Suspension of appeal proceedings against insolvent debtor pursuant to Law 85/2014 despite unity of appellate review

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 14.01.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige la plata sumei de 342.706,13 RON, T.V.A. inclus, reprezentând contravaloarea lucrărilor pentru care a fost emisă factura nr. x/22.07.2020, a sumei de 36.795,96 RON, reprezentând rest de plată din factura nr. x/12.12.2018, a dobânzii penalizatoare aferente acestor sume, de la data sesizării instanţei şi până la data plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.

La 02.04.2021, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova – respinsă de prima instanţă prin încheierea din 25.05.2021 –, dar şi o cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 147.857,49 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, potrivit facturii nr. x/28.08.2020, şi a sumei de 33.302 euro, în echivalent în RON la data plăţii, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate prin contractul de execuţie de lucrări nr. x/15.06.2018.

Prin sentinţa nr. 27/11.03.2022, Tribunalul Prahova – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea principală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 342.706,13 RON, inclusiv T.V.A., indicată în factura nr. x/22.07.2020, a sumei de 36.795,96 RON, reprezentând rest de plată conform facturii nr. x/12.12.2018 şi a dobânzii penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.480,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 25.05.2021, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, solicitând anularea încheierii, admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale şi, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale.

La 22.09.2022, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvenţă C., a adus la cunoştinţa instanţei că împotriva sa, Tribunalul Bucureşti – secţia a VII-a Civilă a deschis, prin încheierea din 17.08.2022, dată în dosarul nr. x/2022, procedura generală a insolvenţei.

Prin încheierea din 17.11.2022, la solicitarea apelantei-pârâte, curtea de apel a încuviinţat administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcţii.

La 22.09.2023, reclamanta a solicitat instanţei să constate suspendarea de drept a apelului declarat de pârâtă în legătură cu dispoziţia de respingere a cererii reconvenţionale, iar la 26.09.2023, a cerut, în temeiul art. 338 C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize; prin încheierea din 28.09.2023, instanţa de prim control judiciar a respins ambele cereri.

Prin decizia nr. 342/24.10.2023, Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea principală şi a admis cererea reconvenţională, obligând reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a penalităţilor de întârziere în cuantum de 147.857,49 RON; a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 26.656 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 28.09.2023, societatea A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a circumscris ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea şi aplicarea greşită a unor reguli de drept procesual – art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 264, art. 335 şi art. 338 C. proc. civ. – şi a normelor de drept material cuprinse în art. 1.350 şi art. 1.862 alin. (2) C. civ.

În dezvoltarea acestor critici – a căror încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. va fi realizată cu prilejul examinării recursului – autoarea căii de atac a apreciat greşită aplicarea de către instanţa de apel, prin încheierea din 28.09.2023, a excepţiei reglementate de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, în condiţiile în care unicul apel din cauză nu era declarat de debitorul în insolvenţă.

De aceea, a arătat că, din moment ce tribunalul a soluţionat prin sentinţa pronunţată atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională, art. 75 din Legea nr. 85/2014 impunea suspendarea căii de atac promovate împotriva dispoziţiei date cu privire la cea din urmă, intimata urmând să îşi valorifice pretenţiile în procedura insolvenţei.

În continuare, a criticat şi respingerea prin încheierea recurată a cererii de efectuare a unei noi expertize, evidenţiind temeinicia ei, faţă de pretinsa încălcare de către expert a dispoziţiilor art. 335 C. proc. civ.

Recurenta a mai reclamat încălcarea prin decizia recurată a art. 348 şi 349 C. proc. civ., precum şi ignorarea de către instanţa de apel a împrejurării că, prin răspunsul la interogatoriu, intimata a achiesat parţial la pretenţiile care formau obiect al celui de-al doilea capăt al cererii principale.

Cu referire la dispoziţia de respingere a primului capăt al cererii principale, autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă, în mod greşit, prevederilor art. 1.516 C. civ. şi celor ale art. 249 C. proc. civ., ignorând că, o dată ce a demonstrat existenţa obligaţiei care revenea pârâtei, acesteia din urmă îi revenea sarcina dovedirii executării ei.

Afirmând că instanţa de apel a evaluat în mod eronat materialul probator, din care rezultă că şi-a îndeplinit obligaţiile din contractul de execuţie nr. x/2018, recurenta a reclamat ignorarea, cu nesocotirea art. 1.862 alin. (1) C. civ., a convocărilor pentru recepţie pe care le-a adresat intimatei.

În continuare, a apreciat că soluţia dată cererii reconvenţionale reflectă aplicarea greşită a prevederilor art. 1.350, art. 1.516, art. 1.517 şi a art. 1.539 alin. (1) C. civ.

Din această perspectivă, a subliniat că instanţa de apel şi-a bazat soluţia pe dispoziţiile art. 1.539 alin. (1) C. civ., dar a omis să observe că, prin art. 19.1 din contractul nr. x/2018, părţile au convenit activarea clauzei penale numai în ipoteza unei neexecutări a obligaţiilor contractuale, nu şi a executării lor cu întârziere.

Dintr-o altă perspectivă, a criticat calculul penalităţilor contractuale, reliefând că acesta trebuie realizat nu în raport cu preţul total al contractului, ci cu valoarea lucrărilor neexecutate.

Dezvoltând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a afirmat că instanţa de control judiciar devolutiv a omis analiza probelor administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză şi a pronunţat o soluţie formală.

Prin prisma aceleiaşi ipoteze de casare, a susţinut că deşi dispozitivul deciziei reflectă admiterea cererii reconvenţionale, în considerente nu se regăsesc argumente care să susţină măsura obligării sale la plata sumei de 33.302 euro, cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului produs prin executarea defectuoasă şi cu întârziere a lucrărilor.

În limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi textele de lege incidente, Înalta Curte va analiza, cu prioritate, criticile care vizează încheierea din 28.09.2023, prin care recurenta-reclamantă A. S.R.L. (în continuare, "A.") contestă respingerea cererii de suspendare formulată în apel.

Sintetizând parcursul procesual al cauzei în măsura necesară statuării asupra recursului, instanţa supremă reţine că, prin sentinţa sa, tribunalul a admis cererea principală şi a obligat pe pârâta S.C. B. S.R.L. (în continuare, "B."), la plata preţului lucrărilor executate şi a daunelor-interese moratorii; de asemenea, a respins cererea reconvenţională, prin care pârâta-reclamantă solicitase obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune-interese pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contractul dintre părţi.

Prin unicul apel declarat în cauză, B. a solicitat schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii cererii principale şi admiterii cererii reconvenţionale.

În paralel cu judecata căii de atac, Tribunalul Bucureşti – secţia a VII-a Civilă a deschis în dosarul nr. x/2022, prin încheierea din 17.08.2022, procedura insolvenţei împotriva A.. Potrivit sistemului de evidenţă informatizată a instanţelor, această încheiere a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1695A/15.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă.

La 22.09.2023, A. a solicitat, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, suspendarea judecării apelului vizând reformarea soluţiei date cererii reconvenţionale de prima instanţă.

Prin încheierea recurată, instanţa de apel a respins cererea şi a continuat judecata, reţinând necesitatea soluţionării indivizibile a căii de atac şi apreciind, totodată, că situaţia din cauză – în care în apel sunt dezbătute două creanţe, una a societăţii debitoare şi cealaltă deţinută împotriva ei – este echivalentă cu ipoteza dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 19/2022.

Afirmând că dispoziţiile reglementate de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 nu erau incidente – în condiţiile în care singura cale de atac nu a fost promovată de debitorul aflat în insolvenţă –, recurenta consideră că norma specială impunea suspendarea apelului declarat în legătură cu dispoziţia de respingere a cererii reconvenţionale, urmând ca intimata să îşi valorifice pretenţiile în procedura insolvenţei.

Dezlegarea criticii presupune a stabili dacă derogarea de la prevederile legii speciale şi continuarea judecăţii în calea de atac era permisă de împrejurarea că unicul apel urmărea reformarea dispoziţiilor date atât cu privire la cererea principală, cât şi la cererea reconvenţională, în condiţiile în care doar în privinţa acesteia din urmă era aplicabil art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Pentru considerentele ce succedă, Înalta Curte constată fondată critica recurentei privind încălcarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ce va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi impune părţilor concluzia că în cauză nu existau temeiuri pentru abaterea de la legea specială.

Preliminar, va reţine – opus curţii de apel – că decizia nr. 19/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, nu sprijină soluţionarea cauzei de faţă.

Instanţa de unificare, interpretând dispoziţiile art. 262 alin. (4), prin raportare la art. 75 din Legea nr. 85/2014, a statuat că nu sunt suspendate de drept căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile iniţiate de creditori pentru realizarea creanţelor împotriva averii sale, înaintea deschiderii procedurii.

În cauză, însă, premisa era fundamental diferită, creditorul tinzând prin calea de atac declarată la recunoaşterea unei creanţe împotriva debitorului aflat în insolvenţă, iar cererea principală şi cererea reconvenţională priveau creanţe distincte.

Trecând la analiza chestiunii centrale a recursului, instanţa de casare constată că imperativul soluţionării unitare a apelului nu justifica respingerea cererii debitorului de aplicare a dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Reamintind că circumstanţele procesului reflectă învestirea primei instanţe cu o cerere principală şi cu o cerere reconvenţională, Înalta Curte notează că, în ciuda conexităţii lor axiomatice, cele două acţiuni nu îşi pierd individualitatea, chiar dacă, sub rezerva situaţiei reglementate de art. 210 C. proc. civ., primesc dezlegare printr-un unic act jurisdicţional.

Hotărârea judecătorească este un act unitar şi acelaşi caracter este imprimat şi căii de atac îndreptată împotriva ei, astfel încât instanţa de control judiciar poate, în temeiul art. 480 ori art. 496 C. proc. civ., respinge, anula, perima ori admite calea de atac; în acest ultim caz, ea se admite (în tot, nu în parte), măsura în care criticile expuse sunt întemeiate fiind cea care determină anularea, schimbarea ori casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte.

De la această regulă fundamentală nu se poate deroga nici dacă prin aceeaşi cale de atac se critică atât soluţia dată cererii principale, cât şi cea dată cererii reconvenţionale, deci nici în cazul în care art. 75 din Legea nr. 85/2014 este incident numai în privinţa uneia dintre acestea.

De aceea, trebuie conchis că instanţa de prim control judiciar a respins în mod greşit cererea de suspendare formulată de reclamantă în apel, deşi era chemată să pronunţe o soluţie de suspendare sau de încetare a căii de atac, concordant cu stadiul procedurii insolvenţei, raportându-se la împrejurarea că, în apel, pârâta-reclamantă B. urmărea recunoaşterea unei creanţe băneşti împotriva averii debitoarei insolvente, reclamantă-pârâtă A..

Aceasta, deoarece, într-o situaţie ca cea din cauza de faţă, când deschiderea procedurii insolvenţei a intervenit după pronunţarea sentinţei primei instanţe, hotărârea nu poate fi decât una de suspendare a judecăţii apelului, care, faţă de caracterul său unitar, nu poate primi decât o singură soluţie – încetare, perimare, admitere sau respingere –, şi nu o pluralitate de soluţii, în raport cu temeinicia criticilor îndreptate împotriva dispoziţiilor date de prima instanţă fiecărei cereri cu care a fost învestită.

Contrar deciziei recurate, o atare soluţie nu este prejudiciabilă pentru părţi.

Articolul 75 din Legea nr. 85/2014 materializează o normă de ordine publică, pentru că suspendarea tuturor acţiunilor, urmată de încetarea procesului – la momentul la care soluţia deschiderii procedurii insolvenţei devine definitivă –, este unitară, uniformă şi imperativă, tocmai pentru că singura cale de valorificare a drepturilor patrimoniale faţă de debitorul insolvent este formularea cererilor de admitere a creanţelor.

Iar substanţa dreptului de creanţă apărat prin cererea reconvenţională nu este afectată de suspendarea/încetarea de drept a judecăţii, pârâta-reclamantă B. având dreptul să îl pretindă în cadrul procedurii concursuale, prin formularea unei declaraţii de creanţă împotriva A..

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ceea ce atrage casarea ei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, reţinând dispoziţiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ., constată că măsura casării încheierii de dezbateri atrage şi pe cea a casării deciziei recurate, act subsecvent ei, care nu poate avea o existenţă de sine stătătoare; de aceea, analiza celorlalte critici nu se mai impune a fi efectuată.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi încheierea recurate şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, care va soluţiona şi cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 342/24.10.2023 şi a încheierii din 28.09.2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a Civilă.

Casează decizia şi încheierea recurate şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2024.