Recurs în răspundere contractuală pentru nefinalizarea locuinței: recurs respins ca nefondat

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a Civilă la 18.11.2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând ca aceasta să fie obligată să le plătească suma totală de 400 euro/lună pentru perioada 11.04.2007-18.11.2019, cu titlu de daune-interese, din care suma de 300 euro/lună reprezintă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului contractat, iar suma de 100 euro lunar, daune morale; reclamanţii au pretins ca daunele-interese să se acumuleze până la predarea la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi finalizarea completă a cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa de tip S74, lot nr. x, ca pârâta să fie obligată să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea ei la cheie către reclamanţi, dar şi a lucrărilor de investiţii din cadrul cartierului de locuinţe Henri Coandă, aflate pe teritoriul localităţii Voluntari, jud. Ilfov, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la primul capăt de cerere, iar cu privire la celelalte două, a ridicat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La 09.07.2020, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a aceleiaşi instanţe.

Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a admis în parte, prin încheierea din 08.06.2021, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins ca prescrise pretenţiile aferente perioadei 11.04.2007-18.11.2016 şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin cererea adiţională din 29.03.2022, reclamanţii au precizat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 58.239,84 euro, cu titlu de daune pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă în perioada 19.11.2016-28.09.2021, a sumei de 1.062,54 euro/lună, cu acelaşi titlu, până la data predării la cheie a locuinţei şi a finalizării cartierului Henri Coandă, precum şi a sumei de 100 euro/lună începând cu 19.11.2016 şi până la data predării la cheie a locuinţei şi a finalizării cartierului Henri Coandă, cu titlu de daune morale, menţinându-şi celelalte capete de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 1643/05.07.2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins ca prescrise pretenţiile aferente perioadei 11.04.2007-18.11.2016, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis în parte acţiunea precizată, a obligat pârâta să achite reclamanţilor suma de 58.298,46 euro, în RON la cursul euro/leu publicat de Banca Naţională a României la data plăţii, cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsă de folosinţă în perioada 19.11.2016-28.09.2021, a obligat pârâta să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei tip S74, lot nr. x, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamanţi şi a obligat pârâta să asigure finalizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "Locuinţe pentru tineri, destinate închirierii", în ansamblul de locuinţe Henri Coandă. A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.040 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 08.06.2021, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat apel, iar prin memoriul de declarare a căii de atac a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la capătul al treilea de cerere.

Apelul a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 115A/26.01.2024.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi că instanţa de apel a încălcat sau a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Dezvoltând ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a evocat, în primul rând, încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958; critica va fi expusă împreună cu argumentele indicate în susţinerea cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia va fi analizată.

O altă critică a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ. prin respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi pasive; autoarea recursului a reclamat caracterul incomplet al statuărilor instanţei de apel, care nu valorifică natura obligaţiilor asumate în concret, limitându-se la a verifica identitatea dintre părţile litigiului şi subiectele raportului litigios.

A evidenţiat că legitimarea sa procesuală pasivă lipseşte, de vreme ce antreprenorului general, S.C. Comtractor S.R.L., îi revenea în temeiul art. 8 din contractul de construire încheiat cu reclamantul A. obligaţia de a preda locuinţa contractată, sub sancţiunea, prevăzută de art. 10, unor penalităţi de 0,15%/zi de întârziere din valoarea contractului.

A susţinut, deopotrivă, că reclamanţii nu aveau calitate procesuală pentru a cere obligarea sa la asigurarea finalizării locuinţelor de investiţii de pe teritoriul localităţii Voluntari, jud. Ilfov, în temeiul convenţiei nr. MM1909/2004 şi contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, la care aceştia nu erau parte.

Printr-o critică subsecventă, recurenta a imputat curţii de apel valorificarea, cu încălcarea art. 1 alin. (1) şi art. 5 alin. (4) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a efectului pozitiv al lucrului judecat în privinţa deciziei nr. 5197/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ce a condus la neanalizarea argumentelor pe care le-a adus în sprijinul calificării obligaţiilor sale ca fiind unele de diligenţă.

Mai mult, a reliefat că jurisprudenţa depusă în acest sens a fost înlăturată, în contrast cu valorificarea deciziei amintite, în favoarea reclamanţilor.

Aceleaşi statuări au fost apreciate ca nesocotind art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, astfel, materializând şi motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a invocat existenţa unor considerente contradictorii, referindu-se, în primul rând la împrejurarea că obligaţiile sale sunt analizate prin prisma unor criterii specifice obligaţiilor de diligenţă, deşi sunt calificate ca fiind unele de rezultat.

În legătură cu respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active cu privire la capătul al treilea al acţiunii, a evidenţiat împrejurarea că, deşi a achiesat la susţinerile sale – potrivit cărora un terţ nu poate solicita aducerea la îndeplinire a obligaţiilor dintr-un contract la care nu a fost parte –, instanţa de apel a permis intimaţilor să se prevaleze de respectivele contracte.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că decizia recurată încalcă art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A contestat calificarea faptei ilicite ce i se impută ca fiind o inacţiune cu caracter continuu, ce ar subzista de la 11.04.2007 şi până la predarea efectivă a locuinţei, şi a arătat că prescripţia începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la 11.04.2007, când imobilul trebuia predat şi reclamanţii, constatând că nu pot beneficia efectiv de el, cunoşteau consecinţele pe care nepredarea imobilului le produce, precum şi entităţile responsabile.

A conchis că termenul de prescripţie s-a împlinit la 11.04.2010, iar la 18.11.2019, data începerii procesului, dreptul material la acţiune era prescris, subliniind că plata despăgubirii nu este o sumă de prestaţii succesive, ci o obligaţie unică, după cum şi momentul de debut al curgerii prescripţiei este unul singular, fiind nerelevant că urmările faptei ilicite se produc zi de zi.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat convenţia părţilor şi cauza acţiunii, apreciind că din contractul de mandat rezultă că obligaţiile Agenţiei, de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, sunt unele de diligenţă şi nu de rezultat.

A criticat decizia recurată întrucât o obligă să realizeze utilităţi şi dotări urbane din fonduri proprii, deşi singura obligaţie legală ce îi revenea era aceea de a încheia convenţii cu autorităţile administraţiei locale pentru realizarea lor, iar aceasta a fost îndeplinită prin semnarea convenţiei nr. MM1909/06.05.2004.

Totodată, a reliefat că răspunderea contractuală a A.N.L. nu poate angajată pentru lipsa de folosinţă a imobilului, de vreme ce nu acţiunile sau inacţiunile sale au determinat nefinalizarea la termen a imobilului, ci cele ale autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu, pe care le-a acţionat din acest motiv în judecată în dosarul nr. x/2022.

Combătând statuările curţii de apel asupra elementelor răspunderii, a susţinut că răspunderea pentru obligaţiile de diligenţă asumate – respectiv, urmărirea executării şi finalizării imobilului în cauză, precum şi reprezentarea reclamantului în relaţia cu banca finanţatoare, proiectantul şi antreprenorul general – poate fi angajată doar în cazul în care s-ar fi dovedit că a acţionat cu neglijenţă sau imprudenţă, probă ce trebuia administrată de creditor.

Din perspectiva prejudiciului, a arătat că antreprenorul general şi-a asumat îndatorirea de a executa şi finaliza lucrările, iar clauza penală cuprinsă în art. 10 din contractul de construire, constituie o limită a răspunderii, pentru toate daunele produse de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor.

Prin întâmpinarea depusă, A. şi B. au solicitat anularea recursului în parte – solicitarea fără fundament în legislaţia procesual civilă –, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care a invocat, în primul rând, că instanţa de apel i-a imputat că nu a efectuat demersurile pentru finalizarea locuinţelor şi, deşi a inventariat măsurile luate în acest scop, a conchis că aceste eforturi sunt lipsite de relevanţă, faţă de natura obligaţiei ca fiind una de rezultat.

Instanţa supremă reaminteşte părţilor că o motivare contradictorie, pentru a constitui temei al casării, trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice neîndoielnic rezultatul deliberării.

Viciul nu se regăseşte în cazul considerentelor criticate, care susţin în mod coerent calificarea obligaţiilor asumate de pârâtă drept obligaţii de rezultat, a căror neîndeplinire atrage răspunderea debitorului faţă de creditor, indiferent de mijloacele utilizate pentru atingerea acestui scop.

Criticate din perspectiva ipotezelor de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., dispoziţiile de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în legătură cu capătul al treilea al cererii şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.L. sunt legale.

Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 36 C. proc. civ., verificarea legitimării procesuale interesează suprapunerea între subiectele raportului juridic litigios şi litiganţi, iar nu existenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate.

Cu referire la calitatea procesuală activă a autorilor demersului judiciar, curtea de apel a observat în mod just că al treilea capăt de cerere nu materializează o acţiune în răspundere contractuală întemeiată pe convenţia nr. MM1909/2004 sau pe contractul de cooperare nr. x/06.03.2008.

De aceea, împrejurarea că reclamanţii s-au prevalat de cele două convenţii în circumstanţierea îndatoririi A.N.L. de a asigura finalizarea unor lucrări de investiţii în cartierul Henri Coandă, aflate pe teritoriul localităţii Voluntari, este nerelevantă, întrucât cauza acţiunii rămâne contractul de mandat nr. x/07.05.2004 (în continuare, "contractul de mandat"), context în care între părţi şi cocontractanţi – A.N.L. şi reclamantul A. – există identitate.

Pe aceeaşi premisă, a întemeierii acţiunii în răspundere contractuală pe contractul de mandat – prin a cărui încălcare, reclamanţii au pretins că pârâta le-a cauzat un prejudiciu echivalent cu lipsa de folosinţă a unui imobil de care ar fi trebuit să beneficieze începând cu 11.04.2007 –, apare legală şi dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Critica subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care autoarea recursului a contestat aplicarea în cauză a art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de apel a confirmat dezlegarea dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că începutul cursului prescripţiei nu se poate raporta la termenul contractual pentru predarea locuinţei la cheie, lipsit de aptitudinea de a determina încetarea contractului şi care, în realitate, nu a determinat oprirea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă.

A statuat că pretenţiile formulate într-un termen de trei ani, calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii, sunt plasate în interiorul termenului de prescripţie, deoarece paguba invocată de reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca ei să fie puşi în posesia utilă a locuinţei şi este, astfel, un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curgând un termen de prescripţie distinct.

Recurenta opune acestor considerente natura unică a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi faptul că realizarea lucrărilor este o obligaţie instantanee.

Instanţa de recurs reţine că în cauză sunt incidente, sub aspectul regimului prescripţiei, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi cele ale art. 1.021 din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), care abilitează partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat, să ceară fie executarea convenţiei, dacă este aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea ei, cu daune-interese.

Reclamanţii s-au prevalat de prima opţiune şi, având în vedere că depăşirea termenului de predare a locuinţei la cheie nu conduce la încetarea contractului, trebuie conchis că, subsecvent împlinirii lui, mandatul este în derulare, mai exact în executare cu întârziere, astfel încât pretenţia lor – construită pe premisa că, până la predarea locuinţei, suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei – se întemeiază pe art. 1.082 C. civ., potrivit căruia debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, independent de obligaţia de executare a contractului.

Fapta ilicită imputată pârâtei este, aşadar, una continuă, o inacţiune, şi constă în omisiunea finalizării locuinţei şi a execuţiei utilităţilor şi a infrastructurii necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

Faţă de caracterul continuu al faptei ilicite vătămătoare, prejudiciul progresiv nu poate fi segmentat pe unităţi de timp, pentru a se considera că fiecărei secvenţe temporale, avută în vedere exclusiv pentru cuantificarea prejudiciului global, i se ataşează o prescripţie deosebită.

Cum acţiunea a fost formulată pentru reparaţia prejudiciului – continuu generat, provocat prin fapta ilicită cu caracter continuu – art. 1, art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se opun tezei recurentei de a fixa curgerea prescripţiei exclusiv la 11.04.2007, raportarea la această dată ca unic moment al începerii cursului prescripţiei fiind corectă numai dacă inacţiunea pretins ilicită s-ar fi consumat tot la acel moment.

Or, dimpotrivă, la 18.11.2016 – dată obţinută prin aplicarea termenului regresiv de 3 ani faţă de momentul sesizării instanţei, 18.11.2019 – fapta ilicită era în progres şi genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată reclamanţii au cunoscut atât fapta, caracterul ei prejudiciabil, cât şi pe cei tinuţi a răspunde, încă de la scadenţa obligaţiei de predare a locuinţei de către A.N.L., adică la 11.04.2007.

De aceea, confirmarea de către curtea de apel a respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile ulterioare datei de 18.11.2016 este corectă, iar motivul de recurs, nefondat.

Dezlegarea dată motivelor de apel ce au vizat calificarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat este criticată de recurentă prin prisma cazurilor de casare reglementate de pct. 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac critică modul în care instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal (în continuare "decizia nr. 5197/25.04.2013"), în contrast cu decizia nr. 1227/20.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul x/2011 (în continuare, "decizia nr. 1227/20.09.2017").

Examenul cauzei reflectă, într-adevăr, că tribunalul a recunoscut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 5197/25.04.2013, chiar dacă numai subsecvent propriei analize a contractului de mandat, la finalul căreia a conchis că obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, astfel încât acestea să respecte proiectul şi autorizaţia de construire, este una de rezultat.

Critica recurentei ignoră, totuşi, că decizia atacată îndreaptă sentinţa şi nuanţează corect efectele pe care autoritatea de lucru judecat le produce, după cum cel care invocă hotărârile judecătoreşti a fost sau nu parte în procesele în care ele au fost adoptate.

Pronunţând decizia amintită în dosarul nr. x/2011, instanţa supremă a constatat refuzul nejustificat al Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe (în continuare, "A.N.L." sau "Agenţia") de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", conduită prin care a vătămat dreptul beneficiarului de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferea dreptul de proprietate asupra locuinţei aflate pe lotul nr. x în ansamblul rezidenţial menţionat.

Este real că acţiunea astfel soluţionată a privit un alt imobil, însă dezlegările oferite prin decizia anterioară se raportează la acte juridice având un conţinut identic cu cele încheiate de reclamanţi şi pârâtă, iar aceasta din urmă nu a dovedit existenţa unei diferenţe esenţiale între imobilul în litigiu şi celelalte cuprinse în programul guvernamental.

Prin urmare, curtea a statuat în mod just că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu este aplicabil în cauză, dar consecinţele produse de decizie în favoarea autorilor demersului judiciar sunt similare cu acesta, dat fiind că reclamanţii erau terţi faţă de dosarul nr. x/2011, în timp ce Agenţia a avut calitatea de pârât.

Efectul similar evocat în decizia recurată se opune demersului recurentei-pârâte de a provoca reluarea dezbaterilor în legătură cu aspectele deja tranşate, întrucât, participând în procesul anterior, ea a beneficiat de toate garanţiile procesuale pentru a-şi apăra dreptul, iar rezultatul dezbaterilor a intrat în autoritatea lucrului judecat.

De aceea, valorificarea concluziilor raţionamentului judiciar din litigiul anterior – al căror corolar este calificarea obligaţiilor A.N.L. ca fiind unele de rezultat – a fost corect expusă de curtea de apel.

Refuzul curţii de a activa, la solicitarea actualei recurente, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 1227/20.09.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011 este justificat.

Astfel, pârâta A.N.L. a invocat hotărârea amintită împotriva reclamanţilor – străini faţă de procesul anterior – din poziţia de colitigant, context în care actul jurisdicţional are valoarea unui simplu mijloc de probă, ce poate fi combătut de cel căruia i se opune şi este supus aprecierii libere a instanţelor de fond, conform art. 435 alin. (2) şi art. 264 C. proc. civ.

Păşind la examinarea criticilor circumscrise ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura susţinerea referitoare la aplicarea greşită a art. 1 din Legea nr. 152/1998.

Contrar argumentelor recurentei, considerentele ce analizează dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale H.G. nr. 962/2001 nu reflectă transgresarea limitelor învestirii, căci sunt necesare evaluării temeiniciei motivelor de apel care combăteau întrunirea condiţiilor răspunderii contractuale.

Tot astfel, referirea la prerogativele şi atribuţiile A.N.L. cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 152/1998 urmăreşte a decela dacă legea punea la dispoziţia recurentei mijloacele pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, iar acesta este un element relevant pentru calificarea obligaţiilor ca fiind de rezultat sau de diligenţă.

Contestând antrenarea răspunderii sale civile contractuale, autoarea căii de atac susţine că răspunderea sa este limitată de clauzele contractului de mandat, prin care şi-a asumat faţă de mandanţi obligaţia – de diligenţă – de a urmări executarea şi finalizarea locuinţei, nu şi pe cea de a efectua lucrările – care incumbă antreprenorului general – şi nici pe cele în legătură cu utilităţile, care revin autorităţilor locale şi societăţilor implicate în proiect.

Criticile nu sunt fondate.

Părţile au încheiat contractul de mandat nr. x/07.05.2004, guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe, cu scopul de a dezvolta construcţia de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage şi administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare, pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea, prin programe proprii, a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată, prin credit ipotecar.

Conform art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, A.N.L. are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Normele metodologice evocate prevăd la art. 1 alin. (4) că A.N.L. monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau guvernamentale, iar la art. 2 alin. (4) impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Din cele de mai sus reiese că, prin contractul încheiat cu reclamanţii în temeiul Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanţilor, contractul părţilor fiind unul complex, care cuprinde şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare.

Cum prin această convenţie, reclamanţii au împuternicit pârâta să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi să gestioneze sumele din conturile de avans şi de credit ale beneficiarilor pentru recuperarea cheltuielilor avansate, trebuie conchis că obligaţiile asumate de actuala recurentă nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea infrastructurii şi a utilităţilor, cu respectarea termenului prevăzut de contractul de construire.

Aşadar, contractul de mandat relevă atribuţiile A.N.L. de coordonare a proiectului imobiliar, iar interpretarea recurentei prin care rolul ei ar fi limitat la obligaţiile reglementate de lege în materia mandatului neagă chiar scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia Agenţia are raporturi juridice cu alţi participanţi la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente şi completându-se reciproc.

Prin urmare, Înalta Curte reţine, cu privire la modul de interpretare a angajamentelor asumate de pârâtă prin contractul de mandat, că obligaţia reglementată de art. 1 al acestuia este una de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificaţia că locuinţa corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care a fost edificată.

Cu privire la modul de îndeplinire a obligaţiilor şi atragerea răspunderii contractuale a recurentei, Înalta Curte reţine că, în virtutea rolului conferit de legea specială, Agenţia avea la îndemână toate mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor reglementate prin contractul de mandat, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Recurenta era ţinută, în calitate de mandatar, să îşi îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile şi răspunde pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.539 C. civ., corect aplicate în cauză. Astfel, conform art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitatea de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, în acord cu art. 15 din acelaşi contract.

De asemenea, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar şi a fost desemnată conducător al consiliului de coordonare delegat prin convenţia MM nr. 1909/2004 să urmărească realizarea utilităţilor, iar celelalte părţi cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

Aşadar, obligaţiile asumate de recurentă prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente de construire propriu-zisă a locuinţelor şi de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul prevăzut prin contractul de construire.

Cum starea de fapt, definitiv fixată de instanţele devolutive, reflectă nefinalizarea la termenul agreat a construcţiei "la cheie" – construcţia fiind neconformă, iar reţeaua de utilităţi şi infrastructura nerealizate, deşi recurenta a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână –, această încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor faţă de mandant are aptitudinea de a antrena răspunderea patrimonială a celui dintâi.

Prin urmare, instanţele de fond au reţinut în mod judicios că obligaţia asumată de mandatară presupune atingerea unui scop şi nu doar depunerea unor diligenţe în acest sens, iar neîndeplinită, obligaţia de finalizare a locuinţei, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilităţi şi de infrastructură, face să subziste în sarcina Agenţiei obligaţia de predare a bunului, nepredarea fiind o faptă ilicită, care a generat un prejudiciu în patrimoniul intimaţilor.

Faţă de consideraţiile anterioare, vor fi înlăturate atât criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât şi cele prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta impută instanţei de apel că a omis să răspundă argumentelor aduse în sprijinul calificării obligaţiilor A.N.L. drept unele de diligenţă.

Faţă de ansamblul considerentelor anterioare, reţinând că motivele de nelegalitate invocate nu au aptitudinea de a atrage casarea hotărârii, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul.

Va respinge şi cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că nu au fost dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 115A/26.01.2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2019.

Respinge ca nefondată cererea intimaţilor-reclamanţi A. şi B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2024.