarea dreptului la apărare şi a principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, pentru a se cerceta motivul de nulitate invocat prin acţiunea în anulare şi neanalizat ca efect al admiterii excepţiei procesuale menţionate.

Analizarea celorlalte critici formulate prin cererea de recurs în legătură cu soluţia dată asupra excepţiei lipsei interesului devine inutilă în condiţiile în care s-a reţinut caracterul fondat al primei critici invocate, justificând soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru ca prima instanţă să se pronunţe, pe fond, cu privire la temeinicia sau netemeinicia motivului de anulare bazat pe nesocotirea prevederilor art. 13, art. 14 şi art. 15 C. proc. civ. de către arbitrul unic.

Al doilea set de critici vizează nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii în anulare ca urmare a reţinerii caracterului nefondat al motivelor de nulitate referitoare la soluţia pronunţată de arbitrul unic în sensul admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, pretenţiile reclamantului cuprinse în primele cinci capete din cererea de arbitrare au fost respinse, ca prescrise, de către tribunalul arbitral, reclamantul invocând pe calea acţiunii în anulare incidenţa motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează momentul de început al cursului prescripţiei extinctive (art. 1270, art. 2528 alin. (1), art. 1381 şi art. 2523 C. civ.) şi cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie (art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2) şi art. 22 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 2537 şi art. 2541 C. civ.). Sub un prim aspect, recurentul reclamant a susţinut că momentul de început al cursului termenului de prescripţie extinctivă a fost stabilit în mod greşit de către arbitrul unic prin raportare la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, iar nu prin raportare la data la care beneficiarul a cunoscut prejudiciul. Sub un al doilea aspect, s-a invocat intervenirea unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prin constituirea de parte civilă în dosarul penal prin formularea plângerii penale din data de 22.12.2014, un nou termen de prescripţie de 3 ani începând să curgă la data de 21.02.2018, când a fost pronunţată ordonanţa prin care a fost definitivată soluţia de clasare a dosarului penal.

În esenţă, prima instanţă a reţinut caracterul nefondat al motivelor de nulitate referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, constatând că reclamantul nu a invocat încălcarea unor dispoziţii legale imperative, ci a unor norme juridice de ordine privată.

Similar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale indicate de recurentul reclamant, care reglementează momentul de început al cursului prescripţiei extinctive şi cauzele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie extinctivă, sunt norme juridice de ordine privată, de la care legiuitorul a permis derogări, neputând fi calificate ca dispoziţii imperative ale legii, apte a provoca un control de legalitate asupra unei sentinţe arbitrale, în baza motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În reglementarea C. civ., aplicabil pretenţiilor solicitate în cauza de faţă, în temeiul unui contract încheiat după data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, normele referitoare la prescripţia extinctivă sunt norme de ordine privată, supletive, din moment ce art. 2515 C. civ. permite părţilor să stabilească pe cale convenţională reguli aplicabile regimului juridic al prescripţiei extinctive.

În concret, prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, sunt invocate dispoziţiile legale referitoare la momentul de început al cursului prescripţiei extinctive şi la incidenţa unei cauze de întrerupere a cursului acestui termen, însă art. 2515 alin. (3) C. proc. civ. prevede explicit că părţile pot modifica durata termenului de prescripţie sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de întrerupere. O atare prevedere legală susţine fără dubiu ideea că dispoziţiile legale invocate de către recurentul reclamant sunt norme juridice supletive, iar nu imperative, din moment ce legiuitorul permite părţilor să deroge de la acestea. Faptul că, în cauza de faţă, părţile nu au uzat de această posibilitate nu schimbă natura de ordine privată a prevederilor legale incidente şi nu determină aplicabilitatea motivului de nulitate prevăzut art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Astfel cum a reţinut prima instanţă, constatând că pretenţiile deduse judecăţii se fundamentează pe un contract încheiat între părţi, care nu este unul de adeziune, de asigurare şi nici încheiat cu un consumator, nefiind incidente dispoziţiile art. 2515 alin. (5) C. civ., părţile având astfel posibilitatea de a deroga de la regulile privitoare la momentul de început al cursului prescripţiei extinctive şi la cauzele de întrerupere a cursului acestui termen, rezultă că, în cauză, dispoziţiile legale indicate de către recurentul reclamant reprezintă norme juridice de ordine privată, nesusceptibile să atragă exercitarea controlului de legalitate asupra sentinţei arbitrale, în condiţiile în care motivul de nulitate invocat vizează exclusiv încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, iar nu şi a unora supletive.

De asemenea, indicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2) şi art. 22 alin. (1) C. proc. civ. s-a făcut în mod formal, deoarece criticile expuse vizează, în realitate, nemulţumirea reclamantului în legătură cu aspecte de fapt, respectiv cu modul în care arbitrul unic a stabilit momentul de început al cursului prescripţiei extinctive şi a analizat probele sub aspectul constituirii de parte civilă în procesul penal. Or, stabilirea situaţiei de fapt şi analizarea ori reaprecierea probelor nu se poate face de instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, neputându-se încadra în niciunul dintre motivele de nulitate prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

Recurentul reclamant a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, prin aceea că, în sentinţa recurată, nu sunt expuse niciun fel de argumente în legătură cu critica privitoare la încălcarea principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 6 alin. (1) şi art. 192 C. proc. civ., precum şi de art. 21 din Constituţia României. Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că prima instanţă a oferit o motivare corespunzătoare cu privire la respingerea acestui motiv de anulare, arătând explicit că dispoziţiile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incluse în enumerarea de la art. 575 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că aceste norme nu au caracter imperativ în procedura arbitrală, iar modul lor de aplicare nu poate face obiect de verificare în faţa jurisdicţiei de drept comun. Aşadar, prima instanţă a respectat exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. inclusiv cu prilejul analizării criticii legate de presupusa încălcare a dreptului de acces liber şi neîngrădit la justiţie, astfel încât susţinerile recurentului reclamant sunt nefondate.

Susţinerile în sensul caracterului imperativ al prevederilor legale anterior menţionate sunt, de asemenea, nesusceptibile de a determina nelegalitatea soluţiei pronunţate de curtea de apel în legătură cu pretenţiile prescrise, deoarece prin criticile invocate se tinde la o cenzurare a situaţiei de fapt reţinute de arbitrul unic, ceea ce nu poate fi acceptat în calea acţiunii în anulare şi, cu atât mai puţin, în calea recursului exercitat împotriva sentinţei pronunţate asupra acţiunii în anulare. Calea procesuală dedusă judecăţii permite exercitarea exclusiv a unui control de legalitate asupra hotărârii, iar nu şi a unui control de netemeinicie, astfel încât indicarea formală a prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 192 C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 21 din Constituţia României nu deschide calea acţiunii în anulare pentru a critica soluţia arbitrului unic în privinţa determinării momentului de început al cursului prescripţiei extinctive.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a reţinut în mod just că dispoziţiile legale privitoare la momentul de început al cursului prescripţiei extinctive şi la cauzele de întrerupere nu au caracter imperativ, fiind permis părţilor să deroge de la acestea, astfel încât în mod corect s-a considerat că aceste critici nu pot fundamenta motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., astfel cum s-a argumentat mai sus.

Practica judiciară indicată de recurent în sensul reţinerii caracterului imperativ al dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia extinctivă sunt fără relevanţă în cauza de faţă, deoarece hotărârile judecătoreşti menţionate au fost pronunţate sub imperiul prevederilor Decretului-lege nr. 167/1958, când legiuitorul a înţeles să reglementeze această instituţie de drept civil prin intermediul unor norme juridice imperative. În schimb, în noua reglementare cuprinsă în C. civ., opţiunea legiuitorului a fost aceea de a reglementa prescripţia extinctivă ca instituţie juridică de ordine privată, fiind relevant faptul că organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu, astfel cum prevede art. 2512 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, criticile legate de greşita reţinere a autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 3/22.11.2021 sunt lipsite de relevanţă pentru soluţionarea prezentului recurs, atât timp cât prima instanţă a reţinut, suplimentar, faptul că îşi însuşeşte raţionamentul expus în respectiva hotărâre judecătorească, considerând că, prin excluderea prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) C. proc. civ. din cuprinsul art. 575 C. proc. civ., rezultă caracterul supletiv al dispoziţiilor legale invocate ca temei al acţiunii în anulare şi, implicit, neaplicarea acestor principii în cadrul arbitrajului. Cu alte cuvinte, neanalizarea pe fond a criticilor întemeiate pe aceste prevederi de drept procesual civil a fost determinată de neîncadrarea acestor prevederi în categoria dispoziţiilor imperative ale legii, iar nu exclusiv de reţinerea puterii de lucru judecat. Atât timp cât concluzia reţinută de prima instanţă este în sensul corectei neîncadrări a acestor critici în motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., devine inutilă cercetarea susţinerilor în sensul inexistenţei autorităţii de lucru judecat, în baza art. 430 C. proc. civ.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, nu se poate reţine vreo încălcare a dispoziţiilor de drept material sau de drept procesual avute în vedere de prima instanţă la soluţionarea acţiunii în anulare întemeiate pe motivele de nulitate referitoare la prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune, astfel încât motivele de casare încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

De asemenea, în mod nereal a susţinut recurentul reclamant lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii cât priveşte respingerea motivului de anulare întemeiat pe încălcarea prevederilor art. 2537 şi art. 2541 C. proc. civ., deoarece instanţa de fond a realizat o analiză comună cu privire la al doilea şi al treilea motiv de nulitate, prezentând aceleaşi motive de respingere prin raportare la lipsa caracterului imperativ al dispoziţiilor legale invocate. Aşadar, prin sentinţa recurată, s-a arătat explicit că normele legale privitoare la cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive sunt norme supletive, în mod similar cu normele referitoare la momentul de început al cursului prescripţiei extinctive, fiind dispoziţii legale de la care părţile pot deroga. Prin urmare, neverificarea legalităţii sentinţei arbitrale în raport de dispoziţiile legale din materia prescripţiei extinctive este consecinţa neîncadrării acestor prevederi în motivul de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar nu consecinţa unei motivări necorespunzătoare a hotărârii, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În raport de toate argumentele anterior expuse, găsindu-se întemeiate criticile legate de greşita admitere a excepţiei lipsei interesului de către prima instanţă, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca prima instanţă să analizeze, pe fond, motivul de nulitate invocat în legătură cu soluţia de admitere în parte a pretenţiilor solicitate prin al şaselea capăt din cererea de arbitrare, în timp ce motivele de nulitate în legătură cu soluţia de respingere, ca fiind prescris dreptul material la acţiune, a pretenţiilor solicitate prin primele cinci capete din cererea de arbitrare, au fost corect soluţionate de către curtea de apel. Întrucât acţiunea în anulare, deşi cuprinde mai multe motive de anulare, are caracter unitar, se impune casarea în totalitate a sentinţei recurate, însă, cu ocazia rejudecării, se va ţine seama de dezlegările şi îndrumările cuprinse în prezenta decizie, în acord cu art. 501 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant Judeţul Cluj – Consiliul Judeţean Cluj împotriva sentinţei civile nr. 1/2024 din 12 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant JUDEŢUL CLUJ – CONSILIUL JUDEŢEAN CLUJ împotriva sentinţei civile nr. 1/2024 din 12 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia a II-a Civilă.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2024.